LOADING

Type to search

AVVA GHELASIE GHEORGHE – CHIP AL IUBIRII DUMNEZEIEŞTI

Marii duhovnici ai neamului

AVVA GHELASIE GHEORGHE – CHIP AL IUBIRII DUMNEZEIEŞTI

Share

Unui profesor universitar care se plângea de nivelul studenților şi de lipsa lor de interes şi putere spre a pătrunde în profunzime cele ce le sunt predate, Cuviosul i‐a zis: „măi tăticule, ce să‐i faci, sunt probleme mari în zilele noastre. Dar tu să cauți să fii tu luminat. Ei, măi tăticule, ce profesori erau înainte, pătrundeau toată cultura şi o făceau vie când vorbeau. Cursul avea o bogăție de legături şi o frumusețe de taină, care îi atrăgea şi îi lumina pe studenți. Nu se limita să arunci pe tabla formule şi apoi să pleci. Tu să cauți să primeşti de la Dumnezeu şi să dai mai departe acea luminare, asta e menirea profesorului”.

Cuviosul nu râdea niciodată, doar zâmbea, cu un zâmbet plin de simplitate duhovnicească, fără de răutate. Pe cineva care era puțin mai aprins în judecarea unor fapte, l‐a liniştit: „măi, tăticule, tu eşti mai bun? Ia să ne vedem toți de cele importante ale noastre cu adevărat, şi lucrurile se vor mai aşeza oleacă. Să faci tu întâi ce nu poate să facă altul”. În viața celor ce conduc, Cuviosul vedea o cruce grea, o războire mai mare din partea răului, căreia trebuie să‐i facă față.

„Bă, nu mai judeca, îți dau canon, măi tăticule”, spunea când cugetul începea să ia chipul patimii. Deşi vedea încercările prin care trece Biserica şi neamul, Cuviosul nu încuraja de fel bârfa şi tăia judecata, mişcarea lăuntrică de revoltă asupra ierarhilor şi conducătorilor, fiind conştient de crucea grea şi de marea presiune nevăzută şi văzută pe care aceştia şi‐o asumă şi o poartă. De asemeni, Avva ne sensibiliza asupra faptului că noi nu vedem decât o mică parte din tainele iconomiei dumnezeieşti, şi de multe ori a judeca doar după cât cuprindem, neluminați de har, ne conduce la judecăți greşite. Pe de altă parte, spunea că „revolta e inspirată de la diavol”.

Tot în acest sens, Avva zicea cu un umor plin de duhovnicească întărire, atunci când cineva i se mai plângea de greutatea şi patimile vieții din lume: „Măi, tăticule, se zice că pe pământ acum este raiul!”. „Cum aşa, Părinte?” „Păi nu se zice că în rai lupul şi mielul stau laolaltă? Ei, aşa este şi acum, nu vezi? Cei răi şi cei buni trebuie să stea împreună, să se înțeleagă cumva, acasă, la serviciu, peste tot. Cei cu râvnă duhovnicească stau în mijlocul celorlalți, neştiuți de nimeni, şi se roagă în taină şi Dumnezeu lucrează prin ei. Şi aşa, fără să se bage de seamă, Domnul schimbă răul în bine”.

Părintele Ghelasie aprecia nespus infinita discreție şi tăcere de taină a lui Dumnezeu care respectă orientarea voii omului şi îi dă dimensiunea dăruirii ei libere şi iubitoare. De aceea, sfătuia ca ritualul împreună stării cu Dumnezeu să fie în asemănare, să fie liturghisit în taina inimii, fără să ieşi voit în evidență înaintea celorlalți, ci mai degrabă cât mai acoperit, neştiut de nimeni. „Măi tăticule, zicea Avva, să nu faci paradă”. Această ascundere feritoare de viermele slavei deşarte păzeşte râvna şi tăria liturghisirii neîncetate.

Unii ucenici veneau la Cuviosul cu problema din ce în ce mai larg răspândită a nemulțumirii: față de propriile neputințe, neajunsuri, nereuşite, frustrări, vini etc., pe de o parte, iar apoi față de neajunsurile şi neregulile exterioare, din familie, societate, biserică etc.

Părintele sfătuia şi uneori chiar dădea canon ucenicilor „să fie mulțumiți”, căci atitudinea mulțumitoare în viață este o condiție de bază a însăşi împărtăşirii de darurile Domnului şi cu Însuşi Hristos Domnul, o condiție a primirii de la Dumnezeu a însăşi prefacerii duhovniceşti şi a depăşirii neajunsurilor şi relelor cu care omul se confruntă. Această atitudine mulțumitoare este legată prin urmare de însăşi conştiința împărtăşirii liturgice, căci „liturghie” înseamnă şi „mulțumire”.

Fiecare dintre noi avem în viața noastră momente de încercare asemeni dreptului Iov, la măsura pe care o putem „duce” fiecare. Părintele ne încuraja, spunându‐ne că singura pierdere cu adevărat este sufletul omului ce se lipseşte pe sine de Domnul, celelalte pierderi nu sunt, în perspectiva veşniciei, irecuperabile, căci în mâna Domnului sunt toate, şi la El nimic nu se pierde, iar întru răbdarea sa omul primeşte covârşirea harului. Asperitățile şi strâmtorările vieții şlefuiesc sufletul omului, încât acesta ajunge să oglindească nedeformat Chipul Dumnezeiesc, Hristos ia chip în el.

Cuviosul îi îndemna pe ucenici să facă totul cu râvnă, dar şi cu mare atenție, să nu calce strâmb, cum zicea dânsul. Să fie cu băgare de seamă, să nu exagereze prin posturi prelungite.

Mai degrabă să accentueze pe o continuitate a ritualului nevoinței, decât pe aşa‐zisa evoluție în salturi. Căci în creştinism nu avem evoluție în sensul de dezvoltare programatică doar prin puterile omeneşti şi aplicarea pentru aceasta a unei tehnici de îmbunătățire. Chipul sporirii creştine este întâi de toate acea intrare în dialog cu Hristos, în chipul de închinare şi liturghisire duhovnicească şi deschiderea spre părtăşia de viața Lui, în chiar Trupul Lui, Biserica.

Prin această intrare în legătură vie cu Dumnezeu, omul primeşte de la El acea prefacere‐creştere în asemănarea dumnezeiască. Chipul însuşi al omului este adus la lumina cunoştinței prin legătura de iubire cu Dumnezeu şi aşa se iconizează, iar din această asemănare personală dăruită de Sus, din împărtăşirea întru cunoştință de Trupul şi Sângele lui Hristos şi sălăşluirea harului Sfintei Treimi în om urmează şi îmbunătățirea duhovnicească.

Cuviosul Ghelasie sublinia în repetate rânduri să se aibă mare atenție la identitatea chipului de om, creat după chipul lui Dumnezeu, căci operarea pe care o fac unele mistici cu aşa zise „energii cosmice libere”, rupte de persoană, de legătura cu chipul dumnezeiesc, pretins manipulabile prin tehnici oculte în scopul purificării şi dobândirii de puteri ori stări deosebite duce la o dereglare primejdioasă a funcționalității fireşti şi la riscul de a fi, în loc de cel ce foloseşte acele energii, tocmai cel ce este vampirat de către spiritele căzute.

De aceea, mistica pur creştină şi ortodoxă are specificul iconic, în care trăirea, chiar negrăită şi mai presus de înțelegere a realității mistice, evidențiază şi izvorăşte din relația personală, din starea față către față a omului cu Dumnezeu; şi chiar dacă această evidențiere este mai presus de ordinul sensibil sau inteligibil, ea poate fi cuprinsă în chip necuprins prin închinarea duhovnicească.

Odată veniseră la mănăstire nişte practicanți de yoga care au început să facă tot felul exerciții prin cameră, să stea în cap, să încerce să simtă şi să preia în scopul manipulării tot felul de energii, etc. Când a aflat, Părintele le‐a zis blând, dar ferm: „Măi, tăticule, nu se poate aşa, nu vedeți că vă joacă dracii?”

În convorbirile cu oamenii ce veneau la dânsul, Cuviosul îşi adapta limbajul la posibilitățile de receptare ale fiecărui om, pătrunzând cu duhul prin puterea lui Hristos tainițele inimii celor ce îl căutau şi‐i cereau ajutorul. Cu cei simpli vorbea foarte simplu, cu blândețe şi chiar cu mici accente de umor care încălzeau atmosfera şi creau acea deschidere spre liniştirea cuvenită săvârşirii tainei mărturisirii. Îmi amintesc odată cum eram găzduit într‐o cameră cu nişte domni şi unul dintre dânşii, tocmai întors de la spovedanie, a exclamat: „Îmi zise Părintele ce am făcut. <<Iar te‐ai certat cu vecinul, tăicuțule!>>. Io nu‐i spusăsem nimic şi Părintele ştia! Dumnezău i‐o spus!”.

Cuviosul vedea înainte cu duhul cele ale oamenilor şi cuvintele sale depăşeau litera, ele îşi dezvăluiau miezul cu curgerea timpului, căci Avva nu forța creşterea duhovnicească a ucenicilor, ci doar le punea în inimă sămânța ‐ cuvântul izvorât din tainica vedere a Sfinției sale, vorba care îi întâmpina, îi atrăgea cumva din viitor către creşterea duhovnicească în Hristos.

Fiecare cuvințel al Părintelui era ca o punte spre întruparea Chipului lui Hristos într‐un aspect sau altul al vieții, ca o chemare spre împământenirea în viața de zi cu zi a chipului iubirii dumnezeieşti, prin care toate viază.

„Ce să fac, Părinte, şi eu pentru finii mei, ce e de datoria mea să fac?”, l‐a întrebat un ucenic. „Băi, fiule, ce să faci, că ei sunt oameni credincioşi, oameni ai lui Dumnezeu, se țin de Biserică… Roagă‐te, fiule, cât poți şi tu mai mult, la Dumnezeu, pentru ei, asta să faci! Căci rugăciunea la Dumnezeu înmulțeşte iubirea.”

Eram odată la mănăstire şi m‐am întâlnit cu un tânăr profund dezorientat, tulburat adânc de nişte opinii străine de ortodoxie, de adevărul credinței. Sfâşiat între frământările interioare şi revolta cum că nu este înțeles, veni cineva să‐l alunge, spunându‐i pe față că e eretic şi nu are ce căuta aici, la mănăstire, să tulbure lumea. Tocmai atunci era pe acolo şi Cuviosul, care o opri cu blândețe, dar şi cu fermitate pe persoana care se mâniase pe cel ce greşea şi nu se putea scula singur din cădere. „Măi, tăticule, aici sunt probleme mai grele…”, şi îl luă deoparte pe tânăr şi începu să‐i vorbească.

Întâmplător eram şi eu pe acolo şi, neobservat pe moment, am ascultat câteva fraze minunate, râul curgător de teologie şi doctorie duhovnicească cu care a întâmpinat spiritul răvăşit al tânărului şi l‐a atras, i‐a liniştit pe dată revolta prin uimirea pe care a zămislit‐o frumusețea adevărului viu, revărsat din gura plină de har a Cuviosului. Oprită în uimire, mintea tânărului s‐a rănit de adevăr, şi‐a uitat de violență şi a ajuns la păşune lină, ascultând cu atenție şi interes cuvintele Avvei.

Avva Ghelasie îi călăuzea pe ucenici prin sfaturile şi canonisirile sale de Dumnezeu insuflate pe calea cea strâmtă a „neabătutei urmări duhovniceşti”, întru care Însuşi Domnul se preaslăveşte. Drept aceea sfătuia ca, înaintea unei alegeri în viață, să nu se aleagă calea ce pare mai comodă şi uşoară, căci prin calea mai grea, mai dificilă şi plină de încercări omul nu împlineşte doar un scop trecător, dar se zideşte şi pe sine, se şlefuieşte pe sine pe asperitățile căii, îşi adânceşte puterea cugetului şi află bogăția simțirii înțelegătoare, îşi întăreşte voirea spre unirea cu voia lui Hristos. Această dăruire de sine în focul greutăților o numea Avva răstignire vie, adică răstignire de bună voie pentru dragostea lui Hristos, pentru ca lumea să întâlnească şi să se unească cu Dumnezeu.

Astfel, arată Cuviosul Ghelasie, taina închinării isihaste este taina opririi ‐ odihnei trupului în închinare de gest, a minții în închinare de cuvânt, şi a sufletului în închinare de duh. Oprirea implicării în războirile ispitei şi complexelor pătimaşe care blochează creşterea şi mişcarea duhovnicească în lumina lui Dumnezeu sunt tocmai deschiderea spre lucrarea harului în noi, noi recunoscându‐ne neputința de a lupta şi a ne tămădui prin propriile noastre puteri. Căci acestea sunt pervertite de deprinderea cu multele straturi ale amăgirii, sunt acoperite de multele pielițe ale păcatului. Această oprire şi închinare către Domnul a neputinței cheamă pe Domnul să taie El împrejur inima noastră cufundată în întunericul păcatului.

Cuviosul Ghelasie, în toată viața şi în toate lucrările sale a pus în lumină mistica isihastă iconică, trăirea de taină a stării înaintea lui Dumnezeu, în umbra căreia venea, izvora şi teologia. Când Dânsul spune că aceasta este în specificul carpatin, nu trebuie să înțelegem că elementele subliniate a ține de acest specific nu sunt prezente, nu sunt concretizate în chip viu şi în alte ramuri ale tradiției ortodoxe, ci faptul că în specificul moştenirii carpatine ele capătă o mai pronunțată accentuare, evidențiere, decât în alte specificuri locale ale unicului şi nedespărțitului trup al Ortodoxiei.

Cineva l‐a întrebat pe Cuviosul Ghelasie : „Părinte, nu vă mândriți ?”.Păi, ce păcatele mele, am eu timp de asta?”, îi răspunse el cu simplitate, arătând că lucrarea rugăciunii şi închinării neîncetate către Dumnezeu fac ca timpul însuşi să se întâlnească cu veşnicia, iar acolo, în această cruce‐altar de întâlnire, să pătimească, să se împărtăşească de iubirea ce arde păcatul.

Duhul vrăjmaş nu mai are loc şi nici timp de a lucra în veşnicie, nici umbra îngăduită de iconomia dumnezeiască întru a se ascunde, furişa şi semăna semințele răului, fiind vădit şi ars de însuşi focul iubirii care îl închină şi pe el odată cu toate ale lumii create spre vierea în lumina Sfintei Treimi, în lumina veşnicei nepăcătuiri.

Spațiul şi timpul capătă la întâlnirea cu veşnicia chipul personal şi eclezial al liturghisirii, creşterii în taina unirii cu Dumnezeu, căci Domnul Însuşi tronând în inima curățită de har, ele îşi au întemeierea tocmai în lumina iubirii Lui şi în însăşi lumina curată a firii create bune de Dumnezeu.

„Măi, tăticule, în tot ceea ce faci să te mişti ca în Biserică”, mai spunea Cuviosul, arătând că ritualul Bisericii nu este un fragment izolat de viață, ci însuşi chipul lucrării Duhului Sfânt în inima omului spre împărtăşirea de viața dumnezeiască şi spre iconizarea vieții, spre creşterea omului în asemănarea cu Hristos.

‐Avva, mi‐ați dat canon să nu omor nici o vietate. Ce să fac cu dăunătoarele, cu gândacii de exemplu, dacă mă năpădesc, pot să‐i omor?

‐Măi, tăticule, ce să‐ți fac, e adevărat, e şi ăsta ca un blestem, o cruce, dar tu să nu omori nici o vietate. Tu ai creat‐o sau poți tu să faci o vietate la fel? Făptura vie este o mare minune dumnezeiască. Aşa că ne rugăm şi noi, şi încearcă să faci rost de nişte substanțe care le gonesc, acid boric de exemplu şi ce mai găseşti şi frăția ta, dar nu am ce să‐ți fac, trebuie să respecți canonul ăsta aşa cum te ajută Dumnezeu.

‐Blagosloviți şi iertați.

Avva, cum să scap de grijile acestea care mă consumă şi mă macină?

‐Măi, tăticule, în lume nu se poate să n‐ai griji. În mănăstire scapi de griji. Crucea celui din lume e Grija, iar a monahului Ascultarea. Dar nu băga în seamă grijile, nu gândi muiereşte.

‐Deci să nu mă neliniştesc din pricina lor.

‐Parcă ai creier de chimicale, bă tăticule, întrebi prostii. Ce n‐ai înțeles? Nu încerca să pari mai smerit decât eşti, în mod natural.

Sunt taine multe în creştinism, mă refer la înțelesul mai cuprinzător al tainei. Toate participă la taină, au taina lor, pentru că rațiunile dumnezeieşti nu pot fi „raționalizate” de mintea omului. Unii se supără când eu le zic că taina creştinismului încă se descoperă. Multe din tainele creştinismului abia acum încep să se descopere. Revelația se adânceşte mereu, fără nici o contrazicere. Nu s‐a consumat creştinismul, el e o taină foarte adâncă, care are nevoie de o trăire foarte adâncă.

Cuviosul Ghelasie a trăit ca preot şi monah într‐o mănăstire binecuvântată, Frăsinei, care este un focar de spiritualitate ortodoxă dintre cele mai însemnate, a viețuit şi a adormit întru nevoința cea bună a evlaviei creştine, aducând şi dăruind pe foarte mulți oameni lui Hristos.

A trăit şi murit în rugăciune şi pace, întru cunoştință şi închinare, ca un mădular sfințit şi viu al Trupului lui Hristos. A întors la Hristos pe mulți rătăciți şi lepădați, pentru că nu a căutat la fața omului, ci s‐a aplecat spre celălalt, luându‐l de acolo de unde este, din mocirla în care se zbate, ieşind în întâmpinarea lui, ascultându‐i şi chiar asumându‐şi ca pe o cruce durerile şi neputințele aproapelui.

 

BIBLIOGRAFIE: Florin Caragiu “CUVIOSUL GHELASIE ISIHASTUL “  Editura Platytera, Colecția Isihasm;

 

Articol propus de ANCA REVNIC

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *