Două piscuri duhovnicești

Viaţa mănăstirească de la Sîmbăta de Sus stă sub arcul de spiritualitate care se întinde, ca o punte între două veacuri şi milenii, între maiestatea duhovnicească a Părintelui Arsenie Boca, mutat la Domnul în 1989, şi maiestatea duhovnicească a Părintelui Teofil Părăian, aflat acum în al şaselea deceniu de ostenitoare şi rodnică vieţuire în Sfînta Mănăstire Brîncoveanu. Nu este deloc întîmplător că, în anii din urmă, gîndirea şi pilda duhovnicească a celor doi, pe care editurile creştine s-au întrecut să-i publice în tiraje îndrăzneţe, a lăsat în sufletele tinere o urmă mai adîncă decît tomurile pretenţioase ale multor teologi de catedră. Prestanţa exemplului personal, forţa discursului altoit pe trăire, buna întîlnire dintre credinţă şi cultură, refuzul şabloanelor şi conectarea atentă a tradiţiei cu actualitatea – iată numai cîteva trăsături definitorii pe care cei doi mari înduhovniciţi le au în comun şi de care lumea ortodoxă românească simte o primenitoare nevoie, atît în mediile monahale, cît şi în cele mireneşti. Întruchipînd realismul duhovnicesc al Ortodoxiei autentice, în duhul Sfinţilor Părinţi şi sub puterea perpetuu înnoitoare a harului, ei au înfruntat fără preget şi fără complexe urgiile şi provocările veacului, răscumpărînd vremurile în Hristos şi punînd temei renaşterii noastre creştine, în răspărul bezbojniciei comuniste şi neocomuniste, al tuturor maladiilor existenţiale ale „omului recent”.
Cu toate acestea, ei sînt încă departe de a fi cunoscuţi şi urmaţi pe cît s-ar cuveni, iar de aceea fiecare prilej de rememorare a vieţii şi personalităţii lor este oportun şi binevenit, amendînd uitarea şi nepăsarea unei lumi româneşti despre care îţi vine să te întrebi uneori dacă îşi merită cu adevărat apostolii şi profeţii…
La 10 mai 1929, în curtea Liceului “Avram Iancu” din Brad, şeful de promoţie al absolvenţilor din acel an, tînărul Zian Boca, planta, în cadru festiv, un gorun ce avea să se numească, prin hotărîrea tuturor celor de faţă, “Gorunul lui Zian”. Cel ce se născuse în inima Ardealului, la Vaţa de Sus, aproape de Ţebea, unde veghează “Gorunul lui Horea”, săvîrşea un gest simbolic, pe care abia astăzi îl putem cîntări în toată semnificaţia lui: nu departe de gorunul marelui mucenic al istoriei neamului nostru se sădea gorunul celui ce avea să fie, sub numele călugăresc de Arsenie (în gr.: “Cel plin de bărbăţie”), “sfîntul Ardealului”, marele mărturisitor harismatic al credinţei strămoşeşti, din mijlocul şi în răspărul unui “secol nebun”.
După ce va studia Teologia şi Artele Frumoase, dar va audia cu pasiune şi cursuri de Medicină, Zian Boca va deveni diacon celib în 1935, iar în 1939 va lua calea Athosului, unde a petrecut 3 luni, pregătindu-se pentru călugărie. Se spune că acolo ar fi dat de un duhovnic aspru, care i-a zis: “Mă, tu nu eşti în stare de nimic! Nici la măturat nu eşti bun!”, la care tînărul şi-a spus în sinea lui: “Aici e de mine, la ăsta stau!”. Încă din prima tinereţe se simte la el vocaţia asumată a celui ce mai tîrziu avea să proclame: „Măi, nu toţi cei din lume se prăpădesc, nici toţi cei din mănăstire se mîntuiesc… Unii din­tre călugări nu sînt călugări, ci cuiere de haine călugăreşti… De vrei să te faci călugăr, fă-te ca focul!”.
Este închinoviat la mănăstirea refăcută a Sîmbetei de Sus, în vara aceluiaşi an, pentru ca în anul următor să fie tuns în monahism şi să înceapă ceea ce s-a numit “mişcarea de reînviere duhovnicească de la Sîmbăta”, acea “bulboană spirituală uriaşă” în faţa căreia un Nichifor Crainic exclama: “Ce vreme înălţătoare cînd toată ţara lui Avram Iancu se mişca în pelerinaj, cîntînd cu zăpada pînă la piept, spre Sîm­băta de Sus, ctitoria voievodului martir [Constantin Brîncoveanu]!”. În paralel, aducînd cu sine manuscrisele trebuincioase de la Sfîntul Munte şi stăruind pe lîngă Părintele Dumitru Stăniloae, va fi un adevărat ctitor al Filocaliei româneşti, căreia îi va realiza şi coperta. Pe fondul acestei efervescenţe spirituale, îi scria unui fost coleg de liceu: “M-am înhămat la carul unui ideal cam greu: transformarea omului în Om, fiul mai mic al lui Dum­nezeu şi frate al Fiului Său mai mare. Însă toate idealurile mari au în ele ceva paralizant: nu te lasă să te preocupi de nimicurile acestei vieţi”.
Vremurile se precipitau, iar comunismul ateu îşi înfigea tot mai adînc ghearele în trupul ţării. Ajutîndu-i creştineşte pe luptătorii anticomunişti din Munţii Făgăraşului, Părintele Arsenie intră în vizorul Secu­rităţii, fiind arestat pentru prima oară în 1948. Strămutat cu forţa de la Sîmbăta la Prislop, devine acolo stareţ, iar după ce sălaşul s-a transformat în mănăstire de maici, a rămas ca duhov­nic, pînă în 1959, cînd comuniştii au risipit obştea. Între timp mai fusese încă o dată arestat şi dus la Canal, unde a stat aproape un an întreg. A urmat pribegia la Bucureşti, unde a fost ţinut în marginalitate, ca simplu pictor bisericesc, mereu sub ochiul cîinos al puterii. În ul­ti­­ma parte a vieţii avea să se lege mult de două locuri: Drăgănescu (unde a pictat biserica timp de 15 ani, începînd din 1968, lăsîndu-ne o adevărată – şi unică în felul ei – “predică în imagini”) şi Sinaia (unde, din 1969, şi-a avut chilia şi atelierul de pictură, unde obişnuia să se retragă tot mai des, şi unde a şi închis ochi, în pragul iernii lui 1989[1], în vîrstă de 79 de ani).
Principalele scrieri care au rămas de la Părintele Arsenie (şi care multă vreme au circulat “pe sub mînă”, în dactilograme, uneori fără semnătura sa) s-au editat după 1990, de la Că­ra­rea Împărăţiei sau Cuvinte vii şi pînă la volumul antologic Părintele Arsenie Boca – mare îndrumător de suflete din secolul XX. O sinteză a gîndirii Părintelui Arsenie în 800 de capete, realizat de Ioan Gânscă, cu sprijinul Părintelui Arhimandrit Teofil Părăian. Cuvîntul lui ne petrece spre vămile altor vremi şi ne descoperă poarta de lumină a Împărăţiei, amintindu-ne mereu că “Neamurile au un destin ascuns în Dumnezeu. Cînd îşi urmează destinul, au apărarea lui Dum­nezeu. Cînd şi-l trădează, să se gătească de pedeapsă!”.
Din păcate, în contextul libertăţii postcomuniste, la împlinirea a 10 şi a 15 ani de la strămutarea la cele veşnice a omului care a schimbat, în inima secolului XX, faţa monahismului nostru ortodox, ca şi la împlinirea a 80 sau a 90 de ani de la naşterea sa, s-a făcut prea puţin pentru a i se cinsti memoria. Poate se va face mai mult anul acesta, cînd se împlinesc două decenii de la moarte, şi anul viitor, cînd e centenarul naşterii sale.
Însă cu sau fără girul pietăţii noastre curente, Părintele Arsenie Boca, duhovnic şi clarvăzător intrat în legendă, mare trăitor, dar şi mare învăţat, teolog şi pictor de icoane, rămîne “un fenomen unic în istoria monahismului românesc” (D. Stăniloae). Mutat la cele veşnice cu puţin înainte de prăbuşirea ve­chiu­lui regim comunist (pe care se spune că o şi profeţise), Părintele Arsenie odihneşte sub cetinile de la Prislop, mănăstirea unde fusese mai întîi surghiunit de comunişti şi care a sfîrşit prin a-i deveni vatră de suflet. Urmele lui rămîn neşterse în spiritualitatea ortodoxă româneas­că, sfinţind toate locurile pe unde s-a perindat, din Făgăraş în Haţeg şi de la Sinaia la Bucureşti. “Din cîţi oameni am cunoscut eu şi care au lucrat în Biserică – mărturiseşte Părintele Teofil Părăian – socot că Părintele Arsenie Boca a fost cel mai de vîrf, culmea vieţuitorilor şi propovăduitorilor din contemporaneitatea noastră”.
Şi cine altul l-ar fi putut defini pe Părintele Arsenie într-un stil mai succint şi mai inconfundabil decît acelaşi Părinte Teofil, urmaşul său duhovnicesc: „Cîndva stăteam în faţa unei icoane făcute de Părintele Arsenie, la Bucureşti, pentru mă­năs­tirea noastră, o icoană cu Adormirea Maicii Domnului… Stăteam în faţa acestei icoane şi o pre­zentam unui cadru universitar de la Sibiu, şi zic: «Eu cred că Părintele Arsenie este un geniu». Şi respectivul spune: «Asta înseamnă că are o cultură perfectă şi încă ceva». Şi zic eu: «Nu ştiu dacă are o cultură perfectă, dar sînt sigur că are încă ceva». Ăsta a fost Părintele Arsenie…”
Mănăstirea Brîncoveanu de la Sîmbăta de Sus
Spre sfîrşitul lui august 1942, pe vremea cînd Părintele Arsenie, deşi încă destul de tînăr, generase deja mişcarea duhovnicească de la Sîmbăta şi începea să-şi dobîndească faima devenită legendară, un băieţandru de numai 13 ani, pe nume Ioan, răsărit din marele rezervor de credincioşie şi bună-cuviinţă al satului românesc de altădată, bătea cu rîvnitoare candoare la poarta mănăstirii brîncoveneşti, ca să ceară cuvînt de îndrumare, cu gîndul de a se călugări. Părintele Arsenie nu-l tratează ca pe un ţînc, ci pare să fi intuit din capul locului în micul nevăzător un mare văzător cu duhul, care avea să-i şi fie cel mai de seamă ucenic. Călugăria rămînea s-o capete la o vîrstă mai coaptă, dar i se încredinţează deja taina “rugăciunii cu care se mîntuiesc călugării”[2], marele rugător învăţîndu-l cum s-o spună “cu gîndul şi lipită de respiraţie”: “între respiraţii să zic: «Doamne»; trăgînd aerul în piept să zic: «Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu»; şi apoi, dînd aerul afară din piept, să zic: «miluieşte-mă pe mine, păcătosul!»”. Tînărul ascultă sfatul şi îşi însuşeşte metoda, trăieşte străluminarea şi bucuria rugăciunii, pune temei mistic nezdruncinat desăvîrşirii sale viitoare.
După ce urmează calea firească a formării intelectuale (luîndu-şi bacalaureatul în 1948, la Timişoara, şi licenţa în Teologie în 1952, la Sibiu), tînărul dă curs chemării pe care o simţise încă din pruncie şi, la 1 aprilie 1953, intră în obştea călugărească a Mănăstirii Brîncoveanu de la Sîmbăta de Sus, devenind monah în 15 august 1953, cu numele de Teofil (în gr.: “iubitorul de Dumnezeu”) şi ierodiacon în 15 august 1960. 23 de ani mai tîrziu, în 13 mai 1983, de praznicul „Izvorului Tămăduirii”, va fi hirotonit preot şi hirotesit duhovnic, iar în 8 septembrie 1988, de praznicul Naşterii Maicii Domnului, va primi şi rangul de arhimandrit, cu care străluceşte pînă în ziua de azi.
Părintele Arsenie îşi ducea de-acum crucea prigoanelor şi bejeniilor, dar duhul lui continua să străjuiască sfinţitor lavra Sîmbetei făgărăşene, iar Părintele Teofil a avut şansa unei alte călăuze încercate, vrednicul de pomenire Părinte Arhimandrit Serafim Popescu, neasemuitul “odihnitor de oameni”.
Dacă înainte de 1989, personalitatea şi lucrarea Părintelui Teofil a fost mai degrabă circumscrisă în aria Sîmbetei şi a împrejurimilor, sub un regim făţiş ostil propovăduirii valorilor religioase, după 1989 marele duhovnic a ţîşnit ca un far lumină, străluminînd de-a lungul şi de-a latul întregii ţări cu “tinereţea fără bătrîneţe” a cuvîntului mărturisitor şi ajungînd, în scurtă vreme, alături de regretatul Părinte Galeriu, cel mai de seamă bogoslov în carne şi oase al României postcomuniste. N-a pregetat să se deplaseze şi să vorbească, mai ales la solicitările tinerilor, în toate colţurile ţării, dar îndeosebi în marile centre universitare, iar de pe la jumătatea anilor ’90 cărţile sale au început să apară una după alta (azi sînt aproape 30 de titluri), statornicindu-i definitiv învăţătura în conştiinţa creştină a României contemporane. Prea Cuvioşia sa a avut şi are iscusinţa de a se aşeza mereu harismatic în punctul de convergenţă ziditoare al Credinţei cu Cultura[3], ştiind să apere tradiţia fără a ignora complexitatea modernităţii, să formeze sufleteşte fără să deformeze intelectual, să afirme ferm Ortodoxia fără să dispreţuiască valorile neortodoxe ale creştinătăţii, să vorbească în acelaşi timp simplu, dar subtil, patetic, dar raţional, cu gravitate, dar şi cu umor[4], găsind întotdeauna tema, tonul şi nuanţa pe potrivă, ca un ales al Logosului (într-o vreme tot mai pîndită de primejdia logoreei lumeşti), redînd cuvîntului forţa lui originară şi ideii tensiunea sacră a dinamismului sofianic.
Cer îngăduinţa de a-mi exprima şi aici, într-o notă mai personală, nemîngîierea (care este şi a multor altora din generaţia mea) de a nu fi ajuns să-l cunosc pe Părintele Arsenie Boca în carne şi oase. (M-am dus o dată, plin de bune nădejdi, la Drăgănescu-Mihăileşti, unde încă lucra la pictura bisericii, dar sfinţia sa tocmai plecase la Sinaia… iar apoi… „timpul n-a mai avut răbdare”…) Citind însă cărţile sau luînd parte cu smerită discreţie la conferinţele recente ale vrednicului său urmaş sîmbetean, am retrăit ca şi aievea, în mai multe rînduri, adînca înfiorare pe care am simţit-o pe la începutul anilor ’80, când, călăuzit de nepreţuitul meu prieten făgărăşean Grigore Moga, am păşit cu sfială în vatra monahală de la Sîmbăta de Sus, unde am avut şansa şi bucuria de a-l cunoaşte nemijlocit pe Părintele Teofil. Nu mai văzusem niciodată pe cineva cu atîta forţă duhovnicească şi îmi amintesc, pe de altă parte, cît de impresionat am rămas, printre altele, de faptul că Prea Cuvioşia sa era perfect avizat asupra misticilor spanioli (Sfîntul Ioan al Crucii şi Sfînta Teresa de Ávila), pe care eu abia îi descoperisem pe atunci cu tinerească (şi exagerată) încîntare şi pe care îmi propusesem deja să-i traduc (ceea ce n-am reuşit decît în parte şi abia mult mai tîrziu[5]). Iar cîţiva ani după aceea, nu mică mi-a fost mirarea că, revenind la Sîmbăta, bunul părinte, care m-a recunoscut îndată după voce, nu numai că reţinuse numele unui nevrednic ca mine, dar îşi amintea şi fiecare detaliu al discuţiei pe care o purtasem!
Deşi simplă, discretă şi – pentru păcatele mele – nemaireînnoită ca atare de atunci, întîlnirea faţă către faţă cu Părintele Teofil a rămas pentru mine una dintre acele întîlniri esenţiale de care Dumnezeu ne face parte pe traseul unei vieţi[6].
Tinerilor de azi mă simt dator să le spun: Fiţi mai puţin sfioşi şi mai smeriţi decît mine, bucuraţi-vă că sînteţi trăitori în aceeaşi vreme cu Părintele Teofil şi nu pregetaţi să vă împărtăşiţi din cuvîntul preaputernic al Prea Cuvioşiei sale, care face pîrtie în cer neamului nostru românesc!
Cînd Dumnezeu a dăruit unui neam părinţi îmbunătăţiţi de talia unui Arsenie Boca sau a unui Teofil Părăian, un asemenea dar cinsteşte, însă şi obligă, chemînd la răscumpărarea vremurilor prin credinţă. Zestrea lor duhovnicească, pusă generos la îndemîna tuturor celor rîvnitori întru desăvîrşire, este mărturia îmbucurător-odihnitoare a chemării şi a putinţei de a ne înălţa, ca inşi şi ca neamuri, din veacul de întuneric al Răsăritului de jos spre vecii de lumină ai Răsăritului de Sus.
Răzvan CODRESCU
Prislop: curcubeu la mormîntul Părintelui Arsenie

[1] Fatidic acest an (ce avea să se încheie în baia de sînge prin care a fost abolit vechiul regim comunist), an în care monahismul ortodox românesc şi-a pierdut în primăvară (30 martie) cea mai mare figură culturală (N. Steinhardt, devenit din 1980 Monahul Nicolae de la Rohia) şi în toamnă (28 noiembrie) cea mai mare figură duhovnicească (Părintele Arsenie Boca, considerat decenii de-a rîndul un adevărat sfînt în viaţă)!
[2] Aşa îi plăcea Părintelui Arsenie să numească Rugăciunea isihastă, căreia i se spune în multe feluri (Rugăciunea lui Iisus, Rugăcinea minţii, Rugăciunea inimii) şi pe care Părintele Teofil preferă s-o denumească “Rugăciunea de toată vremea”.
[3] Urmînd creator, şi pe linia aceasta, învăţătura Părintelui Arsenie (ce se întîlneşte în multe privinţe şi cu cea a monahului Nicolae de la Rohia, un alt primenitor harismatic al discursului ortodox contemporan): „Precum urmărim o armonie între facultăţile sufleteşti, tot aşa trebuie să urmărim o armo­nie şi între cunoştinţele din cît mai multe domenii, precum şi o sinteză a acestora cu viaţa. Multa ştiinţă îl apropie pe om de Dumnezeu; puţina ştiinţă îl îndepărtează şi de ştiinţă, şi de Dumnezeu. Iar omul atîta preţuieşte cîtă apropiere de Dumnezeu şi-a cîştigat în sine”.
[4] Tînărul teolog Mihail George Neamţu îl califica inspirat drept zoon gelastikon (ceea ce, într-o traducere mai liberă, va să zică “fiinţă aducătoare de bucurie”, care ştie să se bucure şi să îm-bucure totdeodată, să rîdă paideic şi exorcizator, cu acel “rîs al patriarhilor” despre care teologul Teodor Baconsky a scris o carte întreagă, încă insuficient înţeleasă şi preţuită la noi de o anume mentalitate mohorîtă, cuibărită uneori şi pe la case foarte mari…).
[5] Cf. San Juan de la Cruz/Sfîntul Ioan al Crucii, Noche oscura del alma/Noaptea întunecată a sufletului, Editura Anastasia, Bucureşti, 1997, şi Sfîntul Ioan al Crucii, Integrala operei poetice, cu textul spaniol original şi cu fragmente din comentariile teologice în proză, Editura Christiana, Bucureşti, 2003.
[6] Şi cu atît mai mare este părerea mea de rău că mulţi ani mai tîrziu, sub un alt nume (publicistic), cu care semnez penitent şi rîndurile de faţă, am ajuns să-l mîhnesc pe Părintele cu o nefericită scăpare de condei şi cu o inabilă expresie a dragostei mele faţă de dumnezeiasca frumuseţe a poeziei Zoricăi Laţcu (Maica Teodosia), în care s-ar fi cuvenit să mă (re)întîlnesc altfel cu marele înduhovnicit… Azi nădăjduiesc că bunul părinte a înţeles şi m-a iertat, chiar dacă eu însumi n-am să mă iert niciodată.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Reguli:

  1. Tratati persoanele care scriu aceste editoriale cu respect, nu folositi un limbaj necivilizat sau cuvinte care sa aduca o vatamare morala celorlalte persoane care posteaza mesaje.
    1. In comentariile dumneavoastra va rugam sa va referiti doar la editorialul in cauza si sa nu atacati autorul.
    2. Nu folositi un limbaj explicit sexual, vulgar sau care sa care sa jigneasca.
    3. Fara comentarii discriminatorii cu tenta xenofoba, antisemita sau rasista.
  2. Nu publicati sau solicitati in comentariile dumneavostra adrese de web, produse sau servicii.
  3. Nu transformati aceste comentarii de editoriale intr-un „chat”.
  4. Pentru protectia dumneavostra nu folositi in comentarii informatii personale, adrese de email, numere de telefon sau URL.
  5. Daca aveti vreo plangere in ceea ce priveste administrarea acestor comentarii puteti trimite un mesaj la adresa de mail: contact@revistalumeacredintei.ro.
  6. Comentariile care intra in contradictie cu regulile de mai sus vor fi sterse fara a se afisa vreun motiv.
  7. Daca veti continua sa sfidati aceste reguli nu veti mai putea sa postati mesaje.

Comentand in acest editorial, sunteti de acord cu regulile precizate, le intelegeti si va dati acordul ca le veti respecta. Va multumim.