LOADING

Type to search

Avva Petroniu Tanase, marele duhovnic roman al Athosului

Marii duhovnici ai neamului

Avva Petroniu Tanase, marele duhovnic roman al Athosului

Share

„Cum ţi-ai pregătit aripile aici, aşa o să zbori dincolo”

În urmă cu 3 ani, pe 3 septembrie 2005, în timpul amiezii, în cerdacul de sus al arhondaricului, am avut o  convorbire cu Părintele Arhimandrit Petroniu Tănase, stareţul Schitului Românesc Prodromul, din Sfântul Munte Athos.

           Cornel Constantin Ciomâzgă: -Trăim, Preacuvioase, într-o lume tot mai bolnavă, stăpânită de toate duhurile cele rele, iar mai aprig decât toate pare acum duhul curviei, al desfrânării fără margini. O lume hipersenzualizată si hipersexualizată. Marea desfrânare şi “marea desfrânată”!
Părintele Petroniu: – Ceea ce scrie în Apocalipsă. Desfrânata aceea, o vedem azi, iată, aievea. Păcatul acesta grav, cel mai rău care poate exista e cultivat azi sub toate aspectele: case de desfrânare, homosexualitate, cultură sexuală şi tot ceea ce vedem acum… Nu numai în continentul european. Am auzit că, de exemplu, în Thailanda, acolo, în ţara aceea, unde s-o petrecut cataclismul acela mare…
– Tsunami.
– Aşa. Ţara aceea era profilată pe domeniul desfrânării. M-am crucit când am auzit. Turism sexual! Doamne, Maica Domnului!
– Da. Şi mai cu seamă cu copii. Aceasta era se pare atracţia.
– Doamne, Maica Domnului!
I-o surprins cataclismul acolo pe vreo cincizeci de mii numai din Suedia. E scris într-un ziar. Numai din Suedia! Nu le-ajunge desfrânarea acasă la dânşii, ci le trebuie să se ducă la capătul pământului să găsească material pentru păcat!
Am văzut întâmplător  pe un capăt de hârtie “noutăţile realizării” din vremea noastră, tot pe linia asta: zice că în Anglia o modistă de-asta, o femeie, a făcut nişte chiloţi cu o maşinuţă electronică pusă pe ei acolo: apeşi pe un buton şi zădărăşte poftele desfrânării. Aşa zice. Închipuiţi-vă! Nu e de ajuns că face omul păcatul. Şi zice chiar că o femeie se găsea la un magazin şi cumpăra lucruri. Şi n-a fost atentă şi a apăsat pe butonul ăla. Şi aşa au pornit-o poftele, că o leşinat acolo, în public. Dar sigur că nu-l avea numai ea. Cine a făcut-o a zis că sunt probabil mulţi care auzind de această invenţie o să fie fericiţi să şi-o cumpere ca s-o aibă. Închipuiţi-vă dumneavoastră în ce hal a ajuns omenirea de azi! Încă desfrânată fără nici cea mai mică îndoială! Desfrânata Apocalipsei o vedem, aşadar, cu ochii în toate acestea!
Sfinţii Părinţi spun: nici un păcat nu murdăreşte aşa de adânc fiinţa omenească precum desfrânarea. Nu-i alt păcat. Cel mai mare! Toate păcatele sunt în afară de om: ai omorât, ai ocărât, ai furat, ai făcut una , alta…desfrânarea, însă, este păcatul pe care-l face omul înlăuntrul lui.
– În sufletul său!
– Întocmai.Aşadar Apocalipsa o vedem desfăşurându-se sub ochii noştri! Ea nu se face într-o zi-două. Poate să ţie mai mult timp. În cât timp se face ea, cât poate să ţie, nu ştim. Dar îi vedem păcatele.

“Într-o inimă curată dac-o apucat a intra murdăria,
 aşa de greu e de spălat că o mare-ntreagă trebuie să treacă pe acolo ca s-o spele”
        – Dac-aţi avea o nepoată de 18 ani în lumea asta, ce sfat i-aţi da, Preacuvioase?
– Ce să spun? Nu numai cu sfatul se face treabă! Nepoata aceea ar trebui să aibă tată şi mamă care să se fi ocupat de ea în cei şapte ani de-acasă.  S-o înveţe apoi creştineşte pentru ca să cunoască învăţătura Bisericii, să o practice, să se roage. Să fie, altfel zis, creştină! Fiindcă suntem într-o ţară creştină şi creştinaţi! Altfel, toate sfaturile de pe lume nu ne folosesc la nimic. Dacă omul nu se pune practic în viaţa creştină şi dacă-i lipseşte lucrul ăsta, atuncea nu poţi face nimic cu el.
Eu mă uit la tineretul de astăzi: vin la mănăstire şi se duc ca şi altădată. Vin tineri din lumea de astăzi… Lumea simplă şi credincioasă vrea la mănăstiri. Ăăă, la mănăstiri, la mănăstiri. Şi călugării… sunt sfinţi! Vai ce călugăr e cutare! Stai oleacă, nu te grăbi! De unde vin oamenii ăştia care-s la mănăstire? De pe altă planetă? De pe alta?  Îs generaţiile astea crescute în timpul comunismului! Cine ştie dac-au avut părinţi care s-au ocupat de dânşii? Pentru că cei mai multi părinti n-au avut timp! Au fost la colectiv sau au fost la servici. La şcoală învăţătură… nu. Dac-au mai fost poate pe la vreo mănăstire pe undeva. Mănăstirile, însă, poartă şi ele rănile păcatelor pe care le-o făcut comuniştii. Greutăţile pe care le-o făcut. Şi-atunci … ei îs crescuţi necreştineşte, nu ştiu ce-i aia creştinism. Cum să-l faci sfânt pe acela, cum să-l înduhovniceşti aşa… dintr-o dată?
Înainte de comunism se ocupa Biserica de educaţie. Nu se gândea să reorganizeze monahismul. Problemele erau pentru toţi creştinii. Tineretul care vine la mănăstire vine cu neputinţele societăţii de astăzi! Şi atuncea e mult mai greu să faci din el un om duhovnicesc decât altădată când familia era creştină, era bună, oamenii îşi învăţau copiii, veneau cuviincioşi, crescuţi altfel. Acuma… dac-o apucat de-o-nvăţat lucruri rele, sunt foarte greu de scos.
Mai ales la tineret. La cei care sunt cu sufletul mai curat, răul, murdăria, se prinde mai repede ca la alţii. Citeam undeva o expresie a unei persoane: într-o inimă curată dac-o apucat a intra murdăria, aşa de greu e de spălat că o mare-ntreagă trebuie să treacă pe acolo ca s-o spele.  Este mult mai greu, vasăzică, pentru lumea care-a apucat a fi pătată, murdărită de mentalitatea asta a veacului… e foarte greu.
 – Şi ce-ar trebui să facă pentru ca să se schimbe totuşi, părinte Petroniu?
– Nu se face cu o metodă. Singurul lucru este ca omul să se apropie de Dumnezeu. Dacă s-o-ndepărtat de Dumnezeu… auziţi ce zice Domnul: “Fără Mine nu se poate face nimic”!
– Dar vedem că totuşi şcoala se zbate, au băgat acuma nişte ore de religie, au programe, ceva metodologie, dar nu se simte nimic pozitiv în viaţa lor.
– Păi nu se simte nimica tocmai din pricina asta: pentru că atmosfera generală este toxică. Unde locuiţi?
 – În Bucureşti.
 – Ei, cum de aţi îngăduit să se facă… porcăriile alea pe stradă, să se facă chestiile alea oribile?
 – Vă referiţi la mitingul homosexualilor?
 – Da, da, da am auzit, am auzit… Doamne fereşte! O ţară cu sfinte moaşte, cu tradiţie frumoasă şi străveche, o ţară creştinească, cu osemintele martirului Brâncoveanu şi nu numai. În Bucureşti, deci, unde sunt atâtea alte sfinţite biserici, tradiţii frumoase, cum s-o putut să se facă aşa ceva? …S-o făcut!
Eu cred că nu e o-ntâmplare că după manifestaţia aceea a venit un val de inundaţii. Ca un fel de îngăduinţă să spele Dumnezeu cu multă apă murdăria aceea. Inundaţii straşnice, prin Moldova auzeam…
– O, Doamne, să ai milă, peste tot, în toată ţara au fost!
– Păi, da. Că-i o vinovăţie a întregului popor! Dac-aţi acceptat să se-ntâmple treaba asta. Păi cum să păţiţi altfel

Vor să facă din Athos un centru turistic şi de studii bizantine.
Să aibă aici cazinouri…
        – Precuvioase părinte Petroniu, sunteti în viaţa monahală de 75 de ani. Ce s-a schimbat în timpul acesta în bine, dar în rău?
– S-o schimbat multe lucruri. Foarte multe lucruri s-o schimbat. Adică era altă atmosferă. Mai bună. Mult mai bună!
– Adică?
– Păi, când m-am dus eu la Mănăstirea Neamţului, de exemplu, erau numai fraţi vreo sută, iar călugari vreo două sute! Dar de la mănăstire încolo… pustiul nesfârşit!  Nu exista fabrică, nu existau sate. Nimic. Nu exista nimic! Aşa era. Şi s-o făcut următoarea greşeală: mănăstirea avea, chipurile, nevoie de averi pământeşti şi s-o intervenit pe unde s-o intervenit şi i s-o dat păduri. Acuma, na, mănăstirea trebuia să scoată bani din pădurile acelea, să trăiască, să repare mănăstirea. Şi s-o făcut fabrica de cheresteaaa. Şi i-au făcut un drum de treceau toate camioanele cu lemne taman prin faţa mănăstirii. Vă închipuiţi ce era?
 O vrut după aceea călugării să scape de fabrică. Şi o încercat fel de fel de lucruri, dar degeaba. Era în timpul comuniştilor, venea şi Sadoveanu pe-acolo. El avea putere pe-atuncea, dar nici cu ajutorul lui n-au putut s-o mai mute de-acolo. Au făcut apoi un drum prin dos,  prin spatele mănăstirii pe undeva, şi pe-acolo cărau lemnele, dar fabrica din mănăstire n-au mai putut s-o scoată. Acum am văzut că e chiar un sat, cu familii, cu biserică, cu preot… De unde înainte, cum spun, de la deal de mănăstire încolo, în sus, era sihăstire – sihăstrie. Acuma… mănăstirea, poftim, a devenit un sat. Nu era aşa în timpul  lui Paisie… satele erau la câţiva zeci de kilometri, nu la doi paşi de mănăstire. Şi s-o-ntâmplat ce trebuia să se-ntâmple. Călugării să se-nsoare la fabrica de-acolo. Păi, cu sat, cu… vai de capul lor!
         – Dar turismul acesta, aşa zis religios, care şi-a făcut şi îşi face tot mai mult loc in biserică cu autocare cu tot, de unde vine Preacuvioase, ce-i cu el, că tare “benefic” mai e…
 – Am auzit că este recomandat  de la Uniunea Europeană. Recomandat, deci, să se facă.
Nu era înainte. La Muntele Athos se recomanda tocmai ca vizitatorii să nu vină în grupuri mari pentru că era greu pentru cazare, pentru umblatul lor pe aici. Vizitele erau, aşa… personale. După aceea au început cu grupuri: cinci, zece, cincisprezece, douăzeci de persoane şi pân’ la patruzeci. Închipuiţi-vă! Şi azi mănăstirile sunt de-a dreptul invadate! Au fost asaltate de mulţimea de vizitatori.
 – Dar există un scop dincolo de cel de închinare?
 – Da’ cum? Este vădit. Să se strice liniştea călugărilor. Toată ziua vin turiştii. Intră – ies, intră -ies… Şi acel puţin timp care îi mai rămâne călugărului pentru cele sufleteşti nu-i mai tihneşte.
Poate că o fi şi ceva pozitiv în lucrul ăsta. Pentru că sunt mulţi care n-au văzut mănăstire, n-au văzut în tot cazul ce-nseamnă o zi de viaţă mănăstirească şi îşi dau în felul acesta seama, făcând o comparaţie poate cu stilul de viaţă în care trăieşte lumea de astăzi, în care trăiesc ei înşişi, văzând că  la mănăstire e totusi altceva. Se poate ca unii să se folosească de treaba asta. Mai aud apoi un cuvânt duhovnicesc de la părinţi, de la fraţi. Adică… Dumnezeu toate le poate… şi pe cele plănuite rău Dumnezeu le poate întoarce tot spre bine.
 -Iată, însă, Meteora, Părinte Petroniu, al doilea centru monahal din Grecia. Nu mai există! L-a înghiţit turismul. Cu Sfântul Munte ce-ar putea să se întâmple în perspectivă? 
– Noi am văzut mai demult cam ce se vrea. Uite, circulă pe-aici o foaie a unei mari loji masonice internaţionale. Şi ei spun acolo care este planul pentru Muntele Athos. Vor să facă din Athos un centru turistic şi de studii bizantine. Să aibă aici cazinouri… condiţii practice pentru savanţii care vin să studieze şi să stea la Sfântul Munte Athos. Şi atuncea să mai rămâie câte-o mănăstire sau o sihastrie pe ici pe colo, ca o rezervaţie, undeva, să fie câţiva călugări acolo, pe care să-i ţie ca la grădina zoologică. Rezervaţie! “Iată cum erau călugării altădată!”. O să-i ţie ca să fie, aşa… de râsul lumii!
 – Credeţi că-i posibilă una ca asta?
– Când oamenii fac planurile e posibilă.
Vedeţi un lucru, aici este greşala cea mare cu mănăstirile. Monahismul este de două mii de ani şi legea lui de bază a fost întotdeauna fuga de lume. De când e lumea asta, mănăstirile au fugit din lume. În pustiu. În pustiu – pustiu. Egiptul, Sinaiul, Olimpul, Muntele Athos acuma. Şi la noi în ţară la fel. Toate mănăstirile s-au făcut în păduri!
 – Dar de ce? Care e rostul? 
 – Fuga asta de lume are un rost duhovnicesc. Prima măsură de precauţie, aş zice, pentru cel care vrea să-i slujească tot timpul vieţii lui Dumnezeu este să scape de câteva lucruri rele pe care le poate căpăta involuntar, mergând pe stradă şi auzind sau văzând tot felul de nenorociri  şi de porcării. Mergi pe stradă şi auzi o convorbire, fără să vrei, sau te uiţi la televizor…
Eu ştiu chiar mai multe decât ştie sau vrea să spună psihologia asta modernă: orice trăire, orice impresie, orice vedere şi auzire lasă nişte urme în fiinţa omenească. E… cum a spus Mântuitorul Hristos: dacă ai văzut o femeie şi te-ai uitat la ea cu gând pătimaş, ai căzut în păcat cu ea. Vasăzică omul este expus şi este atras spre rele… din această întâmplătoare vedere sau auzire. Şi chiar dacă ea este involuntară lasă nişte urme în fiinţa omului, nişte amprente. Iar dacă-s multe, ele modifică starea, strâmbă starea, aşezarea sufletească normală a omului. Omul nu mai funcţionează după legile naturale puse de Dumnezeu ci funcţionează după legile păcatului.
De aceea cu cât  face omul păcatul de mai multe ori, cu atât şi-l încuibează mai tare în sufletul lui. Cu atât mai tare modifică şi strâmbă aşezarea sufletească, firească a omului. Atât de tare o strâmbă încât îşi poate pierde complet însuşirile lui naturale şi devine un idol al păcatului.
 Omul funcţionează acum după legile păcatului. Omul care o băut într-una, băutura l-o cheltuit şi l-o corupt. El ştie doar să beie şi să beie. Trupul îi spune că băutura îi face rău. Şi tot trupul îi cere băutură. Împotriva stării lui naturale. Trupul a devenit acum o unealtă a duşmanului lui. Aşa se întâmplă cu desfrânaţii, aşa se întâmplă cu fumătorii, cu hoţii. Cu toţi cei care se obişnuiesc în păcat. Omul vrea păcat împotriva aşezării lui sufleteşti! Trupul care în mod normal trebuie să fugă de rele şi de păcat, tocmai el vrea răul! Şi-şi fac rău singuri! Nu există mai mare tragedie ca asta!
Vă rog să ne întoarcem încă, Precuvioase Părinte, la “fuga” aceea a monastirilor de lume şi să mai nuanţaţi puţintel motivele pentru care este ea necesară, înţelegând astfel poate mai bine care sunt beneficiile “fugarilor”…
Precum spuneam, mănăstirile de la început au fugit de lume. Ca să scape de auzit şi de văzut. Pentru că acestea, chiar involuntare fiind, tot te murdăresc sufleteşte. Aşa, fără să vrei. Dacă ele, însă, mai sunt şi voluntare şi voite, atunci murdăria e şi mai adâncă. Văzând peste tot, şi mai ales la televizor,  atâtea omoruri, fel de fel de desfrânări, felurite rele care sunt prezente peste tot si prezentate tot timpul, toate acestea pervertesc şi strică sufletul în aşa hal, încât ajunge că nu mai e bun de nimic si nici nu mai poţi face  nimic pentru el. Ţi-l strici tu singur, pentru că permanent te pătezi şi te murdăreşti. Şi te întrebi? Când şi cum ai să te cureţi? Când? În vecii vecilor nu te mai poţi curăţi! Omul rămâne strâmb, sucit şi murdar în toată fiinţa lui. Nu mai ai timp! Şi te duci dincolo. Şi cum te-ai pregătit de aici aşa ai să rămâi acolo!
Dar Sfinţii Părinţi ce spun în sensul acesta?
Păi, iată, avem, de pildă, învăţătura Sfântului Maxim care spune să fugi de lucrurile astea, fugi că doar te-oi scăpa de ele. Să nu le mai vezi şi să nu le mai auzi.
De-atuncea însă începe greul! Începe greul pentru că porţi cu tine bagajul acesta de impresii şi de trăiri, vrute şi nevrute. Nu mai vezi şi nu mai auzi altele, dar trebuie să le scoţi pe cele care sunt acolo, înăuntru. Şi scosul ăsta… e foarte greu. Foarte, foarte greu.
Greu, greu, dar se poate. Nu este imposibil. După câte cunoaştem istoria creştinismului este mai degrabă o istorie a renovării omului. A celui preocupat de restaurarea sa, desigur…
Da, dar e foarte greu. De exemplu Maria Egipteanca era tânără. Făcuse păcatul, dar răul nu era adânc încuibat. Făcuse câţiva ani de zile păcatul, apoi s-a retras în pustie. Şi ştiţi că-n viaţa ei zice că “şaptesprezece ani de zile m-o chinuit pornirile păcătoase”. Trăia în pustiu fără oameni, fără să vadă nimic. Cât e de greu! Cine poate să facă performanţa Mariei Egipteanca şi să scoată relele din sufletul său? Nu le poate omul scoate. Rămâne cu ele în vecii vecilor şi e mort deşi pare viu. Trăieşte, dar e mort deja. Pentru că el îşi poartă osânda veşniciei cu dânsul. Păcatele pe care le poartă cu dânsul, pe care le face inconştient. Şi-atuncea, e foarte greu de înnoit un lucru stricat. Un lemn care s-o stricat,  ai văzut, încerci… îl mai curăţi, dar dacă o putrezit nu mai e bun de nimica, îl arunci. Ce să mai faci cu el? Dacă răul s-o încuibat aşa de tare în fiinţa omenească nu se mai poate curăţa. Omul îşi pierde mijloacele fireşti pe care i le-o Dumnezeu în sensul ăsta. Mintea care-l ajută să înţeleagă că lucrul e primejdios şi că trebuie să se păzească, şi voinţa care-l ajută să se hotărască să nu facă lucrul cel rău. Inima, carevasăzică, nu mai funcţionează normal. Aceasta acceptă păcatul care i se dă. Şi închipuieşte-ţi o generaţie stricată, pervertită, o generaţie nenorocită, oameni tineri care n-o avut posibilitatea să fie cât de cât crescuţi creştineşte. Care n-o avut vreo bunică sau pe cineva care să-i crească, să-i formeze cumva. Şi-o ieşit strâmbi. E foarte greu să-i mai îndrepţi!
Şi în monahism e diferit?
Monahismul acesta e de două mii de ani. Nu l-o inventat nimenea. E o pornire a sufletului creştinesc, a celor care o vrut să se închine toată viaţa lor, să-i slujească lui Dumnezeu. O lăsat, cum spune Scriptura, şi tată şi mamă, o renunţat la multe dintre cele pământeşti care nu sunt necesare şi oamenii o vrut să-şi închine toată viaţa lui Dumnezeu. Şi prima care o fost, o fost fuga de lume, iar după aceea să-şi pună în lucrare viaţa, să-şi îmbunătăţească viaţa…
Dar asta nu este valabilă pentru tot creştinul?
Acesta este un lucru foarte puţin cunoscut sau greşit cunoscut. Nu se ştie. Creştinii noştri nu ştiu care e chemarea lor, rostul creştinului. Sau consideră că anumite lucruri sunt numai pentru călugări, nu pentru toţi creştinii. Consideră că monahii au alt rost în viaţă şi ei, creştinii de rând, au altul.
 Aţi citit, desigur, Părintele Stăniloae. În lucrarea lui Dogmatica zice: nu-ţi face teorie din învăţătura Bisericii, ci aplic-o practic! Aşa cum am zis la început, ea e aplicată la viaţă, întotdeauna. Întâmplările, evenimentele mari istorice ale creştinismului, tainele care s-au întâmplat în viaţa creştină îs legate strâns de viaţă. Pentru noi nu sunt teoretice. Vorbim despre întruparea Mântuitorului Hristos, despre tot ce s-o petrecut în legătură cu mântuirea noastră, de la Naştere şi până la Pogorârea Duhului Sfânt. Etapele mari în care s-o petrecut toată lucrarea aceasta. Mântuitorul, după cum se ştie, o luat trup omenesc, o trăit ca şi oamenii – în afară de păcat – până şi moartea, care pentru Mântuitorul nu era un fapt firesc, căci moartea e plata păcatului şi El, Omul-Hristos, neavând păcat nu putea să moară. L-o omorât alţii ca să treacă prin pragul acesta al urmării păcatului pe care l-o făcut omul, fără să fi făcut păcat. Şi pe urmă s-o ridicat şi o înviat şi s-o înălţat la Ceruri şi o trimis Duhul Sfânt  şi o făcut Biserica.
Şi de ce a făcut Mântuitorul toată lucrarea asta?
Unii oameni nu înţeleg corect lucrul acesta. N-avea nevoie Dumnezeu Mântuitorul de asta. N-avea nevoie să facă aşa ceva. O luat trup omenesc cu slăbiciunile şi cu  neputinţele lui, în afară de păcat – stadiul cel mai de jos la care poate să se găsească omul. Era viaţa Lui sfântă, cu smerenia cea desăvârşită, cu sfinţenia Lui dumnezeiască pe care o avea şi l-o schimbat, l-o transfigurat, o înduhovnicit acest trup până la maximum. Până la măsura cea mai înaltă, ajungând să stea pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, în Sfânta Treime. Şi-atuncea, un stadiu al acestei înduhovniciri îl vedem îndată după Înviere. Mântuitorul când o înviat avea încă trup, dar era alt trup. Aţi văzut că erau toţi cu uşile încuiate şi numai ce s-o trezit cu El în casă. Şi ucenicii se uitau speriaţi. Ce vă uitaţi că sunt duh, nu sunt om? Uite, puneţi mâna, că duhul n-are trup şi carne cum am Eu. Şi-o pus mâna, o pipăit ca să vadă, şi o văzut că pipăiau, dar era alt fel de trup.          
Cum alt fel de trup?
 Trupul ca şi creatură a lui Dumnezeu nu dispare în veşnicie! Căci între îngerii care sunt duhuri vor fi şi oameni care poartă trupuri, dar trupuri înduhovnicite, trupuri altfel decât trupul pe care l-o avut pe pământ. Spiritualizate, înduhovnicite. Aşa, ca să poată intra în veşnicie aproape ca îngerii, dar totuşi altfel decât îngerii. Şi-atuncea o făcut Mântuitorul toate lucrurile acelea arătând stadiul pe care trebuie să-l realizeze toţi creştinii care  vor să se mântuiască.
Apoi Pogorârea Duhului Sfânt. Asta este menirea Lui: întemeiază Biserica. O întemeiat Biserica, o venit Duhul Sfânt. Duhul Sfânt care de acuma înainte transplantează sau transpune trupul cel la maximum înduhovnicit în fiecare om, în fiecare creştin care se împărtărşeşte. Scopul oricărui creştin este să se înduhovnicească, de aceea spune Mântuitorul: “fiţi sfinţi, fiţi desăvârşiţi”. Deci să se înduhovnicească în aşa fel ca să poată intra în  Împărăţia sfântă, în  Împărăţia cea duhovnicească. Dacă nu face asta nu poate intra. Dacă rămâne cu trupul grosolan de păcate, nu poate intra. Mântuitorul aşa o intrat: cu trupul nou nu cu cel pământesc; nu cu acela o intrat, ci cu trupul cel înduhovnicit. Şi-atuncea Biserica îl ajută pe creştin să-şi înduhovnicească… trupul.
Cum anume practic?
 Cu împărtăşire, cu spovedanie. Toate Sfintele Taine îl ajută pe om. De ce te duci la duhovnic? Ca să te curăţi de păcate. Păcatul îngroaşă omul. Trebuie să te subţiezi, să te înduhovniceşti. Părintele, preotul care rânduieşte să se subţieze omul prin curăţire de păcate se numeşte duhovnic. Adică cel care îl înduhovniceşte pe om.
Toţi oamenii trebuie să realizeze această înduhovnicire. Dacă nu reuşeşti să te înduhovniceşti sufleteşte, să te cureţi de păcate, şi să te sfinţeşti, n-ai făcut nimica. Asta e chemarea. Şi călugării au aceeaşi chemare ca şi mirenii. Hristos n-a venit numai pentru  unii. Toţi creştinii, călugări şi mireni, au aceeaşi cale.
Fără nici o diferenţă?
Poate că monahii sunt oleacă mai înainte pe drumul ăsta. Adică poate că ei au progresat mai mult pe calea aceasta prin viaţa pe care-o duc. Poate au reuşit să facă lucrul ăsta mai mult decât face omul din lume, de afară. Dar, au aceeaşi ţintă, acelaşi lucru ca şi acela:mântuirea.
În cele două mii de ani monahismul şi-a trăit, carevasăzică, năzuinţa aceasta. Cum?
Cum!? Păi, de pildă la prăznuirea sfinţilor, la cuvioşi există slujbă la biserică şi acolo se spune aşa: cuvioase părinte cutare sau cutare, Antonie, Pahomie… glasul Evangheliei auzind lumea ai părăsit-o, bogăţia şi slava de nimic le-ai socotit. De aceea călugărul se făgăduieşte să trăiască în sărăcie. Căci bogăţia a fost nenorocirea creştinismului. Şi slava, de asemenea. Toţi sfinţii s-o smerit, nu s-o mărit.
La alţi cuvioşi spune aşa: Locuitor pustiului şi înger în trup te-ai făcut cuvioase părinte… cu postul, cu rugăciunea, cu privegherea. Cu astea s-au făcut cuvioşii aceia sfinţi. Un călugăr simplu care s-o dus în pustie, cu astea s-o făcut sfânt. Cu post, cu rugăciune, cu priveghere. Astea-s în toate vieţile sfinţilor. Citiţi vieţile sfinţilor, cuvioşi şi drepţi, asta-i calea pe care o mers!
 Renunţând, părăsind sau distanţându-se total de cele materiale?
 Pe această cale omul o avut şi el nevoie totuşi să mănânce, să se îmbrace, să locuiască în case, ca orice fiinţă, că şi animalul are nevoie de ele. Dar monahul şi le-o făcut în spiritul acestei vieţi, în care o trăit. N-o făcut lucruri făţoase, luxoase, n-o făcut lucruri care să-l facă să trăiască mult trupeşte, ci o făcut lucruri conform cu învăţătura şi cu credinţa. Şi astea o ajuns aşa cum le cunoaştem până în vremurile noastre, aşa cum vedem pe-acolo pe unde s-o mai păstrat mănăstirile de altădată. O făcut şi ziduri, că de, sigur, trebuie să trăieşti undeva. Ziduri sărace, însă, simple, cu materialul necesar foarte rudimentar, dar totuşi frumoase. Biserici foarte frumoase, împodobite, ca în slujba lui Dumnezeu. Vedeţi la noi: Moldoviţa, Suceviţa, Voroneţ, toate sunt foarte frumoase! Evlavia poporului o făcut să nu se ridice catedrale cum s-o făcut în occident. Le-o făcut foarte frumoase, cum puteau să facă mai frumos pentru lucrul lui Dumnezeu. Aşa le-o făcut! Acuma, însă, o venit occidentul cu civilizaţia aşa-zis modernă şi peste tot auzi mereu: ăăă… alea? Monahismul şi călugăritul? Alea s-o învechit. Atuncea oamenii erau proşti, erau înapoiaţi. Nu mai e aşa, azi am ajuns cu sateliţii pe lună, pe diferite planete. Trebuie să ne acomodăm cu lumea de astăzi…
Numai că învăţătura pe cale creştinească, cea care îl face pe om să se înduhovnicească, nu-i omenească. E dumnezeiască şi ea nu s-o învechit, pentru că nu se învecheşte, nu are lipsuri ca să fie nevoie să fie completată, şi nu este nicicum insuficientă. Mântuitorul Hristos a dat tot ce trebuie pentru creştini. Învăţătură şi mai ales pildă. Şi învăţătură şi pildă. Cum să mergem şi ce să facem ca să ne înduhovnicim.
Dar civilizaţia este toxică în întreg conţinutul ei?
Aşa-zisa civilizaţie este strict trupească: să trăiască omul bine, să aibă de toate, să mănânce bine. Ai văzut? Societate de consum! Trai bun, mâncare bună şi îndestulare. Pântecele plin şi omul modern, occidentalul care a mers pe linia asta, o ajuns unde vedem. Lucrurile pe care le luăm de la ei trebuie luate cu multă dreaptă socoteală. Nu-i de aruncat civilizaţia aceasta chiar cu totul…
…De ce nu-i de aruncat? Pentru că materia din care e făcută n-o făcut-o omul; Dumnezeu o făcut-o, şi o făcut-o pentru ca omul să se folosească de ea. Energiile electrice, magnetice, atomice care se găsesc în materie, nu le-o pus omul, tot Dumnezeu le-o pus. Şi le-o pus cu scopul ca atunci când o da omul de ele să-i fie de folos.  Pentru asta le-o făcut-o Dumnezeu. Şi, în mod normal, când omul le-o găsit, ar fi trebuit să-şi sporească recunoştinţa, mulţumirea lui faţă de Dumnezeu. Mulţumesc Ţie Doamne, că mi-ai dat curent electric: m-ajută, e mai uşor pentru mine, acuma pot să fac o mulţime de treburi. Mulţumesc că mi-ai dat deşteptăciune ca să fac maşinile astea fel de fel… m-ajută mult”. Aşa ar fi trebuit. Dar omul în loc să sporească, şi să dea slavă lui Dumnezeu, o făcut taman invers. Nu numai că n-o vrut să-i mulţumească lui Dumnezeu, ba chiar s-o lepădat de Dumnezeu. O ajuns la stadiul acesta….
Cornel Constantin Ciomâzgă: – Preacuvioase, aş vrea să schimbăm câteva vorbe şi despre ateismul contemporan, dacă există, şi despre ecumenism.
Părintele Petroniu: – Ateismul sigur că există. Dar nu e cel declarat, ci acela cu viaţa. Multă lume nu zice că este atee, nu recunoaşte că nu crede în Dumnezeu, dar faptele aşa arată, pentru că nu se vede deloc că ar crede în Dumnezeu. Uite, un exemplu: a lua lucrurile astea făcute de civilizaţie strict utilitariste, materialiste, păcătoase şi a le pune în domeniul duhovnicesc, a le folosi acolo, este foarte greşit.
 – De ce?
– Pentru că ele, lucrurile, poartă cu sine înţelesurile lor. Lucrul cutare, de exemplu, e făcut ca să satisfacă o trebuinţă trupească a mea. Eu fug, însă, de trup, mă păzesc de el. Şi dacă folosesc lucrul ăla însemnează că eu mă ocup acum de trup mai mult decât trebuie să mă ocup de el. Şi-atuncea, dacă intră civilizaţia – aşa-zisa civilizaţie, asta… materialistă, ateistă – fără discernământ în viaţa duhovnicească e-o mare pagubă şi-un mare rău.
– Dar nu credeţi că am cam intrat deja şi că este foarte evidentă chiar şi în Biserica Ortodoxă această „civilizaţie”?
– Ba da. Eu cred c-o intrat din plin. În România, de pildă, nu ştiu dac-aţi fost la Schitul Sihla… l-aţi văzut? Schitul Sihla! Eu îl ştiu când era o căsuţă luuungă, deasupra acolo, unde stătea şi Părintele Paisie. Avea o clopotniţă de lemn, o biserică de lemn, o cărăruie… mergeai acolo sus şi gaseai o viaţă pustnicească, sihăstrească foarte frumoasă.
– Şi acum?
– Acum o adus lumină electrică, o făcut drum de maşini, au  automobile, o dărâmat casele de lemn care erau acolo şi-o făcut unele moderne cu instalaţii, cu… tot, şi nu s-o ales nimica. Am auzit, de curând, în vara asta chiar, că o trăsnit în biserica aceea veche de sus. Păi, o fi zis Dumnezeu, ce mai ţineţi lucrul ăsta ca o batjocură, dacă le-aţi stricat pe toate celelalte, şi l-o luat şi pe-acela.
         – Dar ecumenismul, părinte Petroniu, este chiar aşa un bau-bau care o să vină peste noi cu de-a sila şi o să ne mototolească şi mai mult decât suntem?
– Ehe, s-o scris mult despre el. Aţi citit lucrarea aceea a părintelui Silviu? Singurul care spune, aşa… tare şi fără menajamente, lucrurilor pe nume, ştiţi. Pentru că ai noştri nu prea sunt fermi. Adică fac tandreţe cu ele şi consideră că poate ieşi ceva bun.  Însă din toată experienţa vedem că niciodată n-o ieşit ceva bun din asta. 
Poate că s-or fi gândit cinstit unii, văzând că există între ortodocşi, între catolici şi între alţii nişte diferenţe, nişte deosebiri serioase, s-or fi gândit cum să facă să nu mai fie aceste deosebiri. Majoritatea celor care sunt protestanţi s-o născut protestanţi, alţii s-o născut catolici, alţii ce s-or mai fi născut ei, nu ştiu de alte învăţături, n-o avut alte învăţături, n-o văzut altceva şi zic c-aşa e bine. Şi-atuncea când aud de ortodoxie unii se gândesc sincer: dacă ne lipseşte de-acolo ceva e bine să luăm ce n-avem. Şi s-o gândit, probabil, la început, ca să se găsească o formulă, “calea cea adevărată”, ca să nu mai fie aceste lipsuri. Dar calea şi activitatea de acuma se constată că presupun altceva. Alte substraturi sunt în toată treaba asta. Nu se gândesc de loc să ia ceva de la Ortodoxie, ci se gândesc să coboare ortodoxia, dacă se poate, la nivelul lor. Şi-atuncea bat, iată, în Ortodoxie la partea ascetică. Posturile, rugăciunile, toate lucrurile astea care la dânşii nu există, sfintele icoane, învăţăturile… să le anuleze şi de la ortodocşi, să nu le mai aibă nici ei. Să le ia şi mijloacele pe care le au şi să fie una cu dânşii. Şi să se considere că  aşa e şi bine. În fond ei nu sunt sinceri!
– Dar dacă tocmai prin unirea aceasta ar putea să-şi cunoască şi ei neajunsurile şi căderile, să-şi descopere abaterile şi lipsurile şi să-şi râvnească îndreptarea, preacuvioase…
– Nu se gândesc catolicii să renunţe la greşelile lor, ci dimpotrivă, vor să-i atragă pe toţi la “Staulul lui Petru”, cum zic ei. Că Papa ar fi, chipurile, urmaşul lui Petru şi că urmaşul lui Petru are o chemare, o ungere specială, aceea fiind de a fi el şeful creştinătăţii. Şi că toţi ceilalţi care nu sunt catolici s-au rupt de la aceasta, ieşind de sub ascultarea lui Petru. Şi atunci, lupta lui cea mare acuma, stăruinţa şi străduinţa lui e să-i tragă din nou pe toţi să-l recunoască pe el ca şef al creştinătăţii. Şi dac-ar fi păstrat măcar învăţătura cea dreaptă a Bisericii aş zice. Dar însăşi poziţia lor de a-l considera pe Papă şef al creştinătăţii se adaugă la celelalte încă o mulţime de lucruri greşite care sunt abateri de la învăţătura cea dreaptă a Bisericii. De aceea nu pot fi primiţi în Biserică. Se face o mare greşală dacă se fac fie şi rugăciuni împreună. Se fac nişte confuzii între lucruri şi oameni… şi se practică neînţelegeri ca să strice tradiţia cea bună a Bisericii…
Am văzut într-o revistă mai demult o doamnă, era după vizita Papei în România: “D’apoi, zice, uite, am văzut şi noi pe Papă, uite, foarte bine ar fi să fie considerat Papa şeful creştinătăţii, ce dacă e el şi nu e altcineva? Că ce mai e şi cu purcederea Duhului Sfânt, las’ să fie, dacă purcede şi de la Fiul ce-o fi, zice, las’ să purceadă şi de la Fiul, de ce nu. Noi primim şi ne-mpărtăşim şi cu ei”.
– Şi s-a cam întâmplat lucrul acesta pe ici pe colo, după câte am auzit.
– Am văzut ce se-ncearcă să se facă în ţară, să se roage împreună, să slujească împreună. Îi obligă chiar, îi sileşte stăpânirea bisericească. Nu-i, însă, nici un folos în toată treaba asta pentru ortodocşi. Pentru că nouă nu ne lipseşte nimica. De ce să mă rog cu el care e în greşeală? Eu n-am nimic de luat de la dânsul! Rugăciune avem şi dacă vrea să fie în rând cu ortodocşii să se roage să ia învăţătura Bisericii Ortodoxe! Dar nu, el vrea să fie protestant, cu învăţătura lui greşită şi mă atrage şi pe mine cu dânsul. Asta-i buba şi paguba.

„acesta este iadul duhovnicesc:
 să fii lipsit în veci  de vederea feţei lui Hristos!”

– Preacuvioase, vreau să vă cruţ şi nu vă voi mai osteni decât cu rugamintea ca în finalul acestei convorbiri să-mi daţi un cuvânt pentru cei care vor citi poate cândva aceste rânduri.
– D’apăi ce să vă spun? Ce-aş putea să vă mai spun? Cuvântul e unul singur: să mergem pe linia aceea care ne-o lăsat-o Mântuitorul Hristos. Să ţinem învăţătura Sfintei Evanghelii, să ţinem tradiţia creştinească ortodoxă, fiecare la stadiul lui: preotul are îndatoririle lui preoţeşti, monahul le are pe cele călugăreşti, credinciosul pe-ale lui din lume. Toate să fie ţinute şi păstrate după învăţătura cea sfântă a Bisericii Ortodoxe. Asta-i mântuirea noastră!
La credincioşi trebuie spus lucrul acesta: fraţilor, creştinilor, să nu ne înşelăm! Că zice câte unul: de ce mă sileşte pe mine Biserica să postesc mai mult sau să nu mă duc şi la alte neveste decât la a mea, şi să mai fac şi alte socoteli?… De ce? Biserica, adică, vezi? Greşit! Biserica nu mă obligă! Nu! Biserica îmi arată drumul cel bun pe care trebuie să merg eu. E interesul meu să merg pe el, nădăjduind că o să ajung la limanul cel dorit. La Mântuire!
Dacă te lăfăieşti în păcate, răul cel mare tu singur ţi-l faci. Nu-ţi face nimeni un rău mai mare decât cel pe care ţi-l faci tu. Atâta umbli şi atâta alergi şi zici că faci lucrurile astea pentru ca să fii fericit. Cât ţine fericirea asta? Cât timp? Câte sute de ani ţine? Cât? Nu ţine deloc! Este scurtă şi este amestecată cu boală şi cu moarte şi cu celelalte multe şi grele, nelipsite din viaţa omului. Şi-atuncea această aşa-zisă fericire pământească îi iluzorie şi nu merită toată zbaterea ta.
Noi suntem creştini, botezaţi, şi credem ceea ce mărturisim în Crezul Bisericii: „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vie!” Ştim, aşadar, că viaţa nu se-ncheie cu moartea la cimitir. Viaţa începe de-acolo înainte! De-acolo începe adevărata viaţă! Şi-atuncea, dacă pentru viaţa asta, pentru asta de aici, puţină şi trecătoare, depun atâta zdroabă şi atâta alergătură – să am casă bună, să am avere, să am maşină, să am de toate – atuncea, pentru aceea cu adevărat bună şi veşnică, nu fac nimic?
Aceasta este înţelepciunea cea adevărată! Mântuitorul ne-a spuns că a pregătit pentru oameni o fericire care nu se poate descrie în cuvinte sau cei care-au zărit puţintel din ea nu găsesc cuvânt să spună cât îi de deosebită. Şi cât îi de deosebită de fericirea pământească. Asta-i legată de lucruri trecătoare pământeşti, aceea, însă, este veşnică, nu se sfârşeşte în vecii vecilor!
– Înţeleg aşa: că aceia cât de cât întelepţi, pricepând treaba asta ar trebui ca în toată viaţa de aici să-şi pregătească atenţi drumul acela care începe abia de la cimitir mai departe, iar cei care n-au înţeles încă lucrul acesta să se străduiască neântârziat să-l priceapă .
– D’apăi, sigur că da. Ne-ngrijim s-avem şi cele pământeşti, cât se poate, omeneşte. Dar trebuie să mă gândesc cu multă seriozitate, cu multă grijă la ceea ce urmează după aceeea. E interesul meu. Păi, nu te gândeşti? Acuma fugi de boală. Vrei să fugi repede de la boală şi să fii sănătos. „Vreau sănătos, nu-mi place să fiu bolnav!”. De ce nu  vrei să fii bolnav? „Ca să fiu fericit!”. Păi, şi dincolo, când urmează relele cele veşnice, de ce nu fugi de ele? De nefericirea cea veşnică de ce nu fugi?
Trebuie să avem grijă mare şi să ne pregătim pentru cele veşnice. Pentru că dacă nu facem asta e nenorocirea, nenorocirii! Foarte frumos spune Sfântul Isaac Sirul: cum ţi-ai pregătit aripile aici, aşa o să zbori dincolo, cum l-ai iubit pe Hristos de-aici, aşa o să te învredniceşti de dragostea Lui dincolo. Dacă nu ţi-a fost drag de Hristos, nu l-ai iubit şi n-ai făcut voia Lui, nu te întâlneşti cu El în vecii vecilor. Dacă nu te-ntâlneşti cu El e iadul cel veşnic. Spune Neagoe Basarab în cartea lui „Învăţăturile către fiul său Teodosie” …n-am găsit alt lucru mai mare care să facă fericirea omului decât contemplarea frumuseţii feţei lui Hristos.
Dacă am făcut lucruri bune, Dumnezeu mă primeşte şi-mi răsplăteşte în veci mai mult. Dacă, însă, am făcut numai lucruri rele nu pot intra dincolo şi acesta este iadul duhovnicesc: să fii lipsit în veci  de vederea feţei lui Hristos!.

P.S.Autorul acestei convorbiri împreună cu Elena Bonciu şi Cristina Vânătoru, care au contribuit la transcrierea materialului audio, transmit pe această cale cititorilor revistei, prietenilor şi tuturor celor apropiaţi în duh şi taină, belşug duhovnicesc, zile bune întru mulţi ani!

Cornel Constantin Ciomazga

 

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *