LOADING

Type to search

Marii duhovnici ai neamului

Duhovnic si ucenic – dialog cu ieroschimonahul Ioan Şişmanian, mănăstirea Sf. Gheorghe Hozevitul, Ţara Sfântă

Share

Nu trebuie să caut nu ştiu ce duhovnic, nu ştiu ce trăiri, ci să fie un om sincer în relaţia lui cu Dumnezeu. Un credincios, un preot credincios, care să creadă în lucrarea tainelor bisericii. Pentru mine astăzi e de‑ajuns.
Viaţa noastră în Hristos, întru acest botez al pocăinţei pe care Dumnezeu ni l‑a dăruit nouă pentru ca să ne restaurăm mereu fiinţa noastră, se împlineşte prin creearea tainei sfintei ­spovedanii, care împlineşte în ea atât o taină a unei mărturisiri, cât şi o taină a căinţei.

Mărturisirea fără căinţă nu are cum să aibă rod pentru că trebuie să fie atât căinţa de faţă, cât şi mărturisirea faptelor de a fi învins diavolul acesta al ru­şinii, mărturisind. Deci, problema mea care este? Când vreau să mă curăţ, vin la Dumnezeu, iar duhovnicul îmi este catalizator. Deci duhovnicul este păr­taş la reacţie, fără el reacţia nu poate să aibă loc. Este parte din lucrare, este mărturisitor şi el împreună cu mine. Şi atuncea, eu trebuie să mă concentrez în a pune la picioarele Domnului durerile sufletului meu, cerându‑i iertare, ba mai mult, încredinţându‑mă, că Domnul va pune duh, cuvânt cu putere multă în gura duhovnicului meu spre a mă călăuzi spre îndreptare. Nu trebuie să caut nu ştiu ce duhovnic, cu nu ştiu ce trăiri, ci să fie un om sincer în relaţia lui cu Dumnezeu. Un credincios, un preot credincios, care să creadă în lucrarea tainelor bise­ri­cii. Pentru mine astăzi e de‑ajuns. E de‑ajuns pentru că Dumnezeu, ştiind ne­putinţa neamului acestuia, a lucrat ca viaţa noastră să nu fie doar luminată de harul ce izvorăşte din vieţuirea sfântă a unui om. Iar lucrarea Lui a lucrat‑o prin lucrarea harului sfinţitor al Lui, prin hirotonie, care îl făcea pe om una cu lucrarea dumnezeiască. De aceea trebuie să fim încredinţaţi că Dumnezeu lucrează în taină. De aceea spune foarte frumos „vremea este acum să lucreze Domnul”. Dacă până acum, la utrenie, la vecernie, la altă rugăciune, a lucrat omul ca strigăt către Dumnezeu, în lucrarea tainei, când chemi pe Duhul Sfânt, când zic „Împărate ceresc”, desigur că va lucra Domnul. El va fi cel care va face operaţia sufletului meu. Eu trebuia doar să mă ofer gata de a mă curăţi, de a mărturisi unde, ce mă doare. Şi hotărât fiind să nu mai fac acel păcat, iau de la Dumnezeu putere de împlinire. Frumos spunea părintele Nicodim „dai voinţă, iei putere”. Asta este lucrarea spovedaniei. Trebuie să o împlinim. Nu am nevoie să caut, încă o dată o spun, un duhovnic cu deosebite vederi. E adevărat, e foarte de folos, e esenţial pentru mine, ca duhovnicul să fie un luminat al lui Dumnezeu, dar luminarea se face prin taina duhovniciei pe care o are şi care va lucra pe măsura sincerităţii lui.
‑ Părinte, cum alegem acest duhov­nic, sincer şi cinstit? De ce să fie preotul acela şi să nu fie preotul celălalt? Trebuie să fie un singur duhovnic?
‑ Trebuie să fie… cât mai unul singur. Pentru că a alerga de la unul la altul înseamnă, de fapt, o neaşezare a noastră, o îndoială. Şi când trăiesc în îndoială diavolul deja a câştigat teren. Cum îl aleg? Foarte simplu. Preotul pe care îl văd că este gata să‑şi ofere viaţa lui de preot mie, mi‑e bun.
‑ Şi dacă sunt mai mulţi? De exem­plu cunoaştem mai mulţi preoţi gata să facă lucrul acesta. Cum să‑mi dau seama că acela este duhovnicul la care să mă spovedesc, şi nu altul?
‑ Iertaţi‑mă. O să pun aceeaşi între­ba­re, invers. Am vreo două‑trei fete care se învârt în jurul meu, pe care o s‑o aleg?
‑ Pe care ţi‑e hără­zită….
‑ Domnul mi‑o va alege. Dacă eu mă rog: „Doamne, vie împărăţia Ta, facă‑se voia Ta”, voi pune în mâinile Domnului alegerea, face Dumnezeu cumva să fie una din ele, că nu pot să fie cinci. Şi atunci aia care s‑a potrivit să fie, aia să fie în veci. La fel şi cu preotul.
‑ E nevoie de rugăciune în alegerea duhovnicului?
‑ E nevoie de rugăciune în a face orice. „Doamne, re­vin, fie împărăţia Ta, facă‑se voia Ta”. Şi dacă strig lucrul acesta: „Doamne, nu mă lăsa pe mine să aleg, că eu sunt neputincios, Doamne, alege tu pentru mine, fă Tu să se împlinească voia Ta în mine”.
‑ Această căutare a duhovnicului cum trebuie făcută? Să mergem să‑i încercăm, să ne spovedim la fiecare sau va veni un moment în care ne vom da seama că Da, acesta este duhovnicul meu?
‑ E foarte riscantă această poziţie. Foarte riscantă. Eu, să‑mi dau mie voie să judec pe duhovnicul meu. Pot să cad total şi definitiv; totală neîncredere şi lepădare de Hristos. Nu sunt eu convins că Dum­nezeu lucrează? Nu sunt eu convins că dacă zic „Doamne, vie Împărăţia Ta, facă‑se voia Ta”, se va face aşa? Să caut eu să validez lucrarea lui Dumnezeu? Doamne fereşte. Dacă eu sunt sincer, dacă eu măr­turisesc sincer lui Dum­nezeu, dacă uneori nu în­ţe­leg poruncile, sfaturile, cu­vintele duhovnicului meu, atunci să plâng, să strig: „Doamne! Nu pricep ce să fac! Cum să fac!” Dar Dumnezeu e milostiv şi înseamnă libertate. Şi când nu înţeleg probez, şi zic: „Părinte, nu înţeleg ce mi‑aţi spus. Nu înţeleg cum să împlinesc ce mi‑aţi spus”. Şi atunci când cuvântul părin­telui nu îţi aduce liniştire, ei bine, trebuie, să cauţi un alt părinte. Dar nu aşa, la întâmplare. Cel mai simplu te duci la un părinte care este cunoscut, care este cunoscut ca fiind duhovnic întărit, la care te duci poate o dată pe an sau o dată la cinci ani, când apare o problemă, o neputinţă a ta de a primi cuvântul lui Dumnezeu, şi spui: „Părinte, uite, am un duhovnic aşa, mă spovedesc la el, e bine, dar a apărut situaţia asta, nu ştiu cum să o mai duc, ce mă sfătuiţi să fac?” Şi părintele va spune aşa, şi aşa, şi vei face, şi cum va spune el va fi bine. Nu e nevoie să mă duc la acel părinte în fiecare zi, e destul o dată, de două ori. Şi atunci vei trece hopul, vei trece pasul.
‑ Apar încercări şi în relaţia aceasta de ucenic şi duhovnic să înţeleg.
‑ Totdeauna apar. Diavolul niciodată nu va lăsa să meargă fluent această lucrare. El mereu se va interpune, pentru că omul, în general, este părelnic, adică vede la pă­rin­tele lui o mişcare ‑ o interpretează într‑un anumit fel, un anumit fel de a sluji, un cuvânt spus, un anumit context dat, pe care omul îl judecă, şi ju­decând cade, cade şi se loveşte rău. De aceea lupt în toată fiinţa mea în a nu judeca duhovnicul. Dau un exemplu. M‑a pus părintele meu să fac o lucrare. Şi cre­deţi‑mă că mi‑am dat toa­tă silinţa să o fac. Tot ce puteam eu. Mai având nevoie de nişte îndrumări m‑am dus la părintele. „Pă­rinte, cum mai trebuie să fac aici?” „Măăi, pleacă din ochii mei. Ai boicotat lucrarea pe care ţi‑am dat să o faci.” Ştiţi cum m‑a lovit: de toţi pereţii, aşa… cu duhul unei certări cumplite. N‑am înţeles nimic. Eu ştiam ce făcusem. Ştiam că luptasem cu toată fiinţa mea să fac bine ce mi‑a dat să fac. Eram foarte uşor pe punctul de a zice: uite, părintele a înnebunit. Dar pentru că ştiam că e Părintele, pentru că ştiam că cuvântul lui Dumnezeu este întru el şi nu în mine, atunci am ieşit de acolo, mi‑am pus mâinile pe cap, am fugit în biserică, şi în faţa Maicii Domnului strigam: „Părintele are dreptate, părintele are dreptate, Părintele are dreptate”. Fără să înţeleg de ce, fără să pricep lucrarea. Şi la un moment dat mi‑a venit un gând, ca o lucrare de pace, şi mi‑a spus: „Nu te‑ai rugat”, adică faptele tale au fost fapte ale trupului, ai mers, ai lucrat, ai umblat, n‑ai dormit, dar nu ai pus în adânc lucrarea rugăciunii în primul rând. Te‑ai pus pe tine în faţă. Limba română e foarte căpcănoasă, avem un mod de a conjuga verbul care ne poate păcăli. Că zic „am făcut”, e la fel şi la singular, şi la plural. Când zic „am făcut” de multe ori zic că „eu am făcut”. De fapt „noi am făcut”, mai bine spus „Domnul a făcut”. Şi rămâne acest „eu am făcut” ca într‑o părelnicie, zic: „Cum să mă certe părintele când am făcut atâtea lucruri”. Eu, de fapt, nu făcusem nimic. Şi atunci, părintele, ca să mă zguduie, ca să mă trezească, mi‑a pus în faţă adevărata faţă a mea. Iar eu nu am putut să mă recunosc, nevăzându‑mă, având ochii orbiţi de însăşi strălucirea propriei mele mân­drii. Dacă Dumnezeu, prin mila Lui, mi‑a spus cuvântul părin­telui, şi punând cuvântul părintelui ca fiind cuvânt al lui Dumnezeu la care m‑am raportat, am zis: „Doamne, ai dreptate prin cuvântul Părintelui meu”. Şi atuncea, lăsându‑l pe Dumnezeu să vie cu lumina Lui peste mine, mi‑a spus clar: „Uite, aici ai greşit”. Şi asumându‑mi acea greşeală m‑am luminat şi am scăpat. Dumnezeu să fie cu noi mereu, să luminze mereu, ca în clipele de cumpănă să punem la picioarele Lui suferinţa noastră, şi El va milui, cu o singură condiţie: să nu ne îndoim, să credem că El e viu şi lucrează prin duhovnic. Primul cuvânt al duhovnicului să‑l împlinim!

Articol apărut în Lumea Monahilor anul II, nr. 3 (9) Martie 2008

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *