Cum am venit la Ortodoxie. Destăinuirea Ieromonahului Macarie

Ieromonahul Macarie (Gerard Bonnet) de la mănăstirea  Simonos Petras din Muntele Athos

Sunt francez de origine şi am fost crescut ca romano-catolic. Dar o dată cu marile schimbări care au avut loc în catolicism după Conciliul Vatican II mi-am pierdut interesul în frecventarea bisericii şi am urmat mişcările intelectuale ale timpului. Am fost implicat în parte în mişcările studenţeşti de la Paris din mai 1968, fiind foarte interesat de găsirea unei noi căi, a unei soluţii pentru societate.

Eram încă la liceu, dar puneam sub semnul întrebării tot ceea ce se petrecea în Biserică şi societate. Pe atunci nu chestiunile politice erau importante, ci o nevoie culturală de altceva, de un alt mod de viaţă. De aceea, n-am fost mulţumit cu soluţiile politice şi ideologice impuse rapid acestei mişcări în 1968. Studiam ştiinţele sociale într-o universitate care era foarte marxistă, astfel că nu era posibil să fii altceva decât marxist-leninist sau maoist, ori să ai altfel de concepţii. Dar, împreună cu un grup de prieteni, am început să căutăm ceva esenţial.

Am descoperit că în întreaga istorie a umanităţii numai societatea oc­cidentală încercase să edifice o societate fără Dumnezeu. Cu ajutorul unor prieteni am înaintat mai adânc într-o căutare a vieţii spirituale. Dat fiind că nu văzusem nimic mistic în educaţia noastră creştină, am făcut-o în afara creştinismului. Am studiat mult filozofia indiană şi alte lucruri de acest gen. Dar am ajuns să ne dăm seama că tot ceea ce găseam în mistica orientală necreştină şi încă ceva pe deasupra se găsea deja în tra­diţia creştină, mai precis în tradiţia Părinţilor greci ai Bisericii.

La vremea potrivită, cu ajutorul unor prieteni care ne-au călăuzit şi prin harul lui Dumnezeu, am întâlnit oameni care ne-au oferit lucru­rile de care aveau nevoie sufletele noastre. Eram în Paris şi aici sunt bi­serici ortodoxe, dar pe atunci era greu să ajungi la ortodocşi. Am început să participăm la Liturghii ortodoxe, dar fără a cunoaşte pe nimeni în aceste biserici. Am întâlnit apoi un preot palestinian unit cu Roma, mare iubitor al Sfinţilor Părinţi greci ai Bisericii. Ştia pe de rost scrieri întregi din Sfântul Ioan Hrisostom şi alţii, în greaca veche. Câţiva ani de zile acest preot a fost părintele nostru duhovnicesc. După un timp însă am descoperit că nu era suficient să ai un părinte duhovnicesc. Aveam ne­voie de Biserică.

Cu ajutorul lui Dumnezeu am descoperit atunci o mică comunitate de monahi catolici cistercieni, care primiseră autorizaţia de a întemeia la Aubazain un mic schit ce urma toate rânduielile ortodoxe, tot tipicul or­todox. Iubeam această comunitate, dar simţeam că nu era o soluţie pentru mine.

Mă hotărâsem deja să mă fac monah şi să devin membru al Bisericii Ortodoxe. Aşa că în 1975 am vizitat mănăstirile româneşti, vizită care m-a marcat mult. Împreună cu prietenii mei cistercieni am întâlnit câţiva mari părinţi duhovniceşti din România acelei vremi, care ne-au primit foarte bine, ca pe nişte „prieteni ai Ortodoxiei”.

Am ajuns apoi, în acelaşi an, la Sfântul Munte Athos, unde însă n-am mai fost primiţi aşa. Monahii de aici spuneau: „Sau sunteţi ortodocşi, sau nu sunteţi ortodocşi, trebuie să alegeţi!” Şi mai spuneau: „Să nu vă preo­cupaţi de reputaţia voastră. Lăsaţi-o pe seama Proniei lui Dumnezeu şi urmaţi calea pe care v-o arată Dumnezeu”. L-am întâlnit atunci pe Gheron (Bătrânul) Paisios († 1994), care era foarte strict şi spunea: „Aveţi încredere în Dumnezeu. Trebuie să vă faceţi ortodocşi, pentru că Dumnezeu v-a atras la Ortodoxie; şi nu vă mai gândiţi la consecinţe!”. După această vi­zită, am ajuns la Sfânta Mănăstire Simonos Petras, unde am găsit multă înţelegere din partea egumenului, Gheron Emilianos. Aceste două întâl­niri au fost decisive. Am revenit apoi la Sfântul Munte de mai multe ori în 1976 şi 1977. În iunie 1977 prietenii mei cistercieni au fost primiţi la Simonos Petras în Biserica Ortodoxă prin Botez, cum se obişnuieşte la Sfântul Munte, în tot acest timp pregătindu-mă ca şi catehumen pentru Botez şi monahism mi-am scris teza despre caracterul mistagogic al timpului în Triod, pe care am încheiat-o în 1977 (lucrarea părintelui Macarie, „Triodul explicat”, a apărut de curând şi în limba română la Editura Deisis, n.red.)

După serviciul militar efectuat în 1978, am sosit în sfârşit la Simonos Petras la începutul lui 1979, primind aici Botezul în Sâmbăta Mare, care venea să încununeze magnific cercetările despre „mistagogie” încorporate în teză, şi care se dovedise a fi o veritabilă cateheză, de pe urma căreia am profitat imens. Am rămas aici, fiindcă aici am găsit uşa duhovnicească după care tânjeam. Şi, cu harul lui Dumnezeu, sunt, iată, aici de peste 20 de ani.

De atunci spun în fiecare zi tuturor ortodocşilor: Bucuraţi-vă şi slăviţi pe Dumnezeu! Căci aveţi sau aţi găsit mărgăritarul de mult preţ, rar şi unic. Şi dacă vă uitaţi puţin în voi înşivă şi cultivaţi acest mărgăritar, veţi descoperi slava lui Dumnezeu, în afara ei nu mai e nimic altceva. Aţi aflat plinătatea. Şi această plinătate o avem chiar şi în sărăcia noastră, în cele mai grele împrejurări. Ni s-a dat totul. Harul e în noi. Dar numai prin tăgăduirea noastră de sine, prin renunţarea la egoismul nostru vom descoperi că avem deja totul, pentru că acest tot ni l-a datBiserica. Bise­rica e realizarea Trupului lui Hristos. E prezenţa tainică a împărăţiei lui Dumnezeu prin Liturghie şi Sfintele Taine, dar şi ca experienţă personală în viaţa duhovnicească şi rugăciune. E experienţa vieţii viitoare, a fap­tului că trăim deja în împărăţie. Biserica esteîmpărăţia lui Dumnezeu pe pământ, e Ierusalimul de sus care coboară din cer pe pământ. Misiunea Bisericii în lume e de a fi prezenţa acestui Ierusalim ceresc. E o experienţă totală a acestei prezenţe a lui Dumnezeu între noi şi în noi, cu trupul şi cu sufletul.

Sursa: Curierul Ortodox