Cuviosul Paisie: În vremea noastră se răreşte jertfa

“Copiii sunt o mare bataie de cap”, mi-a spus o femeie ce le avea pe toate, dar care se ingreuia sa aiba copii. Atunci cand o mama gandeste asa, ea este o femeie netrebnica, pentru ca de obicei mamele au dragoste. Pe o fata, inainte de a face familie, se poate ca mama ei s-o destepte la ora 10 dimineata. Dar din clipa in care va deveni mama si va trebui sa-si alapteze copilul, sa-l spele, sa-l curete, nu doarme nici noaptea, pentru ca porneste motorul. Atunci cand omul are duh de jertfa nu murmura, nu se ingreuiaza, ci se bucura. Lucrul cel mai important este ca cineva sa aiba duh de jertfa. Daca acea femeie ar fi spus: “Dumnezeul meu, cum sa-Ti multumesc?

 

Nu mi-ai dat numai copii, ci si multe alte bunuri… Cati oameni nu au nimic si eu am atatea case, am avere de la tatal meu, barbatul meu are salariu mare, scot inca doua salarii de la chirii si nu ma chinuiesc! Cum sa-Ti multumesc, Dumnezeul meu? Nu am fost vrednica de lucrurile acestea”. Daca ar fi gandit astfel, plictiseala ei ar fi plecat, fiind inlocuita cu slavoslovia. Chiar si numai daca ar fi multumit lui Dumnezeu ziua si noaptea, ar fi fost destul.

- Parinte, jertfa aduce bucurie?

- O, ce bucurie! Aceasta bucurie a jertfei, astazi n-o gusta oamenii. De aceea sunt chinuiti. Nu au idealuri in ei insisi, se ingreuiasa sa traiasca. Nobletea duhovniceasca, lepadarea de sine sunt puterea care il pune in miscare pe om. Daca nu exista aceasta putere, omul se chinuieste. Mai demult, la sate, unii mergeau noaptea sa deschida fara zgomot vreun drum, fara sa-i vada cineva, ca sa fie iertati atunci cand vor muri. Acum rar mai intalnesti acest duh de jertfa. Am vazut si acolo, in Sfantul Munte, la o procesiune pe monahi, cum treceau pe langa niste rugi si isi agatau camilafcile lor in ele. Dar nimeni nu-i rupea ca sa inlesneasca si pe ceilalti. Toti se plecau, ca sa nu se agate. Faceau metanie la rugi? Macar de ar fi fost Rugul cel Sfant, s-ar fi potrivit! Dar fiecare spune: “Lasa s-o rezolve celalalt si eu sa-mi fac treaba mea”. Dar de ce sa n-o faci tu, caci tu i-ai vazut primul? Asa fac mirenii care nu cred in Dumnezeu. Ce sa fac cu o astfel de viata? Mai bine sa mor de o mie de ori. Scopul este ca fiecare sa se gandeasca la celalalt, la durerea celuilalt.

Lumea si-a pierdut controlul. A plecat marimea de suflet, jertfa de la oameni. V-am spus de cateva ori in ce situatie eram atunci cu hernia acolo la Coliba… Atunci cand cineva suna clopotelul la poarta, ieseam sa le deschid, chiar si prin zapada. Daca cel ce venea avea probleme serioase, atunci nici nu mai simteam durerea mea, desi mai inainte eram cazut la pat. Il serveam cu o mana si cu cealalta imi tineam hernia. Cat timp vorbeam nici nu ma sprijineam, desi ma durea tare, ca sa nu inteleaga acela ca ma doare. Atunci cand pleca, cadeam jos gramada de durere. Si aceasta nu pentru ca mai inainte imi trecuse durerea, ca ma facusem bine ca prin minune, ci il intelegeam pe celalalt si astfel uitam de durerea mea. Minunea se savarseste atunci cand participa cineva la durerea celuilalt. Totul este sa-l simti pe celalalt ca pe fratele tau si sa te doara pentru el. Durerea aceasta il misca pe Dumnezeu si El savarseste minunea. Pentru ca nu exista nimic altceva care sa miste pe Dumnezeu ca nobletea, adica jertfa. Dar in vremea noastra este rara nobletea, pentru ca a intrat iubirea de sine, interesul. Rar se afla un om sa spuna: “Sa dau randul meu celuilalt si lasa sa mai intarzii eu”. Putine sunt sufletele acestea binecuvantate care se gandesc la celalalt. Chiar şi la oamenii duhovniceşti există un duh po­trivnic, duhul nepăsării.

Binele este bine, dar numai atunci când cel ce îl face jertfeşte ceva din sine: somn, odihnă etc. De aceea a spus Hristos: “din sărăcia ei…”. Atunci când sunt odihnit şi fac binele, aceasta nu are valoare. Dar atunci când sunt obosit şi când cineva îmi cere, de pildă, să-i arăt drumul şi o fac, atunci are valoare. Sau când sunt sătul de somn şi merg să stau noaptea cu cineva care are nevoie de ajutor, nici aceasta nu are mare valoare. Dacă-mi place şi vorba, pot să fac aceasta ca să mă bucur de tovărăşie, să mă destind puţin. Dar dacă sunt obosit şi fac o jertfă ca să ajut pe cine­va, simt o bucurie paradisiacă. Atunci mă bombardea­ză binecuvântarea lui Dumnezeu!

Când cineva se îngreuiază nu numai să facă o slujbă cuiva, ci chiar să facă o treabă pentru el însuşi, unul ca acesta se oboseşte în odihnă. Insă unul care ajută se odihneşte în osteneală.

Cel care are duh de jertfă, dacă ar vedea, de pildă, pe cineva care nu are putere trupească lucrând şi ostenindu-se, îi va spune: “Stai puţin să te odihneşti”, şi va face el treaba aceluia. Cel slab se va odihni trupeşte, iar celălalt va simţi odihnă duhovnicească. Orice ar face cineva, s-o facă cu toată inima sa. Altfel nu se schimbă duhovniceşte. Orice se face din inimă, nu oboseşte. Inima este ca un motor care se încarcă. Cu cât lucrează mai mult, cu atât se încarcă mai mult. Vezi, şi drujbele, atunci când taie vreo buturugă moale, fac Vru… şi se opresc, iar când taie vreuna sănătoasă, se zoresc, se încarcă şi lucrează. Şi nu numai când dăm, dar şi când trebuie să luăm ceva, să nu ne gândim la noi înşine, ci să căutăm totdeauna ce odihneşte pe celălalt suflet. Să nu existe înlăuntrul nostru nesaţiu, să nu avem gândul că sun­tem îndreptăţiţi să luăm oricât vrem şi să nu rămână nimic pentru celălalt.

-  Părinte, iarăşi e vorba de duhul jertfei.

-  Dar în viaţa duhovnicească toată esenţa este aici. Dacă ai şti ce bucurie simte omul atunci când se jertfeşte! Nu-şi poate exprima bucuria ce o simte. Din jertfă iese bucuria cea mai înaltă. Numai atunci când omul se jertfeşte, se înrudeşte cu Hristos, pentru că Hristos este Jertfă. Omul trăieşte de aici raiul sau iadul. Cel care face binele se veseleşte, deoarece este răsplătit cu mângâierea dumnezeiască. Iar cel care face răul suferă.

 

Odihna mea se naşte atunci când îl odihnesc pe celălalt

-  Părinte, dacă cineva n-a gustat bucuria jertfei, cum poate ajunge la jertfă?

- Dacă se pune în locul celuilalt. Când eram în armată, adesea locul de tragere era plin cu apă; bateri­ile la aparatul de transmisie trebuiau schimbate şi aceasta era foarte greu, pentru că linia era încărcată. Eram ud până la mijloc, mantaua era leoarcă. Însă pre­feram să fac singur treaba aceasta ca să nu se chinuie alţii. Şi mă bucuram că o făceam. Comandantul îmi spunea: “Când faci tu treaba sunt liniştit, dar mi-e milă de tine. Spune şi altuia să meargă”, “Nicidecum, aceas­ta mă bucură, domnule comandant”, îi spuneam. In companie mai era un transmisionist, dar în incursiuni nu-l lăsam să care nici bateria, nici aparatul de trans­misie, deşi erau grele, ca să nu se primejduiască. Ace­la mă ruga: “De ce nu mi le dai şi mie?”. “Tu ai femeie şi copii”, îi spuneam. “Dacă te omoară pe tine, voi da răspuns lui Dumnezeu”. Şi astfel Dumnezeu ne-a păzit pe amândoi, n-a îngăduit să murim nici eu, nici el.

Pentru un om sensibil este mai de preferat să moară din dragoste, ca să-l protejeze pe aproapele său, decât să stea nepăsător sau să-i fie frică şi după aceea să fie înjunghiat mereu de conştiinţa sa toată viaţa. Odată, în timpul războiului răzvrătiţilor, atunci, în timpul incursiunilor, răzvrătiţii ne încercuiseră în afara unui sat şi militarii voiau să arunce sorţi, cine să meargă în sat pentru provizii. “Voi merge eu”, am spus. Dacă ar fi mers cineva fără experienţă sau neatent, se poate să-l fi omorât şi după aceea aş fi avut remuşcări. “Mai bine să mor eu”, m-am gândit, “în loc să moară altul şi apoi să mă omoare pe mine conştiinţa mea în toată viaţa. Cum voi suferi după aceea? Conştiinţa îmi va spune: «Il puteai salva. De ce nu l-ai salvat?»”. Pos­team şi eram flămând.., dar să trecem peste aceasta. Atunci şi comandantul îmi spune: “Şi eu prefer să mergi tu, căci prinzi şi păsările din zbor, dar să mă­nânci, ca să prinzi putere“. Am luat arma şi am pornit. Răzvrătiţii m-au luat drept unul de-al lor şi m-au lăsat să trec. Am mers în sat, am urcat într-o casă cu etaj. O bătrână ce locuia acolo mi-a dat provizii şi m-am întors înapoi la companie.

Atunci, iarna, în zăpadă am simţit cea mai mare bucurie. Mi-aduc aminte că m-am trezit într-o noapte, pe când ceilalţi dormeau. Zăpada acoperise corturile. Mă duc, iau aparatul de transmisie, îi scot zăpada din găuri şi văd că funcţiona. Alerg la comandant şi-i spun aceasta. În noaptea aceea am scos cu cazmaua din zăpadă 26 de îngheţaţi.

Eu n-am făcut nimic pentru Hristos. Dacă 10% din cele ce le-am făcut în armată le-aş fi făcut pentru Hristos, acum aş fi făcut minuni! De aceea, mai târziu, când am devenit călugăr spuneam: “In armată atâta m-am chinuit pentru Patrie, dar acum ce fac pentru Hristos?”. Adică faţă de greutăţile pe care le-am îndurat în armată, în călugărie mă simţeam a fi ca un fiu de împărat – indiferent dacă aveam sau nu posmag. Pentru că în incursiuni ştii ce post făceam? Mâncam zăpadă. Ceilalţi alergau şi aflau câte ceva de mâncare. Eu însă cu aparatul de transmisie în spate nu mă puteam mişca. Odată, treisprezece zile n-am mâncat, numai o pâine militară şi o jumătate de hering ne-au împărţit. Apă beam din urmele animalelor. Şi nici nu era curată, de ploaie, ci cu nămol. Odată am băut o… portocaladă! Eram sleit de sete. Am văzut o urmă de animal plină de apă verde şi am băut, am băut… După aceea în călugărie şi gângănii să fi avut apa, mi se părea o mare binecuvântare. Cel puţin semăna cu apa. Odată, într-o după-amiază s-a tăiat linia telefonică. Era decembrie 1948. Zăpada era mare. La ora 4 după-amiază vine ordin să mergem în sat, la două ore dis­tanţă, să reparăm linia şi apoi să ne întoarcem iarăşi la cazarmă. Dar ziua nu mai avea nici două ore de lu­mină. Iar militarii erau morţi de oboseală şi nu aveau curaj să pornească. Şi unde să afli linia cu atâta zăpadă!

- Nu ştiaţi. Părinte, drumul şi unde era linia?

- Drumul îl ştiam cam pe unde este, dar ne-ar fi prins noaptea. In sfârşit, mi-au dat o grupă şi am por­nit. La început, în cazarmă, am deschis drumul cu lopata aruncând zăpada, ca să-l mulţumim pe coman­dant. După aceea spun: “Să mergem, pentru că trebuie să ne şi întoarcem”. Mergeam eu înainte, deoarece cei­lalţi cârteau mereu. “Grecia nu moare niciodată, ci murim noi”, îmi spuneau. Şi repetau mereu aceleaşi cuvinte. Înaintam, mă afundam în zăpadă, mă trăgeau afară; iarăşi mă afundam, şi iarăşi mă scoteau. Aveam şi o sabie pe care o înfigeam în pământ ca să cercetez terenul. Trebuia să controlez mereu. Mergeam înainte, “Inaintaţi!, le spuneam; pe aici nu trec animale ca să rupă firul. Numai în gropi, unde firul este în aer, acolo să controlăm“. In cele din urmă am ajuns la un sat care avea terase şi, fiindcă vântul viscolise zăpada, nu dis­tingeai nimic. Când am ajuns la terase, am căzut în adâncul unui troian. Ceilalţi s-au trudit mult până ce m-au scos. Apoi, încet-încet cu toţii am coborât de pe o terasă pe alta – nu mă întreba cum! – şi seara târziu am ajuns în sat. In nişte gropi am aflat firul rupt, l-am legat şi am putut comunica cu căpitanul. “Să vă întoarceţi“, ne-a spus căpitanul. Dar cum să ne întoar­cem? In afară de faptul că era noapte, cum să urcăm terasele? Le coborâsem de-a rostogolul. Unde să afli drumul? “Dar cum să ne întoarcem acum pe un aseme­nea urcuş? – îi spun. La coborâre, în sfârşit, am cobo­rât! Să ne întoarcem mâine dimineaţă prin cealaltă parte a satului, ocolindu-l”. “Nimic”, spune căpitanul, “în seara aceasta“. Din fericire l-a auzit un aghiotant pe căpitan şi l-a rugat să ne lase să rămânem noaptea aceea în sat, şi astfel am rămas. La o casă ne-au dat două-trei cergi şi deoarece m-a lovit o durere în spate – căci aşa cum mergeam înainte şi deschideam cărarea în zăpadă, devenisem tot lac de transpiraţie – celorlalţi le-a fost milă de mine, căci într-un fel eu am tras greul, fiind cel ce mersesem înainte, şi m-au pus la mijloc ca să mă încălzesc. Atunci am mâncat numai o bucată de pâine militară. Dar în toată viaţa mea nu-mi aduc aminte să fi simţit o bucurie mai mare.

Am fost nevoit să vă spun acestea, ca să înţelegeţi ce înseamnă jertfa. Nu v-am spus toate acestea ca să mă aplaudaţi, ci ca să înţelegeţi de unde iese bucuria duhovnicească. După aceea la Biroul de Transmisiuni unul îmi spunea minciuni: “Vine tatăl meu şi trebuie să mă duc să-l văd. Te rog, stai puţin în locul meu”. Altul: “A venit sora mea” – şi nici nu-i era soră. Un altul, oare­care, îmi spunea altceva, şi eu stăteam mereu în post pentru unul şi pentru altul şi mă jertfeam. După aceea măturam, făceam curăţenie, deoarece acolo, în com­pania de Transmisiuni, era interzisă intrarea altora. Nici măcar vreun ofiţer de la altă companie nu putea intra înăuntru, pentru că era vreme de război. Nu puteam lua femeie să facă curăţenie. Luam aşadar mătura şi curăţăm peste tot. Acolo am învăţat să mătur. “Aici este o slujire”, îmi spuneam; “este într-un anumit mod un loc sfinţit, nu este frumos să fie neorânduială”. Nu aveam obligaţia să mătur şi nici nu ştiam să mătur. Nu cumva am pus vreodată mâna pe mătură acasă? Şi să fi vrut s-o iau, sora mea m-ar fi omorât în bătaie cu ea. Ceilalţi îmi spuneau “femeie de serviciu“, sau “veşnica victimă”. Dar nu luam în seamă vorbele lor. Şi nici nu făceam acestea ca să aud vreun mulţumesc. Ci le făceam de la mine, pentru că le simţeam ca pe o necesitate şi mă bucuram.

- Părinte, nu vă veneau deloc gânduri de-a stânga? Nu spuneaţi de pildă: “Celălalt se plimbă, nu se duce să-şi vadă sora”.

- Nu, nu-mi trecea prin minte nici un gând de acest fel. Din clipa când celălalt îmi spunea: „Te rog, dacă poţi, stai puţin”, primeam fără să murmur. Altul îmi cerea bani şi-mi spunea că îi trebuie, chipurile, pentru copiii lui, dar el nu numai că nu-i trimitea la copii, ci cerea şi de la femeia lui bani, ca să cheltuiască pentru sine. Ai înţeles? Nici nu făceam acestea ca să-mi spună “bravo”, ci o simţeam ca o nevoie. Fiindcă nu ieşeam afară, ceilalţi profitau de aceasta şi lăsau în seama mea toată treaba. Făceam toate treburile din com­panie. Şi mai erau şi o grămadă de semnale de trans­misiuni. Toate staţiile sunau mereu. Devenisem o ruină. O perioadă de timp am avut mereu 39° tempe­ratură, dar n-am spus nimănui nimic. După aceea am căzut din cauza suprasolicitării. Am leşinat şi m-au aruncat pe o targa. “Haide, Benedicte[4]“, îi auzeam spunând, “să mergem cu targa la reparaţie capitală, acolo unde se repară maşinile stricate!”. Şi m-au dus la spital. Iar acolo eram părăsit. Cine să-mi dea vreo aten­ţie? Toti căutau de răniţi. Simţeam însă o bucurie, acea bucurie ce izvorăşte din jertfă. Pentru că odihna mea se naşte atunci când îl odihnesc pe celălalt.

 

sursa: „Cu durere si dragoste pentru omul contemporan” – Cuviosul Paisie Aghioritul

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Reguli:

  1. Tratati persoanele care scriu aceste editoriale cu respect, nu folositi un limbaj necivilizat sau cuvinte care sa aduca o vatamare morala celorlalte persoane care posteaza mesaje.
    1. In comentariile dumneavoastra va rugam sa va referiti doar la editorialul in cauza si sa nu atacati autorul.
    2. Nu folositi un limbaj explicit sexual, vulgar sau care sa care sa jigneasca.
    3. Fara comentarii discriminatorii cu tenta xenofoba, antisemita sau rasista.
  2. Nu publicati sau solicitati in comentariile dumneavostra adrese de web, produse sau servicii.
  3. Nu transformati aceste comentarii de editoriale intr-un „chat”.
  4. Pentru protectia dumneavostra nu folositi in comentarii informatii personale, adrese de email, numere de telefon sau URL.
  5. Daca aveti vreo plangere in ceea ce priveste administrarea acestor comentarii puteti trimite un mesaj la adresa de mail: contact@revistalumeacredintei.ro.
  6. Comentariile care intra in contradictie cu regulile de mai sus vor fi sterse fara a se afisa vreun motiv.
  7. Daca veti continua sa sfidati aceste reguli nu veti mai putea sa postati mesaje.

Comentand in acest editorial, sunteti de acord cu regulile precizate, le intelegeti si va dati acordul ca le veti respecta. Va multumim.