LOADING

Type to search

Marii duhovnici ai neamului

Avva Iustin Pârvu – Pana unde merge ascultarea?

Share

Părintele Iustin e nu numai un monah dăruit lui Dumnezeu, ci şi un martor al mersului prin istorie al neamului românesc. De aceea neliniştile sale vizează nu numai mânăstirile sau buna rânduială a ortodoxiei. Nu. Părintele e preocupat de soarta românului pe oriunde ar fi el. Poate părea pretenţios să vrei să mântuieşti sufletul unui neam. Dar nu este acesta rostul duhovnicului? Veţi afla, nădăjduiesc, un răspuns, din interviul de mai jos.

 

-Părinte de ce nu mai are românul linişte şi nu’şi găseşte locul?

 

-Există o strânsă legătură între viaţa noastră şi pământul acesta pe care trăim, îl lucrăm şi ne hrăneşte… Uite ia de pildă o oaie de aici din Moldova şi du’o la şes, în Oltenia sau în Delta Dunării. Oaia aceea trăieşte până’n primăvară, dar când vin căldurile cele mari, de 40 de grade, piere. Omul nostru, uite, pleacă’n Italia, sau oriunde în Europa, să muncească acolo. Şi lucrează trei – patru luni, un an, doi, şi vine de acolo bolnav. „Părinte cum am plecat de aici, de acasă în Germania, în Italia, nu mai sunt om!”. Şi vine acasă o lună–două , face o rugăciune, trăieşte cum a fost învăţat şi îşi revine. Deci viaţa de aici, mediul şi climatul său natural îl face bine. Uite, ia’l pe moldovean din frumuseţile acestea, din munţii aştia, şi du’l la câmpie, în Dobrogea sau Muntenia. Ăla se usucă cum se uscă iarba toamna. Să trăiască omul unde i’e locul şi’o săi fie bine!

 

-Părinte, ce credeţi că e homosexualitatea: boală sau păcat?

 

-O anomalie. E o boală şi’un nărav. Ca orice altă „boală”: de pildă omul care bea. Băutura pentru el e ca un drog. Şi drogul creează dependenţă. Cafeaua! Şi cafeaua creează dependenţă. S’aşează funcţionarul nostru la masă dimineţa şi ce zice prima dată? „Măi, cafeaua!”. Şi azi aşa, mâine aşa şi meteahna’i gata! Ţăranul nostru n’o băut cafea dragu’ meu! A luat’o şi el de la orientali: turci, arabi, greci – care sunt obişnuiţi cu narghileaua şi cafeaua. Şi uite aşa a ieşit românul din normalitate, cu otrăvurile astea!

 

-Părinte, întreabă lumea, până unde trebuie să meargă ascultarea dacă stăpânirea încalcă „regulile”?

 

-Dom’le, când e vorba de cei mari, că o iau razna, ei pot să te ducă pe mirişte, peste ogoare, dar noi trebuie să ţinem drumul pe care l’am moştenit de la părinţii noştri. Cei mari sunt mai ispitiţi decât noi. Uită’te la înălţimi! Vânturile sunt mult mai puternice pe vârful Ceahlăului, decât la poale. Cam aşa şi cu oamenii: funcţiile astea sunt ele bune, că sunt aşezate de Dumnezeu cumva, dar să nu se mai amestece şi dracul aicea. Că dacă’şi bagă şi el coada, atuncea nu mai funcţionează normal stăpânirea. De aceea poate fi rău, că acuma oamenii puşi sus nu mai sunt puşi de Dumnezeu, nu’s puşi în numele lui Hristos, ci în numele diavolului! Şi atunci şi lucrările lor sunt diavoleşti! Dac’ar fi puşi în numele lui Iisus, ar lucra cele ale Adevărului! De aceea noi trebuie să fim foarte atenţi la drum! Să n’o luăm pe mirişte! Să ne rugăm foarte mult la ora aceasta să nu ne rătăcim! Să urmăm în clipele aceste lui Hristos şi Adevărului pe care l’am moştenit noi! Pentru că cei mari pot fi cumpăraţi de interese străine şi atunci ei nu mai slujesc nouă, ci străinilor. De asta avem tare multe cozi de topor! Noi să ne rugăm să ne ridice Dumnezeu oameni înţelepţi şi să ne dea putinţa de a rezista. Şi atât vom rezista cât vom rămâne uniţi lângă Evanghelie! Pentru că dacă vom ieşi din litera Evangheliei, suntem pierduţi! Acesta este şi scopul străinilor: să nu mai fim uniţi în credinţă, să nu ne mai înţelegem între noi şi atunci ne vor stăpâni mai uşor. Divide et impera! O să bage zâzanie cu Banatul, cu Basarabia, cu Ardealul, cu Cadrilaterul, cu orice, numai unitate să nu fie şi să ne pierdem încrederea unii în alţii. Românii n’au fost neascultători, n’au fost răi, n’au fost războinici să cucerească hotarele altora. Noi ne’am păstrat aicea „sărăcia şi nevoile şi neamul”. N’o să găsiţi în istoria românilor războaie de cucerire. Nici în al II-lea război mondial n’a fost vorba să mergem dincolo de Nistru decât cu două-trei batalioane simbolice, de ajutor. Antonescu însă a zis: „Nu. Noi avem onoare şi vom lupta până la capăt alături de aliaţii noştri!”. Şi’aţi văzut ce s’a’ntâmplat. Era mai credincios poporul acesta înainte vreme şi avea spirit de dăruire şi jertfă pentru ţara şi neamul lui. Nu dădea înapoi în faţa morţii când era vorba să’şi apere credinţa şi neamul! Dar ia pune matale acuma şi fă o concentrare! Să vezi câţi îţi vin! -Vor întreba „ pentru ce” şi „pentru cine”? -Măi, ţăranul nostru nu s’a’ntrebat vreodată „pentru ce?”. El se jertfea pentru credinţa, familia şi neamul lui! Nu se gândea dacă are moşii, sau nu asta era atunci. Acuma, iată că moşierii şi’au luat înapoi toate ale lor. Că boierul îi boier! Uite numai aici, Sturza şi’a luat 27.000 de hectare! Degeaba o mai suferit ţăranul încă 50 de ani de comunism! Da’ aşa’i românul: prea bun şi prea umil.

 

-Are umilinţa şi partea ei bună părinte: duce la smerenie!

 

-Da măi, numai să nu te gâtuie de tot smerenia!

 

-Aşa stând lucrurile, cum credeţi că se va regenera neamul acesta, părinte?

 

-Ar trebui să mai trăieşti vreo 50 de ani matale, să’ţi creşti în credinţă 7 sau 8 copii măcar! Şi pe copiii copiilor tăi la fel! Să meargă la biserică, să se mărturisească şi să se împărtăşească…

 

-Da! Şi Părintele Făgeţeanu spune că „doar cei ce se împărtăşesc sunt ortodocşi”! Că tot veni vorba, sunteţi pentru împărtăşania deasă, sau mai rară?

 

-Cum zice Biserica! După rânduială, dacă n’ai impedimente, la 40 de zile, iar dacă ai oprire, să te nevoieşti. Cum păcătuieşti aşa să te şi osteneşti! Dacă’i dai drumul omului cu nevrednicie şi’l împărtăşeşti, cum zic canoanele-la fiecare Liturghie- îl omori cu mâna ta. Că vin unii să se împărtăşească des, dar nu mai au fiorul acela că se apropie de trupul şi sângele Domnului! Pierd taina şi nu mai au pregătire duhovnicească ca să primească trupul lui Hristos! Trebuie mare atenţie la păcat! Că dacă eşti atent la păcatele tale şi te cercetezi pe tine, nu’ţi vei mai lua singur osândă! Că aşa cum te va afla moartea, aşa vei trăi şi „dincolo”! Aşa că omul să’şi caute un duhovnic răbdător şi să se mărturisească cât mai des. Altădată, fiecare creştin – după cum au doamnele acuma poşete pentru ţinut acte şi felurite cosmeticale – avea un carnet unde îşi însemna fiecare greşeală. Şi seara făcea bilanţul pe răboj. Mâine zi la fel. Şi când se întâlnea cu duhovnicul său, imediat îi cerea o spovedanie. Avea „oglinda” lui mereu duhovnicul! Dacă avea păcate mai grele, nu mai aştepta întâlnirea: dădea fuga să’şi facă „toaleta” sufletului, să’l curăţească de păcat!

 

-Şi părintele Adrian pune mare preţ pe spovedanie, „că –zice el – şi tâlharul de pe cruce, prin mărturisire a intrat în rai!”

 

-Tâlharul de pe cruce a făcut mare rugăciune! „Pomeneşte’mă Doamne când vei veni întru împărăţia ta!”(Lc 23,42). Ai văzut chinul lui lăuntric şi ardoarea sufletului? Dacă ai zilnic pocăinţa tâlharului, în fiecare zi te poţi împărtăşi! Cu frică şi cu cutremur să te apropii!

 

-Acum, că s’a făcut noapte, în pace să mă slobozeşti părinte!

 

-Du’te la odihnă, hai! Noapte bună! Şi luând binecuvântare am plecat în întunericul de afară…

 

Interviu de George Crasnean – Petru Vodă, 28 iulie 2008, la ceas de seară

 

 

Cuvinte de folos ale Părintelui Iustin consemnate de Isabela Aivăncesei (Redactor, Radio România Actualităţi)

 

Acesta este „omul modern” dezbrăcat de harul lui Dumnezeu, dezbrăcat de aceste Taine: a Spovedaniei, a Împărtăşaniei şi de toate acele bunătăţi cereşti şi pământeşti.

 

Noi mereu fugim, înlăturăm ce e bun şi am ajuns să ne deranjeze şi mirosul de tămâie, al busuiocului… zicem: „Nu e plăcut!”, „Mă stinghereşte, mă doare capul de la fumul de lumânări, nu pot să stau mult!” Şi vin peste noi toate relele.

 

Eu acuma nu sunt împotriva modernizării, nu sunt împotriva progresului. Progresul e foarte bun dar să fie fiecare la locul lui. Cu cât un om este mai civilizat, cu cât este mai cult, cu cât este mai informat, cu atât este şi mai bun creştin.

 

Valoarea unui popor sau a unui om este cu atât mai mare cu cât cunoaşte şi trăieşte mai mult Evanghelia. Acesta ar trebui să fie adevăratul chip nou al omului pe care noi îl realizăm în familie şi în societate.

 

Dac-ar citi creştinul cu atenţie numai a doua rugăciune de seară ar afla acolo toată filozofia creştinului în două, trei fraze: „Dă-mi, Doamne, şi mie, nevrednicului robului Tău, mântuirea Ta în aşternutul meu. Luminează-mi mintea mea cu lumina înţelegerii Sfintei Tale Evanghelii” – deci toată ziua omul trebuie să trăiască cu cuvântul Evangheliei -, „sufletul meu cu dragostea crucii Tale” – deci este vorba de suferinţa pentru aproapele, de dăruire; că zadarnică este viaţa ta trăită în această însingurare şi în egoism! Nu, sufletul trebuie să fie cu: „dragostea crucii Tale”. Hristos pentru ce s-a suit pe Cruce? S-a suit pe Cruce din dragoste pentru omul căzut, pentru omul pierdut -, „inima mea cu curăţia cuvintelor Tale” – deci aici este centrul de plecare a omului în viaţă, în inimă. „Dă-mi inima ta!” Nu vrea altceva Hristos decât inima omului. De ce bate Hristos la uşă? Bate ca să-i deschizi inima -, „trupul meu cu pătimirea Ta cea ne¬biruită” – deci mereu trebuie să ai în vedere că numai suferinţa te duce pe drumul desăvârşirii -, „cugetul meu cu smerenia Ta îl păzeşte” – altă întrebare: Ce este smerenia? Este mantia lui Dumnezeu.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *