LOADING

Type to search

Ieroschimonahul Ioan Șișmanian de la Mânăstirea Petru Vodă: „A trăi înseamnă a iubi, a fi una cu Hristos”

Marii duhovnici ai neamului

Ieroschimonahul Ioan Șișmanian de la Mânăstirea Petru Vodă: „A trăi înseamnă a iubi, a fi una cu Hristos”

Share
Ieroschimonahul Ioan Șișmanian de la Mânăstirea Petru Vodă

Afirmaţia de mai sus îi aparţine părintelui ieroschimonah Ioan Şişmanian. Este poate concluzia de o viaţă a unui om care a căutat de mic copil – aşa cum căutăm, cred, noi toţi – împlinirea unui dor lăuntric. Acest dor lăuntric l-a purtat iniţial pe Laurenţiu, numele de botez al viitorului ieroschimonah Ioan, prin poezie, literatură, muzică clasică, matematică şi fizică. Iată însă că în loc să se domolească, dorul creştea. Căutarea a continuat, trecând prin studierea limbii chineze şi a filosofiei taoiste, prin acupunctură şi arte marţiale. Cum nici Tao nu a reuşit să stingă focul lăuntric, drumul vieţii l-a condus pe Laurenţiu într-o biserică din zona veche a Bucureştiului, aşezată aproape de intersecţia dintre Calea Moşilor şi bulevardul Dacia, Biserica Sfântul Silvestru. Acolo, un bătrân sfătos şi plin de duh, cu barbă albă şi bogată de patriarh biblic, cu ochi iscoditori, dar blânzi şi inimă mare i-a vorbit despre viaţă şi despre moarte. Dar mai ales i-a vorbit despre Cel care a dat sens vieţii prin moarte şi înviere – Hristos. Întâlnirea cu părintele Constantin Galeriu nu putea lăsa pe nimeni indiferent. Adevăratul sens al vieţii, Hristos, a ieşit la lumină, răvăşind rapid totul în inima căutătorului. Aşa se face că Laurenţiu, la nici doi ani după întâlnirea cu Hristos, se hotărăşte să intre în mânăstire. De aproape 30 de ani părintele Ioan este tot acolo, în Mânăstirea Petru Vodă, unde, alături de părintele Justin Pârvu, pe care l-a avut duhovnic, adânceşte mai departe, în inimile altor căutători, sensul vieţii ţi al morţii.

 

Părinte Ioan, în primul rând vă mulțumesc că ați acceptat să ne oferiți acest interviu. Aș vrea să vă rog să ne vorbiți despre viața dumneavoastră, despre parcursul dumneavoastră în viață. De la elev al Școlii numărul 5 din Piața Amzei, București, la cel de student la Chineză și Cibernetică, ca să ajungeți în final monah și preot.

De mic am căutat să împlinesc un dor al fiinţei mele. Fiecare om e unic şi diferit şi nu cred că va putea folosi cuiva experienţa mea, nu cred, ci doar aşa, ca să înţeleagă că este posibil ceva şi că şi asta este o variantă a existenţei. Fiecare trebuie să îşi caute şi să înţeleagă că nu se poate viaţă fără călăuză, chiar dacă, aşa cum învăţăm, omul trebuie să se descopere pe sine şi să îşi caute împlinirea sensului lui. Este o chestie foarte grea şi foarte uşor de păcălit, pentru că sunt destui „tovarăşi” care vin lângă el şi îi dau sfaturi – demonice, bineînţeles – şi îl duc acolo unde nu trebuie. Și el nu ştie unde e dus, habar nu are. Există în adâncul lui un bun-simţ, o conştiinţă, un bun-simţ al existenţei, dar ce îl biruie pe el este contextul, turma în care se află, valul în care trăieşte. E foarte greu să te smulgi valului, pentru că te simţi singur şi este o stare de ucidere a dorului tău de a fi cu cineva. De multe ori mai degrabă eşti cu cineva, chiar dacă acela e un om care nu îţi aduce bucuria sau o stare bună, dar preferi să fii lângă cineva, chiar dacă dă cu şutul.

Cred că e cumva un dar mare pe care ni l-a dat Dumnezeu, de a fi fiinţe comunitare.

Dacă nu am fi unici, ar fi simplu: am fi identici şi… ce să îmi dai? Ştiţi, într-un sistem de vase comunicante, când lucrurile nu sunt egale, automat se mişcă foarte mult energia între ele prin comunicare. Dacă ele sunt la acelaşi nivel, ce să îţi dau, ce să îmi dai?

Totul îngheață. Este tăcere.

Da. Omul are nevoie de comunicare. Fiecare caută ceva, rar găsim un numitor comun de a căuta împreună şi de aceea omul luptă să vadă ce poate dărui, ce poate primi, nu ca o căpuşă, ci pur şi simplu ca o nevoie de a se împlini pe sine, mai ales prin dăruire. Dăruirea e lucrul cel mai extraordinar, pe care omul îl are ca o nevoie esenţială, existenţială. Dacă nu dăruieşti, nu poţi să primeşti. Era o frumoasă pildă, o metaforă a ulciorului. Ulciorul e de două tipuri: smălţuit şi nesmălţuit. Ulciorul smălţuit e cel în care torni apă, e plin, dar, fiind smălţuit, nu dă nimic, totul e acolo. Şi, dacă îl ţii aşa în soare, el rămâne şi se împute, pentru că apa nu are cum să mai iasă, el e plin de sine. Vine ploaia peste el, îl plouă, dar tot plin e, că nu poate intra mai mult în el decât este. Ulciorul nesmălţuit, în schimb, e plin de fizică, e plin de legi dumnezeieşti. De ce? Pentru că el, prin pereţii lui, va disipa şi va evapora. E un proces de răcire, de dare de energii. Răcindu-se, iată, apa se poate păstra. Această răcire face ca, evaporându-se, lasă loc să vină apă proaspătă mereu. De aceea spune Eminescu: Rămâi la toate rece. Dar răcirea aceasta, care înseamnă să nu te aprinzi de pofte, de păcat, de dorinţe care sunt nefireşti…

Pentru mine, Glossa lui Eminescu e una dintre cele mai profunde şi mai de Pateric şi de Evanghelie, iertaţi-mi cuvântul – poate cineva o să zică că sunt blasfemiator, dar nu e adevărat. Este o exprimare foarte lapidară, foarte condensată a întregii Evanghelii, pentru că acolo spune foarte clar ce ai de făcut: Vreme trece, vreme vine, / Toate-s vechi şi nouă toate; / Ce e rău şi ce e bine / Tu te-ntreabă şi socoate; / Nu spera şi nu ai teamă, / Ce e val ca valul trece; / De te-ndeamnă, de te cheamă, / Tu rămâi la toate rece.

E o stare de nepătimire, nu?

Exact. Mulţi au interpretat poezia asta ca fiind o versiune budistă. Este o prostie, este o gogoşerie, habar nu au de Eminescu. Nu poţi să înţelegi un om căutând să îi explici un poem, o metaforă, fără să îi vezi viaţa. Ceea ce a scris el, mai ales în zona asta a publicisticii şi a scrierii jurnalistice, ceea ce a scris despre neam şi ţară, păi acolo niciodată nu a fost vorba de vreo gândire orientalistă, budistă, ci de neam, de ortodoxie. Ba mai mult, el a făcut nişte chete pentru Sfântul Munte.

A colectat bani pentru Sfântul Munte? Nu ştiam.

Da, da, sigur că da. Eu am avut textul undeva. Da, pentru Sfântul Munte. Dovada ortodoxiei lui este covârşitoare, a trăirii lui la Agafton, rudele pe care le avea; avea mătuşi în mânăstire, mama lui era cât pe-aci să ajungă la mânăstire, dar a ajuns să îl facă pe el. După aceea, avea nişte unchi protosingheli. Legătura lui cu Agaftonul, cu codrii, cu susurul de brazi, cu lacul, tot ce era acolo pentru el, în tinereţea lui, în copilăria lui, a fost impresionant şi şi-a pus o pecete pe întreaga lui fiinţă. Dar şi mai mare fiind, scrie: Ar fi bine să fim la mânăstire acolo, în chilie, să stăm şi să scriem despre durerile neamului acesta. În fine, nu a mai ajuns, l-au omorât. Cum să spun, este ceva extraordinar. El nu are o poezie erotică, una nu are. A, de erotism îşi bate joc – citiţi Gazel; acolo îşi bate joc de erotism. Uitaţi-vă la poezia lui mai de pe urmă, din 1885, Sara pe deal, unde el, de fapt, caută şi iubeşte iubirea, iubirea însăşi.

Superbă poezia.

Da. Dar ce se vede acolo? Un dor de a iubi, în sine. Nimic erotic! De ce nu înțelegem? De ce nu suntem atenți puțin? Luceafărul – despre el e vorba acolo, el e Luceafărul! El își caută sensul, între Creator, Tatăl ceresc, și lumea creată, Cătălin și Cătălina. E cumplit, pentru un om care caută iubirea, să n-o găsească; să nu găsești lângă tine un om care să vrea să iubească, nu să-și împlinească niște nevoi de-a nu fi singur, că asta nu înseamnă nimic. Singur ești când nu ești cu Dumnezeu. Fără Iubirea însăși ești nimeni, ești nimic. Ne-a spus bine Evanghelia: Fără de Mine nu puteți face nimic. Deci fără de Iubire nu poți să faci nimic – și așa este. Ce poţi să faci fără Iubire? Ce ţine fără Iubire?

În Hristos totul este bine, indiferent de dureri

Mă bucur că ați făcut acest excurs prin poezia și viața lui Eminescu. E limpede că vă place să citiți, inclusiv poezie. E o preocupare din copilărie?

Da. Ba chiar am compus o poezioară engleză, țin minte că mama m-a pus să învăț multă limbă străină, am făcut din clasa întâi și franceză, și engleză. Și aceste patru versuri au căpătat valori diferite în timpul vieții, aceleași versuri:

There is a place where all the birds are singing;
There is a place where the sky is ever blue;
There is a place where no one is unhappy;
There is a place, and this place is with You.

Era vorba de o fată, de cineva drag; apoi ajung în alt spațiu al existenței; iar în final, acum, am ajuns la Dumnezeu. „tu” a devenit unul cu T mare. Și așa este, omul își caută adâncul, sensul. Dar și fata aceea reprezenta, de fapt, un suflet dumnezeiesc, care iubește – nu o plăcere, nu niște ochi lascivi, nimic necurat în viața omului; ci niște ochi care să aducă renaștere și bucurie, lumină și viață și jertfă. Pentru mine, sufletul feminin este cel mai de negrăit suflet; el vine să se asemene, ca viață și ca practică, lui Hristos. Pentru că ea, femeia, la naștere, urmează foarte exact urcării Golgotei, răstignirii și nașterii. Își trăiește viața în lume, e mereu batjocorită așa cum este ea, în lumea aceasta; cu greu începe un act prin care ea urcă o Golgotă a unei gravidități, cu greutățile, cu neputințele, cu toate celelalte, și sus, când e cu burta plină, nimeni nu-i dă un tort: acolo așteaptă nașterea, adică răstignirea. Și, din câte știu, durerile nașterii și cele postnatale sunt cele mai mari dureri care pot să existe.

Acum toți încearcă să facă fel de fel de epidurale, fel de fel de anestezii, de cezariene, să nu mai aibă durerea aceea – dar practic, ele își pierd bucuria. Pentru că mi-a spus mie o femeie la spovedanie, care deja avea trei copii aproape mari: „Părinte, mi-e dor de durerile nașterii!” De ce? Pentru că durerea aceasta renaște. De fapt, acum înțelegem o diferență, că una înseamnă chin, alta e suferința. Par a fi două sinonime, dar de fapt sunt antonime: chinul e o durere pe care o refuzi, care te revoltă, cu care nu ai nici un fel de legătură, pe care o simți ca pe un blestem; suferința, pe de altă parte, e o durere care te renaște, care naște în tine, pe care o duci, și care te face să ajungi la biruință. Singurul izvor al bucuriei este suferința. Spunea părintele Dimitrie Bejan: Bucuriile suferinței.

Să înțelegem, deci, diferența aceasta. Să ne asumăm această diferență între chin și suferință, să luptăm cu tot ce este greu peste noi, să transformăm, prin relația noastră cu Dumnezeu, dăruindu-I Lui tot acest greu, o suferință mântuitoare, și să zicem: „Doamne, primește suferința mea, pentru mântuirea mea și a neamului meu!” În clipa aceea, orice durere am, orice batjocură, orice greutate pe care o port în suflet devine roditoare, și diavolul devine neputincios. Și atunci se împlinește sensul pe care părinţii l-au spus diavolului, că diavolul e acea fiinţă urâcioasă care mereu vrea rău şi mereu iese bine. Pentru că în Hristos totul este bine, indiferent de dureri, pentru că durerile sunt renașteri.

Acești sfinți ai închisorilor sunt cea mai palpabilă dovadă că această durere este dată de Dumnezeu omului și umanității ca să se trezească, pentru că altfel nu ar avea cum să se trezească. Spune foarte frumos sfântul Virgil Maxim, în cartea lui minunată Imn pentru crucea purtată, că această durere ne-a făcut pe noi să ne vedem cum suntem cu adevărat, să ne regăsim, să ştim să mulţumim. Ei, sunt moduri de viaţă astea. Nu ştiu ce se întâmplă, dar situaţia este gravă, pentru că noi nu înţelegem că, de fapt, toată viaţa noastră are un singur izvor de existenţă: chipul nostru dumnezeiesc, iubirea. Noi, ortodocşii, creştinii ortodocşi, suntem beneficiarii unei învăţături şi ai unui har şi ai unei trăiri de care suntem foarte răspunzători – foarte răspunzători. Dacă noi nu vom trăi această împlinire a chipului dumnezeiesc din noi, pentru că Dumnezeu este iubire – este Iubirea, de fapt – şi avem acest chip al iubirii în noi, pe care trebuie să îl cultivăm, dacă noi nu vom cultiva acest chip, suntem nişte fiinţe care vor fi aspru pedepsite de înseşi faptele noastre. Dumnezeu nu ne va pedepsi; Iubirea nu pedepseşte decât prin însăşi conştientizarea ei şi înfricoşarea că vom muri şi vom vedea.

Revin la tinereţe. Ce am căutat? Ca şi poezia lui Eminescu: Ce-a voit acel Apus? Ce am căutat eu? Am căutat şi eu, ca orice om, dragoste, pe care nu o găseam cum mi-aş fi dorit-o. Ei, uşor-uşor, omul caută dragostea în perspectiva aceasta a unei armonii, a unei bucurii, a unei înţelegeri a lumii, a existenţei, a vieţii. Vezi, când spui aşa, care poate să fie sensul omului pe pământ? Sigur că prin multe perspective pe care le putem avea putem vedea, cu ochii unui copil de-a cincea, să zică: da, uite, eu cred că sensul pe pământ este să aducă ordine. Din perspectiva aceasta, e de dorit să devii gunoier, e ceva frumos, chiar dacă puţi, chiar dacă eşti îmbrăcat rău. E foarte romantică povestea, dar e un romantism eminescian. Romantismul cel adevărat e cel de care vorbesc eu, de care vorbeşte Eminescu, nu cel occidental; acolo este o beznă, este o beţie a unui ocult, o căutare de evadare din real într-un imaginar care nu e deloc născător de viaţă. Pe când romantismul eminescian este, de fapt, romantismul care vine să dirijeze, cumva, în sensul bun al cuvântului, să cureţe, să spele tot ce e rău din om, să rămână frumosul din om, curăţia din om, iubirea din om, îmbrăţişarea, sărutul mamei, sărutul tatălui, sărutul unor iubiţi soţi care vor să iubească. Cum spune acolo extraordinar Radu Gyr, în Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane:

Şi ca să pui tot sărutul fierbinte pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane, pe toate ce slobode-ţi ies înainte,

Deci să-ţi pui sărutul fierbinte. Ce e sărutul acesta? Este aşezământul buzelor; buzele care, de fapt, sunt mijlocul prin care omul poate cuvânta. Îţi faci una aceste buze ale tale cu bucuria şi sensul libertăţii creaţiei lui Dumnezeu. E foarte profund, nu e vorba de plăcere acolo, e vorba de nişte trăiri.

Vedeţi, uneori chiar copiii pot căuta, pot avea nevoie de astfel de lucruri. Numai că, din păcate, din cauza condiţiilor în care trăiesc, ei şi le îneacă, pentru că nu văd nimic în jur.

La mine a fost o altă poveste interesantă. De asta spun, e vorba de o experienţă unică. Din şcoala generală aveam un dor de a pleca, de a hălădui şi aveam şi locuri unde îmi făceam veacul. Unul era aproape de şcoală, era Biblioteca „Sadoveanu”, lângă Amzei. Mergeam să citesc de toate, orice.

Părinte, dintre autorii clasici ceva ce v-a impresionat, ce v-a marcat? Ceva ce aţi recitit?

Am citit Lorelei, am citit Ionel Teodoreanu, cărţi cu pionieri, cu Robin Hood, cu Winnetou, cu Captain Blood, viaţa lui Berlioz… multe am citit. Ascultam muzică simfonică, pentru că eu m-am născut în spatele Ateneului Român, mama era şi ea melomană. Joia şi sâmbăta eram la concert şi îmi plăceau clasicii, Bach, Beethoven, Brahms, Prokofiev, Mozart, Boccherini, Şostakovici, Enescu.

Mergeam la sala de audiţie şi stăteam acolo şi ascultam. Se făcea şase, se făcea şapte, stam puţin pe la Ateneu, pe la nouă ajungeam şi eu acasă.

Eraţi apostrofat de părinţi că ajungeţi târziu?

O, bineînţeles că da, erau supăraţi, înfricoşaţi, uneori mă căutau pe străzi. Era cam zilnic treaba asta.

Şi de unde dorinţa de a colinda, de a vedea?

Nu pot să spun că ştiu, dar era o sete. Ţin minte că perceperea asta nouă asupra lumii şi vieţii am început-o când aveam 13 ani şi eram undeva la Suceava, la o mătuşă a mamei, într-un sat unde era fratele bunicii. Acolo, la complex – magazinul sătesc –, am văzut o carte, Kon-tiki, expediţia pe Pacific, între Peru şi Polinezia. M-a lăsat mască! Am vrut să o cumpăr, costa 13 lei. Foarte scumpă! Nu au vrut să mi-o ia. Am plâns şi m-am jelit şi nu m-am lăsat până când nu mi-au luat-o. Acolo am început să descopăr lucruri noi. De foarte multe ori citeam lucruri pe care nu le înţelegeam, dar treceam peste ele. De aceea am citit şi despre biologie, neurologie, multe.

Asta fără să aibă legătură cu programa şcolară, nu?

Total în afară. Pur şi simplu era bucuria de a şti, de a citi, de a înţelege. Erau multe peste puterea mea de înţelegere, dar era foarte interesant.

Materiile îmi plăceau la şcoală, aveam note bune la oral. Eram foarte bâlbâit în şcoala generală; cred că totul a venit de la un accident pe care l-am păţit în şcoala generală, în clasa întâi. Mergeam la Suceava şi, când să plece trenul, eu am căzut sub tren. Ei, până m-au scos de acolo, a plecat trenul, după aceea m-a scos un nene, dar pesemne că am tras o sperietură bună. Această bâlbâială mi-a fost foarte grea în şcoala generală, mai puţin la liceu şi abia către facultate s-a mai atenuat puţin.

Eram foarte bun la furat note. Eram atent şi ştiam – pac! 10. Apoi luam 4, 5… Tezele erau distructive.

M-au interesat mai ales materiile cu profil realist, nu numai cele umaniste. Foarte mult îmi plăcea poezia, dar depinde şi de profesori. De multe ori era problemă cu profesorii. În Amzei, atunci, am prins un moment în care erau două clase, A şi B, eu eram la A, erau la experimental, adică aveau profesori dintr-a-ntâia, aveau învăţători patru ani.

Profesoara noastră dintr-a-ntâia, de română, ne punea să citim în clasa a doua, să scriem critică literară şi ne umplea mintea cu toate viziunile – Lovinescu, Vianu. Într-a opta am ajuns cu toţii într-un oarecare fel de revoltă. La teză ne-a dat două teme: Toma Alimoş şi Mioriţa. Şi eram nr. 1, nr. 2, gramatica era gramatică. Ei, şi noi, pentru că am vrut cumva să i-o facem profesoarei, am hotărât toţi să avem caietele gata făcute cu tezele.

Servite, cum se numeau, nu?

Da, făcute de acasă. Lăsam două-trei pagini libere, unde scriam partea de gramatică, după care teza era gata scrisă, șapte pagini, zece pagini, 12 pagini. Ei, am avut grijă ca toţi colegii, indiferent că erau mai buni sau mai slabi, să aibă caietul făcut. Zis şi făcut. Profesoara a semnat caietele, la gramatică a scris fiecare cum s-a priceput. Acasă, profesoara a avut un şoc, nu înţelegea. Fiecare copil a scris cu mâna lui teză personală, colegii au stat şi le-au dictat şi ei şi-au scris teza de acasă. S-a supărat foarte tare profesoara, şi-a dat seama, dar nu avea nici un fel de dovadă. Ne-a scăzut două puncte din oficiu, a fost scandal, a zis că repetăm teza… După aceea, după ce am terminat şcoala, i-am spus ce am făcut.

Părinte, aţi fost un copil religios în şcoală?

Nu, nu ştiam de religie, habar nu aveam. Jucam fotbal și după ce transpiram fleaşcă, fugeam în curte la Biserica Boteanu Vechi, intram şi beam două căni de apă rece din spate, din butoiul bisericii. Bineînţeles, era agheasmă.

La biserică mergeam numai de Paşti, în noaptea de Paşti mergeam acolo fără nici un fel de post, stăteam cu toţii ori la Boteanu, ori la Creţulescu, la Sala Palatului, unde era plin de lumini. Mergeam cu lumină acasă şi mâncam. Nu a fost deloc o perioadă de religiozitate în copilărie. Dar o căutare era. Era o bucurie de a cânta Hristos a înviat… Foarte interesant: să îţi placă să cânţi Hristos a înviat şi nu înţelegeai ce e aia, nu ştiai ce e aia.

Era poate o atmosferă deosebită pe care o simțeați, o percepeați, fără să o înțelegeți rațional…

Era o atmosferă, era ceva, un adânc era.

Omul nu poate să zică: uite, am făcut asta pentru asta şi am ajuns acolo aşa. E o lucrare pe care Dumnezeu o face şi te trage uşor, uşor, te trage către El, către Iubirea însăşi, te trage către sinele tău din adânc.

După aceea sigur că m-am ocupat destul de lucrurile astea orientale. Prima chestie a fost asta cu Kon-tiki, după aceea am citit Hatha Yoga în liceu. Nu înţelegeam mai nimic ce e acolo, mi se părea ceva ciudat. Cu Kon-tiki am descoperit un alt spaţiu şi un sens spiritual. Ei căutau mereu pe regele soare Tiki. După aceea a apărut, după Kon-tiki, şi Expediţia Ra, care a fost continuarea. S-a plecat din Mesopotamia, a ajuns în Egipt, din Egipt mai departe în Peru şi din Peru în Polinezia, urmând soare-apune. În Egipt era Ra; aici, dincoace, a fost Tiki.

Am descoperit lucruri care trebuiau lămurite puţin în spaţiul spiritual, erau altceva. Apoi a apărut cartea lui Sabin Ivan cu presopunctura şi de aici zona asta orientală, către chinezi mai degrabă. Pe mine nu m-a atras niciodată yoga, mi s-a părut ceva mlăştinos, nu am rezonat deloc. Pe când dincoace a fost cu totul altceva. De la presopunctură am ajuns la acupunctură, acupunctura fiind, ca parte a gândirii, un mod de viaţă chinezesc, care însemna inclusiv arte marţiale, pentru că aşa era gândirea orientală, era un tot unitar, era un Do, un Tao, o cale. Şi m-am lipit de ea, de tot ce însemna acolo.

Era doar la nivel teoretic, de lectură, sau aţi şi practicat?

Am practicat, bineînţeles, am practicat de toate din plin, şi ca practică de sală, şi de cale pentru a înţelege cum e cu acupunctura. Eram încă în liceu când făceam asta.

După aceea am ajuns în facultate, am mai continuat.

Şi aţi avut şi o experienţă destul de vastă încercând să învăţaţi limba chineză.

Am făcut vreo patru ani de chineză. Am studiat chineza în cadrul Universității București, la Sala Dalles. Eram înscris atât la cursurile de limbă, cât și la cele de caligrafie chineză.

Cât de bine v-ați însușit limba chineză?

Nu știu. Puteam citi în chineză. Se spunea că pentru a putea citi un ziar trebuie să știi cam 800 de ideograme. Pentru a face studii universitare ar trebui să știi cam 1.500-2.000 de ideograme. Ca să poți ajunge profesor universitar trebuia să cunoști 2.500-3.000 de ideograme.

Și ați citit filosofie chineză în original?

Nu. Nu am apucat să fac acest lucru. Părintele Serafim Rose a citit în original Lao Tze. Eu am citit traducerea în limba română. Este foarte interesant. Părintele Serafim Rose a explicat ucenicilor săi mesajul lui Lao Tze. Unul dintre ucenicii săi, ieromonahul Damaschin Christensen, a scris chiar o carte, Christ the Eternal Tao, în care comentează lucrarea de doctorat a părintelui Serafim. Părintele Serafim considera că Lao Tze a fost un precursor al creștinismului. Părintele Serafim începe prin a spune că Tao pe care îl cunosc oamenii nu este Tao cel veșnic, este doar o cale pe care a căutat-o un om. Tao este, de fapt, în spiritul chinezesc tradițional, un observator fin al realității, al unei lumi căzute. El afirmă că moartea este un izvor al vieții și viața un izvor al morții. Partea neagră are un punct alb, iar partea albă are un punct negru. Din acest context nu poți scăpa. Este un ciclu care se repetă și nu poți ieși din el. Din acest ciclu poți ieși doar prin Hristos. Atunci când a venit Hristos a lămurit lucrurile, spunând că lumina nu are nimic în comun cu întunericul. În troparul de la Nașterea Mântuitorului se spune așa: Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii Lumina cunoștinței; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învățat să se închine Ție, Soarelui dreptății, și să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ție. Până la venirea lui Hristos a putut funcționa Tao. A fost o căutare a omului de a înțelege lumea. Dar era o lume căzută. Au încercat și ei să creeze un fel de armonie. Ce armonie? Este o păcăleală. Este viziunea aceasta panteistă care afirmă că universul ar avea în el ceva viu. Păi nu are nimic viu de la sine. Totul este mort fără Dumnezeu.

Eram odată acolo, la cursul acesta de chineză și îmi dau seama că era o căutare, o căutare a unui sens existențial. Asta trebuie să caute omul, un sens existențial al vieții lui.

Și ce ați găsit, părinte, în filosofia chineză atunci, cu ochii de atunci?

Am găsit multă ordine, o ordine extraordinară, un sens. Una dintre dorințele mele adânci era să devin medic. Din diferite motive nu a fost posibil. Și atunci am găsit o altă variantă de a avea niște perspective medicale. Era vorba de o întreagă viziune, un întreg sistem antropologic existențial. În filosofia chineză fiecare organ era văzut ca făcând o pereche cu un alt organ. De exemplu, ficat și vezică biliară sau rinichi și vezică urinară. Unul era considerat cavitar și unul dens. Este foarte complex sistemul de gândire chinezesc. Inițial, cele cinci elemente din filosofia chineză nu erau dispuse în formă de stea, ci în formă de cruce, centrul fiind stomacul.

Când a intervenit schimbarea de la filosofia chineză la creștinism?

Omul nu se schimbă dintr-o dată. Este vorba de o transformare, de o regăsire. Omul rezonează cu ceea ce caută el în acel moment. Asta i se potrivește lui la un anumit nivel al cunoștințelor. Și eu am simțit că la acel moment era OK. Eram plin de bucuria asta a Orientului. Iată că într-o bună zi, fiind la cursuri, profesoara mi-a dat cadou un mic Buddha din piatră pentru a fi purtat la gât. Un coleg de curs m-a întrebat de ce port la gât o statuetă de-a lui Buddha dacă sunt creștin. Întrebarea m-a pus pe gânduri, m-a uimit, m-a trezit. Așa era, m-am gândit eu, eram creștin. În acel context, într-un mod paradoxal, mi-am adus aminte de un cuvânt de-al lui Iisus: dacă cineva îți dă o palmă, trebuie să întorci obrazul. M-am gândit atunci că eu nu învățam asta la acele cursuri de chineză și filosofie orientală. De atunci, ușor, ușor, am început să înțeleg niște lucruri. Dumnezeu a rânduit ca după această trezire a mea să-mi dea niște lucruri de înțeles. Am avut atunci această viziune a lovirii pernei. Dacă dai un pumn în pernă, perna te ia în brațe. Am făcut atunci și legătura cu ceea ce studiam la fizică și matematică și m-am gândit că în viață trebuie să minimizezi entropia. Prin entropie înțeleg dezordine. Orice distrugere crește entropia, produce dezordine. Orice lovitură care produce dezordine sau durere crește entropia. M-am întrebat atunci cum poți să faci să scazi entropia. Este nevoie de energie. Și dintr-o dată m-am gândit la ideea de Creator, de izvor energetic. Pământul și întreg universul sunt sisteme închise, nu au de unde să primească energie. Înseamnă că este nevoie de un input de energie de la un sistem donor, pe care nu-l cunoaștem. În acest context lucrurile au început să capete un alt sens, să se reașeze. Eram în această perioadă de căutări student la Facultatea de Cibernetică. Îmi puneam multe întrebări. În vremea aceea mi-am dat seama că există un Cineva, acum Îl numesc Dumnezeu, care are puterea de a structura materia, de a ne da un sens existențial nouă, oamenilor. Există în viață momente de regăsire. Te regăsești pe tine însuți. Este o reîntoarcere către tine, către sinele tău. Nu poți găsi ceea ce nu ești. Este foarte important de înțeles lucrul acesta. Ești acolo, ascuns ție, până când se întâmplă să te regăsești. Pesemne că viața mea în forma actuală de viață monahală era în mine și căuta să ajungă afară, să existe. Sunt lucruri de taină. Nu știu cât de mult se pot înțelege.

Îmi aduc aminte în acest context de o întâmplare. O colegă ne-a invitat la ziua ei. Pe toți colegii ei. Eu am fost tot timpul, pe parcursul școlii generale, un fel de paria. Nu eram deloc implicat în relația cu colegii. Și nu a fost alegerea mea. Erau colegi care aveau note mult mai proaste decât mine și erau și chiulangii. Iar ei erau mult mai bine primiți. Nu știu să spun de ce era așa. Eram pur și simplu dat la o parte. Nu înțeleg de ce. Culmea este că în liceu situația s-a schimbat radical. Am devenit cel care coagula relațiile dintre colegi, eram un fel de lider. Revenind acum la perioada școlii generale, poate că nu eram nici de condiția lor. Am fost elev la Școala numărul 5 din Piața Amzei, în București. Acolo erau copii cu o situație foarte, foarte bună. Colegii aveau haine foarte bune, de firmă, care erau greu de găsit în perioada comunistă. Puteau cumpăra discuri cu Led Zeppelin. Eu nu ascultam așa ceva. Eu eram cu muzica simfonică. Aveam alte preocupări. Nu aveam ce să discut cu ei. Poate că de aici a venit această ruptură între mine și ei.

Ați fost afectat de această situație, vă simțeați izolat?

Da, mă simțeam foarte izolat. Aveam însă preocupările mele.

Revin la ideea anterioară. Omul vrea să se descopere pe sine. Din copilărie am trăit o stare altfel decât firească. Spun asta pentru că atunci când am fost chemat la colega de clasă, unul din colegi, care era mai cocoș și mai apropiat de colega respectivă, mi-a dat un pumn și mi-a spus că eu nu am ce căuta cu ei. Pe mine nu m-a descurajat, nu m-a speriat. Eu îmi doream să fiu împreună cu ei. Îmi plăcea și de colega mea. Era o fată plăcută. Ea era într-o relație de prietenie cu un alt băiat. Nu cu cel cu pumnul. Atunci am simțit ceva ce poate părea ciudat. Mi-am spus că dacă cei doi se plac, se bucură să fie împreună, eu trebuie să fiu fericit pentru că ei sunt fericiți. Îmi ajungea fericirea ei pentru ca să fiu și eu fericit. Această perspectivă m-a urmat ani și ani de zile. Cred că era o încercare de a înțelege lucrurile dintr-o altă perspectivă decât cea pur lumească. Cred că această căutare a dăruirii, a Adevărului și a iubirii, în fond despre asta este vorba, m-a adus pe mine aici, la mânăstire. Și asta deși am trecut printr-o viață de familie timp de șapte ani. În final, am găsit un sens clar al vieții după întâlnirea cu părintele Constantin Galeriu.

 

(va urma)

 

Interviu realizat de Ciprian Răglean

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *