Ioan de la Tutova, zis Lumânărică

„De la Domnul s-a făcut aceasta şi
este lucru minunat în ochii noştri.” (Marcu 12, 11)
În cetatea culturală a Iaşilor, pe perioada studiilor mele am avut bucuria şi binecuvântarea de a cunoaşte minunate chipuri ale lui Dumnezeu, oglindite în semeni. Şi cred că această împărtăşire în Duh cu oamenii nu se va încheia niciodată în lumea aceasta, fiind o pregustare pentru veşnicie. Ne cunoaştem ca să ne regăsim dincolo în comuniunea iubirii netrecătoare.
Un suflet ales şi nobil am găsit la Biblioteca Central Universitară din Iaşi unde, adeseori consultam diferite lucrări pentru cercetările academice care se impuneau în vremea aceea. Domnul Gheorghe Samoilă, bibliotecarul de la instituţia culturală mai sus amintită, un părinte al studenţilor, un frate ce şi-a uitat parcă metaniile la o chinovie monahală mi-a împărtăşit la un moment dat una din tainele inimii dânsului. Discret şi smerit mi-a făcut cunoştinţă cu un om cu viaţă aleasă desprins din paginile unui Pateric al mirenilor. Acel odor de mare preţ, candela inimii ce mereu îi lumina zilele acestei vieţi efemere era Ioan de la Tutova, zis Lumânărică.
Am privit cu o uşoară îndoială, aidoma lui Toma din pericopa evanghelică, această prietenie ce părea nefirească pentru cotidianul din urbea moldavă. Însă mi-am adus aminte de nenumărate exemple de sfinţi care au dorit să fie proslăviţi prin anumite vase pe care ei le-au ales. Cine ştie cum lucrează sfinţii, mi-am zis în sinea mea ! Am încurajat cercetările Fratelui Gheorghe, aşa cum obişnuiesc să-i zic, şi i-am îndrumat paşii spre cuvântul şi înţelepciunea arhierească a Înaltpreasfinţitului Teofan Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, glasul cel mai avizat în astfel de situații, care cu siguranţă îi va aşeza la inimă gânduri şi cuvinte cu mai multă autoritate. Îi va dărui acea binecuvântare după care inima sa însetează…
Nu după mult timp aveam să aflu, tot de la Fratele Gheorghe, că Înaltpreasfinţitul Părinte Teofan a binecuvântat începerea demersurilor pentru a se alcătui acel dosar de canonizare. O mare bucurie !
Apoi am fost invitat să aşez câteva rânduri modeste. Am socotit aceasta ca pe un dar din partea milostivului Ioan de la Tutova, ţinând cont că vin din aceleaşi ţinuturi ale Bârladului, aidoma acestui chip luminat cu nimbul sfinţeniei. Coincidenţă sau nu, lucrarea este rodul ostenelilor unui bibliotecar, iar aceste gânduri sunt înscrise sub tâmpla unei venerabile mănăstiri, tot de un bibliotecar, cu o pană muiată în tuş negru monahal.
Viaţa lui Ioan de la Tutova m-a impresionat până la lacrimi. Condeiul scapă multe detalii, inima însă nu. Parcă îl văd pe uliţele Iaşilor cu inima înfierbântată de iubire, cerşind nu pentru sine ci pentru aproapele. Acest suflet curat cerea bani pentru a cumpăra la bisericile unde erau lipsuri: clopote, veşminte, candelabre şi alte şi alte lucruri trebuincioase cultului divin public. Chiar şi oamenii necăjiţi erau mângâiaţi de bunătatea acestui om, cu toate că poate el era cu mult mai sărman decât aceia şi i s-ar fi cuvenit milă şi îndurare.
Inima sa mare îl îndemna mereu să facă bucurii celor din jur prin gesturi ce pot părea mici astăzi dar încărcate cu multă dragoste. Mare dragoste, mare jertfă şi multă înţelepciune dumnezeiască a încăput în inima acestui om simplu dar cu desaga plină de fapte bune. Oare cum s-a înfăţişat unul ca acesta în faţa Tronului Îndurărilor ? Cu chipul senin şi cu braţele deschise dăruindu-se desăvârşit lui Dumnezeu, aşa cum a făcut încă din lumea aceasta efemeră. Iar să te odihneşti în cavoul de la Biserica Tălpălari din Iaşi lângă  Episcopul Filaret Apamias Beldiman nu e puţin lucru, ci spune multe despre cât era de iubit şi preţuit acest „cerşetor pentru Hristos” !
Ioan de la Tutova ar putea fi oriunde astăzi printre semenii noştri. Acest suflet ales a vieţuit într-o simplitate şi sărăcie aidoma unui monah, întrecând poate pe aceştia în unele aspecte. La cercetările pline de acribie şi sensibilitate ale Domnului Gheorghe Samoilă nu cred că ar mai putea să mai adauge cineva ceva, deoarece a fost mai mult decât o pasiune, o dăruire, o vocaţie; este o trăire tainică între ei, o minune ! Tocmai de aceea minunile sunt greu de aşezat în slove mici şi neîncăpătoare, ele trebuiesc trăite. În rânduri se aşează doar stropi de veşnicie, atât cât pot oamenii cuprinde acum, pentru a respira peste veacuri credinţa şi evlavia unor suflete mângâiate de aripi de îngeri. Raiul începem să-l trăim de pe pământ, însă multe ni se vor descoperi dincolo şi atunci vom gusta desăvârşit din toate bunătăţile cereşti. Oh Doamne, câte frumuseţi netrecătoare ne-ai pregătit !
M-au impresionat lumânările din viaţa lui Ioan de unde i s-a conturat şi apelativul de Lumânărică. Iubea lumina şi sunt convins că cei ce iubesc Lumina ajung să fie fiii Lumini în Împărăţia Cerurilor, în cămările sfinţilor. Sfinţii, maeştrii neîntrecuţi în ştiinţa sufletului, sunt prietenii noştri, un dar de la Dumnezeu pentru noi. Ei ne îndeamnă să facem totul cu Dumnezeu, să ascultăm de Dumnezeu si să fim fiii lui Dumnezeu, nu fiii păcatului. Prin sfinţi Dumnezeu ne invită să căutăm frumuseţea adevărată care este în noi înşine.
Sfinţii de cele mai multe ori cât vieţuiesc pe pământ sunt mereu ascunşi de privirile uneori indiscrete ale oamenilor. Mare le-a fost credinţa şi plină de roade bune vieţuirea, pentru care Hristos le-a dat cununa cea neveştejită a slavei Sale în ceruri. Dintre cei care au ajuns la sfinţenie, doar o parte au trecut solemn în ceata sfinţilor, mulţi acoperiţi cu mantia smereniei, de prin cimitirele satelor poate, ori de prin gropi comune, ori de prin munţi şi păduri sau alte crăpături ale pământului au numele înscrise în Cărţile de la Tronul Slavei, de unde nimeni şi nimic nu le va putea şterge vreodată.
 
Se spune că Lumânărică „sosea ca din cer” acolo unde era nevoie de ajutor. Era un vas ales prin care Dumnezeu lucra. Să-l rugăm pe Hristos Domnul ca prin rugăciunile milostivului Ioan de la Tutova să fim şi noi părtaşi la bucurii sfinte de negrăit.
„Secretul lui Lumânărică” erau faptele bune. Să urmăm şi noi acest secret şi vom vedea minuni în viaţa noastră ! „Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine?” (Matei 25, 35-39) „Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut.” (Matei 25, 40)
ieromonah Hrisostom Filipescu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Reguli:

  1. Tratati persoanele care scriu aceste editoriale cu respect, nu folositi un limbaj necivilizat sau cuvinte care sa aduca o vatamare morala celorlalte persoane care posteaza mesaje.
    1. In comentariile dumneavoastra va rugam sa va referiti doar la editorialul in cauza si sa nu atacati autorul.
    2. Nu folositi un limbaj explicit sexual, vulgar sau care sa care sa jigneasca.
    3. Fara comentarii discriminatorii cu tenta xenofoba, antisemita sau rasista.
  2. Nu publicati sau solicitati in comentariile dumneavostra adrese de web, produse sau servicii.
  3. Nu transformati aceste comentarii de editoriale intr-un „chat”.
  4. Pentru protectia dumneavostra nu folositi in comentarii informatii personale, adrese de email, numere de telefon sau URL.
  5. Daca aveti vreo plangere in ceea ce priveste administrarea acestor comentarii puteti trimite un mesaj la adresa de mail: contact@revistalumeacredintei.ro.
  6. Comentariile care intra in contradictie cu regulile de mai sus vor fi sterse fara a se afisa vreun motiv.
  7. Daca veti continua sa sfidati aceste reguli nu veti mai putea sa postati mesaje.

Comentand in acest editorial, sunteti de acord cu regulile precizate, le intelegeti si va dati acordul ca le veti respecta. Va multumim.