LOADING

Type to search

Avva Ioan de la Rarau- staretul rugaciunii neincetate

Marii duhovnici ai neamului

Avva Ioan de la Rarau- staretul rugaciunii neincetate

Share

„Eu cred foarte mult în existenţa lui Dumnezeu. Pot afirma cu mâna pe cruce că eu cred mai mult în existenţa Lui decât în propria mea existenţă“ (o spune cu smerenie dar cu tărie părintele Ioan vindecat în mod minunat de Dumnezeu de două boli grave).
“Monahismul este cinstea Bisericii noastre creştin‑ortodoxe, este legătura intimă între Dumnezeu şi oameni pentru Biserică. Aşa cum este smântâna pe lapte, aşa este monahismul pentru Biserică“.

Părinte Ioan, cum era în copilăria sfinţiei voastre?

Copil fiind… am fost, poate, obraznic! Rău! M‑am născut în fosta comună Ciocăneşti, Câmpulung Moldovenesc, ca unul din cei cinci copii, din care doi fraţi au murit după un an. Tata era brigadier silvic; un om foarte zelos şi iubitor de istorie, un adevărat patriot care n‑a făcut însă politică niciodată în viaţa lui. Pentru că iubea mult istoria ne‑a pus nouă, copiilor, nume istorice, astfel că cei doi fraţi care au murit aveau amândoi numele Traian; şi mai este fratele Decebal şi mai am o soră, Despina. Şi eu, păcătosul, eram Neagoe. Am fost crescuţi în credinţa creştin‑ortodoxă, mama era casnică. Am făcut şcoala primară şi liceul “Dragoş Vodă“ la Câmpulung. Apoi am urmat o şcoală de aviaţie, ca pilot. M‑am îmbolnăvit de o boală grea la coloana vertebrală, aveam dureri groaznice. Pentru că de mic mi‑a plăcut biserica şi să mă rog, m‑am dus la Mănăstirea Vladimireşti din judeţul Galaţi unde am aflat că era un duhovnic deosebit. Era părintele Ioan Iovan (venit din Ardeal de la Oradea, care a fost foarte prigonit de comunisti, a făcut închisoare grea, a stat în lanţuri ani de zile şi acum este bătrân şi foarte bolnav la Mănăstirea Recea). Am stat şi eu la o slujbă cu dezlegări la părintele Ioan Iovan şi am plecat de acolo vindecat şi pot să afirm cu mâna pe cruce că m‑am vindecat atunci, la acea slujbă! Eu cred mai mult în existenţa lui Dumnezeu decât în propria mea existenţă! Deşi mi‑au plăcut şi armata şi aviaţia, mi‑a plăcut şi biserica şi Dumnezeu a vrut ca eu să ajung să‑L slujesc. După ce m‑am vindecat miraculos am plecat din armată cu un prieten din Tecuci care vroia să se călugărească şi atunci mi‑am zis: “Ce mă împiedică pe mine să mă fac şi eu călugăr?“ Eram şi foarte impresionat de ceea ce văzusem la Mănăstirea Vladimireşti, de maicile care se rugau şi munceau ca furnicile, de dragostea lor şi m‑am gândit să mă duc la părintele Ioan Iovan să‑l întreb ce să fac. Era multă lume la el, ca de obicei, dar din mulţimea aceea m‑a strigat pe nume şi, deşi nu ştia pentru ce venisem, m‑a întrebat: “Tu vrei să te faci călugăr, nu‑i aşa?“. Am răspuns emoţionat: “Da, părinte Ioan aşa este“; “Bun lucru ai hotărât, Neagoe, dar să ştii că sunt multe piedici în calea mântuirii. Dumnezeu să‑ţi ajute!“ . Astfel, am plecat la mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul de la Sibiu unde am stat şase luni, dar pentru că acolo se mânca şi carne (ceea ce nu mi s‑a părut potrivit pentru călugări) am plecat la mănăstirea Rarău din judeţul Suceava, unde era stareţ ieroschimonahul Daniil‑Tudor. Nu ştiam cine este… dar am rămas acolo pentru că mi‑a plăcut foarte mult.

Întâlnirea cu Părintele Daniil Sandu Tudor

Când l‑am cunoscut eu, părintele Daniil avea peste 60 de ani şi chiar dacă avea barbă albă, părul alb era un bărbat foarte frumos, puternic ca un flăcău de 20 de ani, roşcovan la faţă, cu fruntea mereu ridicată, ochii căprui şi pătrunzători, parcă de o severitate nerostită. Când se uita la tine te simţeai mic şi păcătos. Auzisem că avea o cultură de savant în multe domenii, de la filozofie, pictură şi teologie şi până la cele mai riguroase ştiinţe. Mai ştiam că în lume avea ca prieteni miniştri, generali, scriitori, profesori universitari şi că deseori aceştia se temeau să deschidă gura în faţa lui, căci era un partener foarte incomod de discuţii, care te eclipsa cu ştiinţa lui, un om aprig, necruţător cu diletanţii, cu cei neinformaţi şi cu cei care nu‑i împărtăşeau părerile. Aici însă, în mănăstire, devenea cu totul alt om. Încă de când l‑am văzut prima dată, parcă o voce mi‑a şoptit la ureche că am în faţă un om ceresc. Vă mărturisesc că, adesea, privindu‑l îmi venea să mă aplec să sărut urma pe care piciorul lui o lăsa pe pământ. Parcă plutea printre noi, tăcut şi interiorizat; nu era deloc vorbăreţ şi tăios în discuţie, ca în cercurile lui de intelectuali. Trăia retras, era un monah aşa‑zis “de chilie“; toată noaptea la fereastra odăiţei sale vedeam lumină. Dacă dormea o oră, două pe noapte… Avea mereu rugăciunea lui Iisus în suflet şi un om care are această rugăciune în suflet dobândeşte trezvia! Era văzător cu duhul. Uneori când ne încercau ispitele – eram atunci 12 vieţuitori la mănăstirea Rarău – veneam noaptea către chilia lui, umblam desculţi şi călcam pe iarbă, astfel că picioarele nu puteau face nici un zgomot. El era dincolo de uşa dublă, cu fereastra în partea cealaltă, însă când ajungeam aproape auzeam glasul lui dinauntru, care ne striga: “Ce‑i frate Ioane?, Ce‑i fiule?“. Ne simţea în duh că venim, ieşea în prag şi ne zâmbea. Chilia lui era sărăcăcioasă, cu un pat mare călugăresc, o masă de lucru şi un scaun, iar de jur împrejur numai cărţi, peste 6.000 de volume, multe dintre ele cărţi rare, alese pe sprânceană, din vasta sa bibliotecă de la Bucureşti. Avea mare evlavie la sfântul Ioan Bogoslovul, purta cu el mereu şi o veche Icoană a Rugului Aprins. Când intra părintele Daniil în biserică, pur şi simplu se schimba atmosfera. Vă spun sincer, de multe ori îl vedeam păşind în pridvor şi deodată simţeam cum aerul dinăuntru se încălzeşte. Când cânta în Altar, glasul lui ne ţinea de foame, de frig şi de sete. Era un aprig postitor şi rugător, un stareţ care ţinea cu straşnicie adevăratele rânduieli ale unei chinovii ortodoxe. De pildă noi, fraţii, trebuia să cerem binecuvântare ca să putem mânca fragi de pe munte, iar în duminici, chiar dacă mâncam fragi sau zmeură prin păduri, nu aveam voie să aducem nici o bobiţă în mănăstire ca să nu facem ispită. Ştiam că părintele Daniil a stat trei ani sihastru la Râpa lui Coroi în munţii Sihlape lângă mănăstirea Sihăstria Neamţului, păstrând jurământul tăcerii, mâncănd o dată în săptămână ciuperci crude. Aici, pe Rarău, mânca de două ori în săptămână doar sâmbăta şi duminica. Atât! Cinci zile pe săptămână nu mânca, se ruga neîncetat, ţinea toate slujbele şi predica după fiecare slujbă. Mai mult, la ceasurile mesei venea de fiecare dată în trapeză ne privea pe noi cum mâncam, chiar dacă el nu lua nici o fărâmitură. În timpul fiecărei mese un frate citea din Cartea Sfântă, din Vieţile Sfinţilor, Pateric, Zbornic sau o anumită rugăciune, apoi mâncam în tăcere iar la sfârşit părintele Daniil ne explica, împreună cu toată obştea, pe marginea celor citite. Vorba îi era blândă dar hotărâtă, în faţa noastră nu rostea o vorbă mai mult decât se cuvenea. Impulsiv era doar cu ateii, cu cei care voiau să‑i tulbure viaţa închinată lui Hristos. Îmi amintesc şi acum dimineaţa când am păşit întâia oară pe poarta mănăstirii Rarău, ţinând în mână o valijoară ostăşească din lemn şi după câţiva paşi, am rămas aşa, încremenit, năucit de cele pe care le vedeam. În curtea aceea se simţea un neînchipuit duh de pace! Un duh de pace datorat unei rânduieli sfinte, statornicite de cârmuitorul obştii. Nu era de mirare acest lucru, după cum aţi constat din descrierea pe care i‑am făcut‑o dragului părinte Daniil. Vedeam călugări tineri, cu metaniile în mână, tăcuţi şi senini precum sfinţii. Când se întâlneau doi fraţi prin curtea mănăstirii puneau metanie unul în faţa celuilalt de fiecare dată, îşi ziceau “blagosloviţi“ cu aşa o evlavie şi respect încât mă gândeam că numai în Rai oamenii se pot înţelege aşa unii cu alţii. În răstimpuri, fraţii se opreau din muncit, se puneau în genunchi şi se rugau chiar acolo, sub cerul liber! Aveam să aflu că asta era una din ascultările date de stareţul Daniil: în mănăstirea de la Rarău nu se muncea niciodată o oră neîntreruptă. O jumătate de oră munceai, o jumătate de oră trebuia să citeşti sau să te rogi. Fiecare călugăr avea mătăniile la brâu şi o trăistuţă din lână în care obligatoriu purta o carte de rugăciuni. Îi vedeai chiar şi pe monahii ciobani în vârf de munte, îngenunchiaţi între oi, cu palme încleştate de rugă, aşa umbla şi stareţul îmbrăcat modest, ca un simplu monah. “Rugăciune, rugăciune, rugăciune neîntreruptă,“ ăsta era singurul lui îndemn. Acesta a fost exemplul meu pentru mine atunci, ca simplu frate în mănăstirea părintelui Daniil şi este şi acum când sunt şi eu, la rândul meu, stareţ la mănăstirea mea, unde rânduiala este aceeaşi ca la mănăstirea Rarău.
Părintele Daniil Tudor m‑a îndemnat atunci să merg să fac Teologia, să devin preot dar eu i‑am răspuns: “Eu am venit să mă fac monah, nu preot“. După trei ani de stat la Rarău am plecat la mănăstirea Slatina unde am lucrat într‑un beci cu părintele Ambrozie, care era magazioner şi unde din cauza curentului m‑am îmbolnăvit de meningită cronică. Atunci mi‑am dat seama ce importanţă are ascultarea de stareţ! Eu nu am ascultat de stareţul Daniil când m‑a îndemnat să merg la studii pentru a devenii preot şi mi‑am făcut voia, îmbolnăvindu‑mă astfel foarte grav! Am plecat acasă pe la rude pe un munte, pe un deal… A trecut timpul până când cineva din Departamentul Cultelor (un inspector din Câmpulung Moldovenesc) mi‑a sugerat să mă duc la Teologie la Sibiu. Am fost arestat printr‑un denunţ şi am fost cinci luni la Securitate la anchetă în Suceava, o lună la închisoarea Jilava şi restul până la doi ani am stat în închisoarea de la Aiud. O închisoare foarte grea! Acolo mi s‑a impus să mă lepăd de mănăstire şi mi s‑au dat mai multe cărţi să citesc să mă convingă de inexistenţa lui Dumnezeu. Şi eu le‑am spus: “Cărţile sunt bune dar ideile sunte tendenţioase şi rele. Puteţi să mă împuşcaţi, vă plătesc şi cartuşele (dacă aş avea bani!) dar nu fac nimic din ceea ce îmi cereţi!“ Şi am fost eliberat, am fost şi la patriarhul Iustinian (Dumnezeu să‑l odihnească că a fost un patriarh adevărat, eminent, iubitor de Biserică, de cler, de monahism ).

Cum a fost după decret?

Spuneam că un inspector câmpulungean din Departamentul Cultelor mi‑a spus ca şi cei care au făcut puşcărie pot să urmeze Institutul de Teologie şi mi‑a zis să mă duc la un episcop să mă hirotonească. M‑am dus la Timişoara unde, la catedrală, era ÎPS Nicolae Corneanu care m‑a trimis ca preot celib la o parohie lângă Lugoj (Răzmăreşti), unde am stat 6 ani. Apoi Înalt Prea Sfinţitul mi‑a dat binecuvântare să plec în Moldova la Vorona, tot la o parohie, pentru că eram preot celib. La Icuşeni era nevoie să se construiască o biserică pe care, cu ajutorul oamenilor care erau foarte credincioşi şi sufletişti. Am terminat‑o într‑un an şi şase luni. Dumnezeu a vrut să se facă! Ştiţi, când vrea Dumnezeu, toate se fac repede.
De acolo am fost trimis la Ripiceni în judeţul Botoşani unde iar trebuia să se facă o biserică. Aici a dat Statul bani, dar să fac eu biserica. Am acceptat însă cu promisiunea ca după ce termin să mi se dea voie să plec unde vreau eu.
Părinte Ioan, aici v‑aţi ocupat de tot: de parohie, de oameni şi de construcţii?
Da, deşi nu eu am facut aceste biserici, ci Dumnezeu! Dumnezeu a lucrat! Am fost trimis apoi în parohia Gemenea din judeţul Suceava timp de 5 ani, unde am făcut amenajări, grajduri de animale etc. Prea Sfinţitul Pimen de astăzi mi‑a zis atunci: “Tu trebuie să te duci la mănăstire, unde ţi‑ai dorit să fii! Du‑te la Moldoviţa“.
Şi m‑am dus la mănăstirea Moldoviţa ca slujitor şi duhovnic, unde însă nu prea m‑am simţit bine între maici şi atunci am plecat la mănăstirea Neamţ unde mitropolitul Daniel de atunci şi Patriarhul de astăzi m‑a rugat să rămân. Aici, la mănăstirea Neamţ, nu mi‑a plăcut şi am plecat aproape de mănăstirea Bistriţa, la un schit ca egumen. Eram după “revoluţia“ din decembrie când se discuta la Mitropolie să fie ridicată o mănăstire la Sihăstria Rarăului. Am fost chemat să construiesc această mănăstire care avea deja temelia .
Mănăstirea este de fapt foarte veche, din 1541, când Petru Rareş fiul marelui voievod Ştefan Cel Mare şi Sfânt a ridicat‑o cu credinţă şi evlavie în poiana Sihăstriei în cinstea victoriei asupra turcilor. Ea nu a fost ferită de prigoana împotriva ortodoxiei căci armatele austro‑ungare i‑au dat foc. Dar milostivirea lui Dumnezeu s‑a arătat din nou poporului român. Dumnezeu nu ne‑a uitat şi astfel, în 1992, am început defrişarea poienii Sihăstria şi ridicarea noii mănăstiri în care minunile au început să se desfăşoare; numai noi să avem ochi să vedem adevărul şi urechi să auzim şi să înţelegem Cuvântul lui Dumnezeu… Astfel, după numai 2 ani şi 3 luni, adică pe 16 august 1994, s‑a sfinţit mănăstirea formată din Biserica mare cu două turnuri. Concomitent s‑au construit şi anexele mănăstirii compuse din două case, magazie, grajd, 24 de camere plus dependinţe. Ulterior, lângă Biserica mare s‑a zidit şi un Paraclis, toate aceste lucrări s‑au desfăşurat fără sponsorizare, adevăraţii Ctitori fiind Domnul Iisus Hristos şi Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu! Nimeni nu a dat nici un leu şi totuşi mănăstirea s‑a ridicat. Biserica mare are hramul Înălţarea Domnului iar Paraclisul Adormirea Maicii Domnului ‑ toc­mai pentru că cei doi Ctitori sunt Hristos şi Maica Sa. Tot în zilele noastre se fac multe tămăduiri de boli incurabile prin Mirul revărsat de la Icoana Făcatoare de minuni a Maicii Domnului închinată hramului, şi începând cu Bunavestire din 1997 a poposit deasupra mănăstirii timp de trei zile şi trei nopţi un brâu de lumină!
Am aflat că la Mănăstirea Sihăstria Rarău nu aveţi curent electric.
Da, cred că suntem singura mănăstire din ţară care nu are curent electric şi nici o şosea în apropiere favorabilă circulaţiei. La început aveam lămpi cu gaz, lumânări, aşa iluminam. Era greu, ne‑am nevoit permanent. Am insistat să ne pună curent electric dar nu au fost bani. Ne‑a donat cineva un grup electrogen care ne‑a folosit şi la construcţie şi la pictură. Dar e costisitor… Şi totuşi Dumnezeu ne ajută mereu! Îi mulţumesc pentru toate! Tot ce s‑a făcut aici, a fost făcut de Domnul şi Maica Domnului.
Care este rânduiala în mănăstirea sfinţiei voastre, părinte Ioan?
Însufleţit de ceea ce am învăţat la mănăstirea Rarău, când era stareţ părintele Daniil Tudor, păstrez rânduiala de acolo: slujbele le avem zilnic, dimineaţa ‑ Sfânta Liturghie, Acatiste apoi Vecernia, Ceasurile şi Utrenia la miezul nopţii, până la 2,30 noaptea. În post sunt mai lungi slujbele. Noi suntem aici la linişte în munţi, într‑o frumuseţe naturală de nedescris, pentru că o avem pe Maica Domnului Stăpână şi Dumnezeu a rânduit ca mănăstirea aceasta să fie aşezată într‑un loc minunat!
Care sunt ascultările în mănăstirea Sihăstria Rarău
Întâi şi întâi sunt slujbele. Apoi graj­dul unde avem două vaci, două oi, câteva găini, lemnele care trebuie aduse din pădure, curăţenia peste tot, primirea de străini când vin, bucătăria şi pictura. Pictura şi rugăciunea! Nu se mănâncă niciodată carne!
Aveţi călugări cu talente deosebite?
Avem pictor şi am avut şi un sculptor eminent dar a plecat în Ardeal, acasă la el. Însă noi am pictat şi sculptat Biserica şi acum o aranjăm ca să fie frumoasă de Paşti!
Sfinţia Voastră, care este cel mai important lucru pentru mântuire?
Ce poate fi mai important pentru om decât Dumnezeu? Dumnezeu este cel mai important iar rugăciunea este cea care ţine legătura cu Dumnezeu. Aceasta este “asigurarea“ noastră pentru mântuire.
Părinte Ioan, cum vedeţi monahismul românesc?
Monahismul este Armata lui Hristos pe pământ! Este cinstea Bisericii noastre creştin‑ortodoxe, monahismul este legătura intimă între Dumnezeu şi oa­meni pentru Biserică. Aşa cum este smântâna pe lapte, aşa e monahismul pentru Biserică, pentru că se fac slujbe permanent. Monahul este aplecat şi obligat să se roage permanent Mântuitorului Hristos, adresându‑se mereu Sfinţilor şi Maicii Domnului, care e Mijlocitoarea noastră pentru mântuire. Fără Maica Domnului nu există mântuire! Acestea sunt esenţiale pentru mântuire, atât pentru monahi cât şi pentru mireni.
Care sunt ispitele călugărului?
Sunt trei categorii: de la trup, de la lume şi de la diavol. De la trup sunt cele pământeşti, de la Adam; sunt cele fiziologice, pe care trebuie să le depăşim.
Cum să lupte un monah tânăr cu ispitele trupeşti?
Întâi şi întâi să fugă din calea lor. Să le evite. În primul rând pot fi înfrânate aceste ispite trupeşti nemâncând carne! A doua este înfrânarea, adică să ai o viaţă abstinentă de bunăvoie, consumând mai puţină mâncare şi lichide. Apoi mintea să fie la Dumnezeu, nu la lume. Rugăciunea îl păzeşte pe monah de toate. Cine nu‑şi face canonul şi pravila, acela este greu ispitit! Are diavolul putere asupra lui. Dacă monahul se roagă permanent, îşi face pravila şi canonul, de acela diavolul nu se poate apropia; stă la distanţă de călugăr pentru că pe el îl păzesc Îngerii, îl păzeşte Dumnezeu cu Harul care arde puterea satanei! De aceea, când se face semnul sfintei ­Cruci (şi monahul face sute de închinăciuni şi metanii pe zi), diavolul nu se poate apropia. Satana vine şi noaptea cu înfricoşări şi nu vine numai prin vise sau prin izbituri de uşi, ci te prinde de mâini, de piept ca să te înfricoşeze şi să te oprească de la rugăciune. Dar el nu are nici o putere dacă te rogi şi‑ţi faci semnul sfintei Cruci.
Care sunt ispitele pentru călugări venite de la lume?
Amintirile, în primul rând. Cel ce pleacă la mănăstire nu trebuie să se mai gândească acasă. Rupe legătura cu amintirile pământeşti, nu trebuie să aibă nici televizor, nici radio, lucruri din acestea pământeşti şi chiar nici telefon decât numai pentru problemele de administrare a mănăstirii de exemplu, şi să nu prea stea de vorbă cu lumea pentru că oamenii vin cu duhul lumesc care îţi zic: “Posteşti? Hai să mănânci, să bei”. Mai ales rudele sunt foar­te periculoase pentru că‑i zic monahului “Hai acasă, hai să ai un serviciu, mi‑e dor de tine, mai bine te însori (măriţi)”. Ispite din astea lumeşti, care te duc cu gândul că e mai bine în lume… Deci dacă mergi la mănăstire, trebuie să te desparţi definitiv de tot ceea ce este pământean.
Părinte Ioan, daţi câteva sfaturi din experienţa sfinţiei voastre cu privire la trândăvie, o patimă a tuturor. Cum să o eliminăm?
Eu, care permanent stau în trândăvie, ştiu. Cea mai bună metodă este ca, atunci când ai mai sta câteva minute în pat, să te ridici imediat pentru că vine diavolul şi îţi aduce somnul. Dacă citeşti mult şi te rogi, atunci te apropii mult de Dumnezeu cu mintea şi cu inima şi atunci nu mai ai timp să adormi. Dacă nu faci asta, sigur că te fură trândăvia. De aceea, la mănăstire fiecare este responsabil individual. În viaţa de obşte porunca cea mai mare este să te jertfeşti pentru fratele tău. Astfel, unul găteşte pentru toţi, altul mulge vacile pentru toţi, altul lucrează la pădure pentru toţi, toţi lucrează în folosul celorlalţi. Astfel, dragostea lui Dumnezeu se împlineşte prin dragostea noastră pentru aproapele. Dragostea este cea mai mare virtute, dar cu smerenie.
Spuneţi‑ne câteva cuvinte despre mândrie, părinte Ioan.
Să vorbesc despre mine acum? Eu nu ştiu să vă sfătuiesc, dar am învăţat de la alţii cum să nu fii mândru. Dumnezeu te luminează dacă te rogi. Dumnezeu ne spune că n‑am făcut noi Cerul şi pământul ca să ne mândrim. Se ştie că Lucifer a fost cel mai luminos dintre Arhangheli cu toa­te acestea a ajuns în întunericul cel mai adânc, din mândrie. Aşadar, mândria este cel mai greu păcat. Ea lucrează şi în lume şi printre monahi prin iubirea de arginţi. Pentru monahi însă este o poruncă şi o necesitate ca să fie sărac, că şi Mântuitorul a fost sărac Bogatul e mândru şi nici nu se uită la cel sărac, aşteaptă să fie rugat să i se slujească, să fie ca un stăpân. Mândria pentru monahi este cea mai grea pentru că‑l îndepărtează de Dumnezeu, ea nu te lasă să asculţi de stareţ, nu te lasă să te supui, nu te lasă să te rogi, te face să te superi pe fratele tău, să te cerţi şi în cele din urmă să te porţi ca satana! Din mândrie fiecare caută să fie mai presus ca celălalt.
Ce credeţi despre munca exagerată din mănăstiri în ziua de astăzi? Monahul nu mai are timp şi nici putere să participe la slujbe şi nici să‑şi facă chiar canonul.
“Sărac şi curat”, este un proverb. E adevărat că în unele mănăstiri este mai multă muncă decât rugăciune. Astea sunt vremurile când majoritatea vrea să aibă de toate, să fie mari şi tari dar nu este normal ca monahul să muncească încât să nu se mai poată ruga, el trebuie să se roage şi să muncească atât cât poate. La noi în mănăstire se lucrează, dar avem muncitori angajaţi care fac munca grea şi monahul ajută, face ce poate pentru a se ruga în voie. Se face o mare greşeală dacă se pune preţ numai pe muncă. De aceea e bine ca mănăstirile să fie mai sărace dar să aibă rugăciune mai multă. Şi dacă sunt mai mari şi au pământuri, vite multe, să angajeze mun­citori pentru că sunt atâţia oameni care au nevoie de un loc de muncă. Iar munca monahului să fie ascultarea şi rugăciunea neîncetată.
Ce să facă un monah care nu mai poate munci? Să rabde sau să plece?
Să muncească după putere şi să rab­de pentru Hristos, să rămână statornic în mănăstire. Să‑şi respecte programul. Aici stareţul trebuie să ţină programul cu cele 7 laude iar în timpul liber să se lucreze ce este nevoie atât cât este necesar pentru viaţa de obşte. Dar să rămână în mănăstire pentru dragostea lui Hristos iar munca monahului să fie rugăciunea. Eu nu am fost niciodată monah… sper să mă ajute Dumnezeu să devin măcar acum, la 77 de ani. Nu sunt un postitor deosebit dar am avut exemplul celor trei ani trăiţi în mănăstirea Rarău şi am învăţat să postesc cu smerenie.
Ce spuneţi despre bolile călu­gă­rului, care sunt socotite a fi din cauza păcatelor personale, neamului său sau ale celor pentru care călugărul se roagă?
Boala nu vine numai din cauza pă­ca­telor ci şi din Voia lui Dumnezeu şi din Dragostea Lui faţă de noi. Este ade­vă­rat, spun Sfinţii Părinţi, că un călugăr cu nevoinţa şi dragostea lui poate să scoa­tă din iad sufletul credincioşilor până la al nouălea neam dintre rudeniile lui. Şi pentru asta pătimeşte, că Raiul nu este răsplata bunului trai, ci răsplata sufe­rin­ţelor. Să dea Dumnezeu boală celui ce poate s‑o ducă pentru că boala este un mijloc de mântuire, este crucea pe care o ducem în spate. Eu n‑am fost în stare niciodată să‑I mulţumesc suficient lui Dumnezeu pentru boala. Dumnezeu însă m‑o ajutat să rabd, m‑a întărit şi sper să mă mântuiesc. Prin răbdare bună se iartă păcatele, se curăţeşte omul de ispite precum aurul prin foc. Aşa şi monahul: prin răbdare şi suferinţă îşi află valoare în faţa lui Dumnezeu şi se sfinţeşte. Iubindu‑l pe vrăjmaş ajungem să primim cunună de la Dumnezeu. Aşadar, vrăjmaşul e cel care ne aduce cununi din cer pentru că el ne face să împlinim porunca iertării şi a iubirii pentru aproapele.
Un ultim cuvânt, părinte Ioan, pentru creştinii din lume: care este cel mai important lucru pentru mântuirea noastră, a creştinilor din lume?
Acelaşi lucru ca pentru monah: iubeş­te‑L pe Dumnezeul tău din tot sufletul tău, şi din tot cugetul tău, şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi! Să rabzi şi să nu cârteşti, să munceşti în favoarea lui, să‑i arăţi dragoste chiar şi atunci când eşti nedreptăţit, bârfit de el. Aşa suntem noi, creştinii‑ortodocşi, Îl avem pe Hristos ca exemplu şi El este mereu cu noi!

Articol apărut în Lumea Monahilor anul II, nr. 4 (10) Aprilie 2008

1 Comment

  1. Ioan 16 august 2018

    Vă rog insistent, la articolele reluate, prezentați pe câteva rânduri, starea actuală a locurilor și personajelor. Iertați-mă !

    Răspunde

Leave a Comment Ioan Cancel Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *