LOADING

Type to search

IUSTIN MIRON – staretul Manastirii Oasa – „Biserica poate fi locul unde se intalneste cerul cu oamenii”

Marii duhovnici ai neamului

IUSTIN MIRON – staretul Manastirii Oasa – „Biserica poate fi locul unde se intalneste cerul cu oamenii”

Share

Simti ca te afli pe acoperisul lumii. Sus, pe un platou insorit, deasupra padurilor si a muntilor valuriti, deasupra unei manastiri cu ziduri albe, cufundata in liniste. Eu si un calugar, intinsi amandoi pe iarba. E locul lui de meditatie, unde se retrage cand nu mai are treburi, in ceasul acela de amiaza tarzie, in care intregul asezamant se invaluie de soapte, lumina lina si mister: Iustin Miron, staretul manastirii Oasa. Sta tihnit intr-un cot, isi intinde alene picioarele pe iarba, priveste zambitor departarile, cu ochii sai albastri, si ii place. Ii place tot ce vede. Zice ca adesea „simte” intreaga fire ca pe o simfonie. Paduri, munti, animale, oameni… Intreg poporul asta de oameni aflat la picioarele muntelui, misunand prin vai. „Manastirile sunt pilonii lumii”, spune. „Sunt un varf al existentei romanesti. Tot ce are neamul nostru mai bun, ridicat pe culmile cele mai inalte…”

IUSTIN MIRON - staretul Manastirii Oasa -

La Manastirea Oasa sunt douazeci si cinci de calugari si toti sunt tineri, toti intelectuali, absolventi de studii superioare. Au ales sa abandoneze lumea. Sa faca manastire aici, pe-un pisc al Sureanului, si sa traiasca-n ea cu totii impreuna, rugandu-se pentru binele omenirii. Cea mai apropiata asezare e la 45 de kilometri in vale – Sugag. Unii dintre frati n-au mai ajuns pe acolo de luni si luni de zile. N-au timp. O manastire cu randuieli aspre, athonite, cu rugaciune neintrerupta si slujba de la 3 noaptea pana la ora 8 dimineata, apoi munca, vecernie si iar rugaciune. Dar mai ales cu o bucurie teribila de a face toate astea impreuna. Staretul insusi e absolvent de doua facultati, ucenic apropiat al marelui duhovnic Teofil Paraian si unul dintre conducatorii tineretului ortodox roman. Un important teolog al Ardealului, la numai 42 de ani, judecand mai ales dupa numarul mare de oameni care il viziteaza sau i se spovedesc. Tineri, mai ales tineri urca la Oasa. Multimi de adolescenti iau in piept muntele, saptamana de saptamana, doar ca sa il cunoasca. Multi dintre cei care isi spuneau inainte atei, rockeri sau anarhisti si-au gasit o „directie” in viata, dupa numai o singura discutie purtata cu staretul Iustin. De aici, din inaltimile azurii ale padurilor, calugarul cu ochi albastri vede altfel lucrurile. Mai detasat, mai limpede, mai stravezii. Pentru noi, cei de jos, vorbele sale pot fi astazi pilda.

„Tara” din varful muntelui

Zice ca manastirile ar trebui sa fie „un model” pentru toti oamenii de la poalele muntelui. La propriu, ca un model de economie si organizare. Ca ele sunt „tara in mic”, in orice moment istoric, un reper de la care toti conducatorii neamului ar putea sa invete. „Da, manastirea poate fi un model pentru o societate, pentru o tara. A venit odata la noi un duhovnic renumit din Athos si ne-a zis ca daca noi, romanii, vrem sa ne salvam ca popor, „sa ne intoarcem spre manastirile noastre”.

IUSTIN MIRON - staretul Manastirii Oasa -

Vecernie…

Ca ele pot fi solutia. Ne indemna pe noi, romanii, sa nu cautam spre Apus, ci sa ne gasim ca reper manastirile noastre. M-a mirat cand a zis treaba asta, chiar nu ma gandisem. Mi-am dat seama ca si noi suntem aici, de fapt, „o tara”. Fiindca avem si administratie, multa munca, tot felul de profesii care ar putea alcatui o „economie in sine”, dar avem si viata culturala, duhovniceasca, totul. Si, mai presus de toate, manastirea e un model pentru a trai impreuna. De aceea am luat noi programul manastirilor din Athos – cu scopul de a ne potenta valorile noastre romanesti, nu de a-i imita pe greci. Am luat doar niste elemente de randuiala, de program. De ce? Fiindca am observat ca, inca de la stramosii nostri, de la daci, noi, romanii, avem doua mari insuficiente: lipsa de organizare si de unitate. Chiar Herodot spunea despre traci – in secolul 5 dinainte de Hristos – ca daca ar fi uniti, ar fi cei mai puternici din lume. Erau darji, spirituali, luptatori, cei mai numerosi dupa „inzi”. Iar noi, dacii, cei mai reprezentativi din aceasta imensa putere tracica. Acelasi Herodot zicea, insa, ca „ei nu vor putea sa se uneasca sub acelasi conducator niciodata si de aceea ei vor ramane intotdeauna… slabi”. Asta e. Asta-i slabiciunea noastra, cu care trebuie sa luptam si azi. Dar temei de unire exista. Ar trebui sa intelegem ca pentru noi, romanii, a fi „aproape de ortodoxie” inseamna de fapt a fi aproape de noi insine. Mai aproape de realitatea noastra. Iar chipul lui Dumnezeu este chipul tau, de fapt. De aceea, Domnul Hristos mai e numit si „oglinda”. Zicea parintele Teofil ca, inainte de a te intalni cu Dumnezeu, te intalnesti cu tine insuti. Adica tu Il cauti pe Dumnezeu intrupat si te gasesti pe tine. El apare ca o oglinda, aratandu-te pe tine cum esti. Majoritatea dintre noi, oamenii de azi, nu ne cunoastem pe noi insine. Nu ne cunoastem identitatea, misiunea. De aici porneste drama omenirii intregi.”

Calea spre cer

– Dumneavoastra, parinte, cum v-ati gasit vocatia, misiunea?

– Cand am descoperit prima data o manastire – Sambata de Sus – eram student la Electronica in Timisoara. Nu mai fusesem niciodata intr-o manastire si nu credeam in Dumnezeu. Eram un ins foarte rational, imi placeau matematica, stiintele, si pot spune ca am fost chiar un student bun. Dar pana la urma, logic vorbind, ma tot intrebam ce rost au toate lucrurile astea care ne inconjoara. Cum au aparut?… Evolutionismul… Teoria big-bang-ului, ca la inceput a fost un haos al particulelor de praf care s-au unit intre ele… Sincer, toate astea nu m-au satisfacut. Ma intrebam: cum se poate sa fi fost haos si acum sa fie ordine? Cum poate haosul sa creeze ordinea, de la sine? Nu se poate, imi tot ziceam. De la haos nu se poate trece decat la o alta forma de haos. Iar eu, fiind de la sat, ma gandeam asa, gospodareste: cum ar fi sa las haos in gradina mea, sa nu intervin deloc, si sa vad aparand porumbul pe randuri, de la sine, la mine-n ograda? In vecii vecilor n-o sa apara!, daca nu intervine o persoana care sa faca ordine. Ordinea implica persoana. Nu se poate de la sine.

IUSTIN MIRON - staretul Manastirii Oasa -

Hotare noi, pentru o biserica veche

Si astfel am pornit sa ma intreb mai adanc… Ei, si cand am ajuns prima data intr-o manastire, la Sambata, nu mi-a venit sa cred ce am vazut acolo. O alta lume. Oameni care traiau impreuna. Care se iubeau. Care se rugau necontenit pentru altii… Care aveau totul impreuna, n-avea nici unul nimic al lui. Liberi ca pasarile-n vazduh, fara nimic de pierdut. Nimic personal, nici un bun, nici un capat de ata. Nu-mi venea sa cred ce comunitate extraordinara! Credeam ca visez. Mi-au trebuit trei zile ca sa ma dezmeticesc. Imi ziceam: „Mai, e real! Asa ceva chiar exista!…”. Si atunci mi s-a reactivat ceva ce deja aveam, ceva cu care ma nascusem: chemarea.

– Credeti, asadar, ca fiecare om se naste cu o anumita chemare, pe care o are de la inceput?

– La monahi, sunt sigur. Se zice ca multi s-au calugarit din cauza ca li s-a intamplat ceva in viata mai tarziu. Fiindc-au avut un necaz – saracie, boala, esec in iubire etc. Eu n-am avut nici una din toate acestea. Si oricum iti descoperi vocatia si fara necazul ala. Nu necazul produce vocatia. De fapt, Dumnezeu te intoarce, dar numai atunci cand ai tu disponibilitatea, cand esti pregatit. De pilda, ditamai Sfantul Antonie cel Mare, intemeietorul monahismului mondial – el a stat in ispita aproape 40 de ani. Credea ca asa va fi viata lui pana la capat – fara credinta. Numai ispite si ispite. Iar dupa 40 de ani, i s-a aratat Domnul Hristos. El L-a intrebat: „Doamne, unde ai fost pana acum?” Hristos s-a intors si i-a zis: „Antonie, am fost tot timpul cu tine…” Asadar, a fost mereu cu el, dar l-a lasat sa priveasca singur si sa aleaga. Asa ca vedeti, Domnul Hristos e mai aproape de fiecare dintre noi decat suntem noi fata de noi insine. Dar uitati-va cat e El de smerit, ce delicat se amesteca cu gandurile omului, cu toate ispitele lui, cu fleacurile si mizeriile lui, pana la urma. El coboara acolo, merge in mizeria aia din sufletul nostru, doar ca sa ne recupereze. Si ne-ar recupera imediat pe toti, daca nu ar face totodata un lucru sublim: daca nu ne-ar respecta libertatea.

– Puteti spune ca v-ati simtit liber, in ziua in care ati renuntat la lume, cand ati ales aceasta viata izolata, plina de lipsuri si restrictii?

– Eu inca de foarte tanar am crezut mereu ca sunt un om liber. Adica am facut numai ce am vrut in viata mea. Inainte de a merge la manastire, eram indragostit de-o fata, mergeam la chefuri, in excursii pe munte, faceam numai ceea ce doream. Este un lucru pe care l-am inteles mai tarziu: anume, ca orice initiativa de bine, orice gand bun care-ti vine, e de la Dumnezeu. Adica initiativa binelui in viata omului o are intotdeauna Dumnezeu. Tu zici: „E gandul meu. Pornirea mea!” Ei bine, nu-i a ta. Dumnezeu ti le-a transmis. Ei, si atunci mi-am zis, cand am ajuns la Sambata: daca exista lumea asta manastireasca atat de curata, de frumoasa, si eu sunt un om liber, atunci ce ma opreste pe mine sa aleg calea asta? Ce ma poate opri? De atunci m-am hotarat. Mi-am terminat facultatea, am vorbit cu parintii, am incheiat toate socotelile cu lumea. Iar apoi am pornit pe calea mea pana la capat.

„Cel mai greu lucru e sa faci unul din mai multi”

– Se simt pacea, armonia, in manastirea aceasta a dumneavoastra. Nu peste tot e la fel. Unii calugari marturisesc ca uneori se strecoara si in mediul monahal invidia, cleveteala, ispita. Cum reusiti sa tineti in mana o obste atat de eterogena si numeroasa?

– Intr-adevar, nu-i usor. Mai ales cand apar in manastire si sutele de pelerini. Suntem cea mai numeroasa obste din Arhiepiscopia Albei. In Ardeal nu-s manastiri asa mari ca-n Moldova. Dupa cum spunea parintele Arsenie Boca: cel mai greu lucru este sa faci unul din mai multi. Trebuie sa-l valorifici pe fiecare, astfel incat sa ramana el insusi. O legare impreuna, dar in care fiecare-si pastreaza unicitatea lui. O simfonie ar trebui sa fie manastirea. Sunt inca atat de multe lucruri bune in oameni, incat nici nu va dati seama ce bogati am putea fi noi, daca am fi mai deschisi unii spre ceilalti… De pilda: noi doi vorbim acum. Dialogam pentru ca eu sa ma imbogatesc cu tot ce aveti dumneavoastra.

IUSTIN MIRON - staretul Manastirii Oasa -

Vedere din curtea manastirii

Ce avere inestimabila e ascunsa in dialogul acesta al nostru! Iar dumneavoastra nu-mi dati darul pe bani. Va oferiti pur si simplu. Comunicam. Dar va inchipuiti ce-ar fi daca ai reusi sa te impartasesti cu toti ceilalti – cu toti! – cat de bogat ai putea fi din aceste bucurii atat de simple? Ce ne inchide, de fapt? Mandria, orgoliul. Atat. Or, biserica poate fi locul unde se intalneste cerul cu oamenii. La noi in manastire sunt multi calugari intelectuali. La vaci lucreaza doi frati, amandoi cu studii superioare. Monahi de mare valoare. Te poti intreba cum se face ca oamenii astia nu se plafoneaza. Fiindca ei traiesc unirea cu Dumnezeu prin toate. In timp ce calugarul munceste la vaci, prin asta lucreaza in el comuniunea cu Dumnezeu – prin ceea ce face. Si asta e ceva minunat: impreuna lucrarea cu Dumnezeu… Impreuna cu Dumnezeu ranesc la grajduri, impreuna cu Dumnezeu matura prin curte, impreuna cu El fac totul. Astfel te poti sfinti chiar maturand o viata intreaga. E atat de slaba ideea asta, ca trebuie sa faci lucruri inalte, ca sa fii inalt. Gresit. Si prin lucrurile cele mai de jos te poti indumnezei.

– Pierderea acestor bucurii simple, a comunicarii si deschiderii sufletesti, poate fi una din cauzele acestei crize mondiale, care ne inspaimanta pe toti?

– Poate chiar cauza principala. Pentru ca, vedeti, in ultimii ani ni s-a introdus o mentalitate de consumator. Traim intr-o societate a consumului. Traim parca numai ca sa consumam. Or, duhovniceste, criza asta ne-a ajutat. Era o risipa. Eram buiaci, nu mai stiam de noi. O risipa de valori materiale. Dar si o risipa de oameni, pana la urma. Foarte multi oameni se pierdeau. Vin aici oameni care au bunastare, averi multe. Discut cu ei. Mi se spovedesc. Pai sa vedeti ce probleme au avut si au… cu viata lor, cu familiile lor. Sa vedeti ce mentalitate sindicala aveau copiii lor – mereu voiau bani, zic ca parintii niciodata nu-i inteleg, le trebuie si jeep-ul ala, si hainele alea… Nu-i mai puteau tine in frau parintii. Ei, acuma pot: e criza. Deci se folosesc de criza asta ca sa-si educe copiii, sa-i aduca la normalitate. Stiu ca azi e mare suferinta in lume. Dar e si o parte buna a crizei acesteia: prin ea, putem sa ne recastigam sufletele.

„E vremea ca orasul sa ii raspunda satului pentru tot ce a primit de la el in istorie”

– Care dintre calitatile noastre, ale romanilor, le putem folosi pentru a iesi din acest impas material si sufletesc?

– O calitate care din pacate e adesea neinteleasa ori vazuta prost: apetenta romanilor pentru taina, pentru mister. O dorinta de taina, pentru Dumnezeu in creatie, in materie – in arbori, in munti, in case, in brazdele campului – in tot ce ne inconjoara… E un atu al nostru, alte popoare n-au asta. Cele din Orient, ca sa realizeze legatura cu divinitatea, „taie” materia. Vor sa se poata detasa de tot ce-i in jur. Noi, invers, prin lucurile cele mai simple, ne apropiem cel mai mult de Dumnezeu. E o calitate aceasta. Pentru noi, tot ce ne inconjoara e-o scara spre cer. Prin toate urcam catre cer. Altii n-au simtirea asta, dimpotriva, le elimina pe toate si urca numai launtric, nevazut. Sau Occidentul… Ei nu taie materia, dar sunt foarte utilitaristi. Ei nu-L urmaresc pe Dumnezeu prin creatie, prin tot ce-i in jur, ci urmaresc doar profitul. De aceea, bisericile lor sunt goale si ale noastre pline. Uite, cum ar fi o vaca. Pai occidentalul nu se gandeste decat cum sa aiba cat mai mult lapte de la ea. Dar el nu-si iubeste vaca aia. Eu, cand eram copil, tin minte cum asteptam vaca de la pasune, cat ma bucuram cand o vedeam venind seara si o mangaiam, parca era cineva drag din familie. Vedeti, acum s-a pierdut foarte mult in planul vietii prin „eficienta cu orice pret”. Inainte, taranii nu-si puneau problema daca sunt eficienti, si tocmai astfel castigau mai mult.

IUSTIN MIRON - staretul Manastirii Oasa -

Grupa de studenti la Oasa

Tara era mai bogata. Fiindca munceau cu drag, munca le statea in fire. Eu am intrebat-o odata pe mama, cand eram la facultate si inca ateu, daca ei castiga ceva lucrand pamantul, sau pierd. Ea s-a uitat la mine asa… uimita. Ma privea ciudat, ca pe un om care nu-i intreg la minte, fiindca poate gandi asa ceva. Zice: „Mai copile, ce vorba-i asta? Noi lucram pamantul fiindca asa ne-am pomenit si treba sa-l lucram…” Atunci n-am inteles, dar apoi, da. Am inteles ca ei asa-si traiesc viata. Nici nu va inchipuiti ce lucru inalt e asta: sa-ti traiesti viata! Taranul, lucrandu-si via, isi lucreaza de fapt solidaritatea cu ceilalti, caci munceste si cu vecinii acolo, deodata. Si se bucura, nu fiindca strugurii aia au o valoare materiala si-i evalueaza in bani. Nu. Se bucura de Dumnezeu, pentru darul acela! Ca uite, ce struguri o dat Dumnezeu… Lucreaza comuniunea cu celalalt si cu Dumnezeu prin asta. Prin ceea ce face. Si el asa isi traieste viata. Am observat ca astazi bunul cel mai de pret care ii e confiscat omului e chiar viata lui. Nu vorbesc de oras, ca acolo e dezastru. Mergi la serviciu, muncesti ca o masina, vii acasa, te pui la televizor, o bere, mancare si iarasi de la capat. Dar viata ta!… Unde e?… Si atunci treci intr-o extrema, fiindca orasu-i o zona a extremelor. Zici ca-ti traiesti viata daca te bagi la pacate, la alcool, femei si alte lucruri de tot rasul. Pe cand la sat, taranul isi traieste viata prin toate. El de dimineata pana seara face un exercitiu al trairii vietii. El se bucura de toate. Pentru el nu-i importanta productia materiala, ci productia spirituala pe care o realizeaza el in relatie cu animalul lui domestic, cu pamantul lui, cu tot ce-l inconjoara.

– Productia spirituala… Suna frumos, dar cam utopic pentru vremurile astea atat de nebunesti…

– M-ati intrebat ce calitati bune avem noi, romanii, in firea noastra. Si am raspuns. Acum e adevarat ca intreg sistemul e stricat. Satul e slab. Slabanogit de tot, golit de viata. Nu si-a mai revenit dupa comunism, a fost aceea o lovitura prea puternica. Daca noi am avea astazi o viziune unitara la nivel de popor, ar fi vremea ca orasul sa ii raspunda satului pentru tot ce-a primit de la el in istorie. Fiindca satul a dat atat amar de valori, iar orasul a consumat mai mult decat a produs. Satul a fost cumva ca radacinile pentru oras. Azi, radacinile sunt slabite si e nevoie ca orasul sa reactioneze, sa trimita seve proaspete inapoi, sa restituie darurile primite. Dar noi n-avem o viziune ca popor, prin care orasul sa ajute satul. Uitati-va in Germania – sunt firme aproape in fiecare sat. Nemtii au facut intentionat treaba asta, unitar, ca sa fixeze populatia la tara. Si-au pastrat satele, chiar daca viata traditionala nu mai este. Noi inca mai avem putin din aceasta viata traditionala, dar ne batem joc de ea. In Germania se cumpara si acum straie populare romanesti, doar pentru frumusetea lor, in timp ce noi nu avem demnitate, curaj, sa purtam hainele stramosilor nostri. Cum sa vorbesti tu de valorile unui neam, daca nici hainele nu ti le mai porti, fiindca ti-e rusine? Ispita e s-aduci, sa inlocuiesti, sa importi, sa imiti. Criza noastra n-ar fi fost asa mare, daca am fi fost oleaca mai destepti, sa nu ne uitam traditiile si valorile, care ne-ar fi ajutat si economic. Ce sa mai vorbim… Lucrul asta ma doare.

Minunile Maicii Domnului

– Pot sa faca ceva manastirea, credinta, pentru a salva aceste valori?

– Mereu, noi primim aici sute de tineri, elevi si studenti. Continuu, pe tot parcursul anului. Ne-am gandit ca singura nadejde a unei renasteri a neamului sunt acesti oameni noi. Ii gazduim, ii hranim, avem pentru ei tabere si sute de locuri. Si ii invatam pe tinerii acestia care urca la noi ca ar fi bine sa vina imbracati romaneste. S-a format aici asa, ca o „miscare” indreptata spre pastrarea hainelor stramosesti. Ei le recupereaza de la taranii care azi se rusineaza cu ele. Si le poarta ei, orasenii, cu mandrie. Va dati seama, faptul ca vin de departe, din toata tara, si urca atata drum… De ce fac asta? Doar nu-i obliga nimeni s-o faca. Sute si sute de tineri si-au regasit credinta in Dumnezeu venind aici. Va pot spune cazuri nenumarate. Pentru asta, am avut nevoie si de calugari buni. E o misiune grea aceasta, cu tinerii. Trebuie sa-ti faci timp pentru ei, sa le vorbesti, sa fii capabil sa raspunzi la problemele lor. Si, mai presus de toate, trebuie sa-i iubesti. Chiar sa-i iubesti, caci cu acestia nu merge sa te prefaci, sa fii protocolar. Imediat simt cand nu te indrepti spre ei cu tot sufletul.

IUSTIN MIRON - staretul Manastirii Oasa -

Seminar duhovnicesc pe malul apei

Iti trebuie delicatete, iti trebuie putere. In general, am observat ca monahismul romanesc nu gestioneaza intotdeauna relatia cu lumea, intr-un mod mai responsabil. Noi suntem pe modelul vechi, cum au fost si stramosii nostri: adica foarte deschisi. Manastire deschisa, usi deschise, oameni deschisi. Un calugar trebuie sa sfinteasca intreg locul pe care il locuieste. Sa iasa in intampinarea oamenilor cu toata dragostea lui. Nu de mult, manastirea Oasa a primit din Athos o icoana a Maicii Domnului. Ea nu facuse minuni niciodata pana atunci. A inceput sa produca miracole doar atunci cand ne-am rugat inaintea ei noi, calugarii de aici. Vindecari, impliniri ale dorintelor. Poate credeti ca exagerez, dar pentru noi, calugarii, aceste minuni sunt cel mai firesc lucru. Noi nu ne miram deloc cand vedem ca se intampla vindecari miraculoase. Ne bucuram pentru oameni, dar nu ne miram, nu suntem surprinsi. Asta e de fapt ajutorul cel mai concret pe care i-l poate da omului manastirea: sa-l faca sa vada ca lumea e plina de miracole. Cand vad intr-un om venit la Oasa aceasta schimbare, mie imi vin lacrimi in ochi. Daca el a reusit asta, ce mai conteaza criza, necazurile, lipsurile?… Se simte puternic, fiindca are mereu de partea sa puterea rugaciunii si stie ca dorintele i se pot implini. Aici, sus, in munti, iti dai seama mai usor ca tot ce te incojoara e o minune a lui Dumnezeu. Iar cand cobori si te intorci acasa, poti sa ai de partea ta cel mai mare dar cu putinta: pe tine insuti. Chipul tau in care se oglindeste chipul lui Dumnezeu.

Fotografii de ANDREI CHERAN si FLORENTIN POPA

 Bogdan Lupescu

Previous Article
Next Article

1 Comment

  1. ioDan 20 ianuarie 2017

    Cuvintele-mi sunt de prisos. Mă doare totuși sufletul, să văd o fatalitate în spusele lui Herodot,
    chiar dacă istoria noastră până la zi, o confirmă. Binecuvântați și Doamne-ajută !

    Răspunde

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *