La Mânăstirea Nuşeni, în raiul Năsăudului, cu stareţul Paisie

8bh5yb

„Nu mulţi l-au visat, aşa cum îl visez eu, pe părintele Dumitru Stăniloae”

Drumul spre Mânăstirea Nuşeni urcă pieptiş şi fără grabă. Urcă asemeni unei zile de post lung şi plin de metanii. De la poala dealului până sus, la biserica cea nouă, înal­tă şi cu turle arămii, sunt 33 de trepte, ca Scara lui Ioan şi anii lui Hristos. Le urmea­ză, în apropiere, poteci înverzite şi prelungi, ca nervurile unei frun­ze de nuc. La capătul lor, începe pădurea. În­cep liniştea şi foş­ne­tul vietăţilor mărunte, în căutarea luminii de martie. E amiază şi mâ­năstirea pare pustie. Mai durează ceva până când un frate îşi face apariţia, coborând treptele arhon­da­ricului, ascultă ce avem de zis şi, fără să mai spună ce­va, ne conduce la paraclisul şi chilia stareţului Pai­sie, care, aflând că suntem de la „Formula AS”, se bucură şi parcă ne deschide uşa şi mai larg, scuzân­du-se cumva că Mânăstirea Sf. Ilie Tesviteanul ur­mează tipicul athonit, cu privegheri şi slujbe prelungi, de noap­te, iar obştea stă acum retrasă la chilii, la odihnă şi rugăciune. Cu ochii încercănaţi de nesomn, dar su­râ­zător, stareţul Paisie ne pofteşte să luăm loc şi ne cercetează câteva clipe, după care, auzind că vrem să vorbim despre marele teolog Stăniloae, se opreşte sur­prins şi nu mai zice nimic, căutând să-şi ascundă emo­ţia şi tulburarea clipei.
Discuţia noastră începe cum trebuie să încea­pă orice amintire despre părintele Stăniloae. Înce­pe prin­tr-o tăcere prelungă. Tăcere cuviincioasă şi greu de pătruns.

Maria, jumătatea cealaltă a nevoinţelor duhovniceşti ale părintelui

Ca orice monah obişnuit cu singurătatea şi privegherile de noapte, stareţul Paisie stă nemiş­cat şi cu privirea pierdută undeva, într-un punct doar de el văzut. Stă contemplativ şi întors cumva asupra lui însuşi, încât, pe moment, ai impresia că se roagă, şi ar fi mai potrivit să-l laşi afundat în gândurile lui. Nu trece mult până când îşi ridică privirea, oftează, ezită, se codeşte, revine şi, cu un surâs uşor încurcat, recunoaşte că nu ştie de unde să înceapă. Dacă închide ochii o clipă, gândindu-se la marele Stăniloae, în minte i se re­varsă mulţime de frân­turi – imagini, fraze obiş­nuite, gesturi sau ezitări între­rupte de un cuvânt anume sau de un oftat. Oricât ar încerca, e greu să-l descrie pe părintele, aşa cum era în întregul lui, în pre­zenţa lui densă şi tutelară. O prezenţă ce nu poate fi detaşată de imaginea casei sale modeste din Bucureşti, de pe strada Cer­nica, nr. 5, şi de suferinţa tăcută, ce răzbătea din camera alătu­rată, unde se afla doamna preo­teasă Maria, în timp ce răbda nemişcată, în patul chinuitor al bolii, şi repeta întruna catis­mele Psaltirii, pe care le ştia pe de rost. Uneori, chiar dacă discuţia cu un mu­safir devenea mai în­fierbântată, se întâmpla ca pă­rin­­tele să-şi frângă rostirea la jumătate, atent să audă prin peretele despărţitor al camerei alăturate orice foşnet şi orice chemare încea­tă, pentru ca apoi să se scuze cumva, spunând cu adâncă dragos­te şi milă: „E Maria, ju­mă­tatea cea­laltă a nevoinţelor mele duhov­niceşti”.
La Mânăstirea Nuşeni, în raiul Năsăudului, cu stareţul Paisie
Biserica cea nouă a mânăstirii

Pe vremea când l-a cunoscut pe părintele Paisie, doamna Maria încă se mai putea ridica din pat, dar me­reu avea grijă să nu deranjeze, să nu tulbure cu nimic discuţia soţului ei cu musafirul venit din munţi, dispărând, discret, în camera ei de rugăciune. Stareţul Paisie îşi aminteşte bine ziua în care a intrat pentru prima oară în casa din strada Cernica nr. 5. Îşi amin­teşte cum, timp de câteva ore, s-a plimbat pe alte străzi, încercând să-şi învingă emoţiile şi să reca­pi­tuleze în minte tot ce citise din „Filocalii”, cărţile pă­rintelui Stăniloae. Îşi făcea curaj cu mici rugăciuni de întărire şi repeta în gând vorbele pe care se pregătise să le spună, temându-se că, în vâl­toarea întâlnirii, va fi într-atât de copleşit de prezenţa părintelui, că va ră­mâne fără glas şi fără cuvinte. Cine ştie cât s-ar mai fi plimbat în jurul casei, dacă nu l-ar fi oprit un domn mai în vârstă, care, văzându-i rasa monahală, s-a oferit să-i arate drumul şi să-l conducă până la numărul 5, fără să-l întrebe nimic. „Nu ştiu cum am ajuns la uşa părintelui şi cât a durat aştepta­rea. Ţin minte că doam­na prezbiteră Maria mi-a deschis şi, văzân­du-mă că sunt călugăr, s-a dat sfioa­să la o parte, parcă şi mai emoţionată decât mine. Undeva, în spate, pă­rintele părea că mă aşteaptă. Nu a zis nimic. Vedea că sunt tulburat şi m-a lăsat câteva clipe să-mi revin, deşi eu, cum spune Pe­tre Ţuţea: «eram într-un din­colo»… Apoi, a început să se apro­pie de mine cu câ­teva întrebări de cercetare, atent şi grijuliu formulate, ca nu cumva să mă tulbure ori să facă vreo supărare. Cu o limpezime a glasului pe care am să mi-o amin­tesc toată viaţa, m-a întrebat cum merg slujbele de noapte, cum mai e biserica şi ce mai fac fraţii de la Cozia. Oamenii din Vâlcea mai vin la biserică? Dar tinerii?… Încet, am început să-mi înving emoţiile şi, în scurt timp, m-am trezit vorbind despre «Filo­calii». Mi-am recăpătat curajul şi m-am trezit punând la rândul meu întrebări. Îmi amintesc că una din aceste întrebări era le­gată de evlavie. De ce în «Filocalii» nu este scris nimic despre evlavie? De ce evla­via nu e considerată o virtute monahală?”…
La auzul întrebării, părintele Stăniloae a tresărit şi, imediat, purtat de o inspiraţie densă, aproape materia­lă, şi-a luat zborul. Două ore neîntrerupt a vorbit. Două ore, în care şi-a purtat musafirul în altă lume. „Parcă auzeam îngerii din ceruri şoptind şi cântând, în vreme ce părintele Stăniloae mă îndemna să înţeleg că evlavia este, de fapt, o virtute dată mi­renilor, lai­cilor, ca aceştia să se ridice la nivelul monahilor şi chiar mai sus”, mărturiseşte stareţul Paisie. Între timp, doamna Maria şi-a invitat mu­safirul la masă. Acolo s-a curmat orice gând, orice remarcă scânteietoare. La masă, abia atingân­du-se de bucate, părintele se ruga şi când ducea lingura la gură, şi când degusta apa dintr-un pa­har. De fapt, nu mânca, ci săvârşea o litur­ghie, o slujbă religioasă. Se contopea cu modestele bu­cate aşezate pe masă, cunoscându-le şi preţul, şi valoarea mistică.

„Cel mai mult suferi când faci rău, nu când îl suporţi”

Părintele Stăniloae spre sfârşitul vieţii

E greu să-l reconstitui pe părintele Stăniloae din câteva întâlniri şi dialoguri de seară. De multe ori, cei care cred că l-au cunoscut nu l-au cunoscut nicio­dată cu adevărat. Unii credin­cioşi, mireni sau călugări, îl ţin minte într-un fel aparte – rece, oficial şi plin de respect. E o imagine de studiou plină de re­tuşuri şi lumini artificiale; ima­ginea de mare savant, afun­dat în cărţi şi manuscrise vechi, care nu spu­ne nimic despre omul Stăniloae, despre oboseala, lip­surile şi crucificările lui de zi cu zi. Nu mulţi sunt cei care ştiu cât de mult şi de intens a suferit pă­rintele de-a lungul vieţii. A su­ferit când primii copii, cei doi gemeni (Maria şi Dumitru) i-au mu­rit pe rând, simplu şi fără nicio explicaţie. A sufe­rit pe nedrept bătaia şi umilinţa din închisorile comuniste, pentru ca apoi să trăiască, tot restul vieţii, un adânc sentiment de vinovăţie, având im­presia că din cauza lui sunt prigoniţi toţi cei dragi ai familiei.
Deşi n-ar fi deschis niciodată acest subiect, părin­tele Stăniloae se învinovăţea mereu, convins fiind că nu a făcut destul; că putea să-şi iubească şi să-şi apere mult mai bine, mai aprig, întreaga familie. Aşa cum şi-l aminteşte stareţul Paisie, părintele Stăni­loae nu se confesa niciodată. O singură dată a asistat, fără voie, la o discuţie a marelui cărturar cu fiica sa, Lidia, căreia îi spu­nea: „Nu vreau să se vor­bească despre suferin­ţele din perioada întemniţării mele. Cel mai mult suferi când faci rău, nu când îl suporţi… De fapt, pen­tru voi a fost cel mai greu. Voi aţi simţit umilinţele şi sărăcia, nu eu. În închisoare, neavând nimic, a­veam de toate”.
Aşa era părintele – o pre­zenţă profund discretă şi sufi­ci­ent de cuviincioasă, ca să nu-şi încarce aproapele cu propriile sale nelinişti şi contorsiuni sufleteşti. Doar uneori şi în oca­zii rare, îşi per­mitea luxul nostal­giilor, rememo­rând imaginea părinţilor săi, Irimia şi Ra­veca, alături de sim­plitatea idilică din satul natal, Vlădenii de Braşov, unde i se părea că toate erau la locul lor şi toa­te aveau gust – şi apa, şi aerul, şi fructele, şi fânul ne­cosit de pe dealuri.

„Lângă el, puteai să stai sute de ani fără să te plictiseşti”

La Mânăstirea Nuşeni, în raiul Năsăudului, cu stareţul PaisieMânăstirea Nuşeni

Părintele nu voia să-şi recunoas­că nicicum nedrep­tă­ţi­le abătute necon­te­nit asupra lui. În schimb, făcea me­reu elogiul răbdării, cugetând că „în răb­dare este mai multă forţă şi mai multă exaltare de­cât în nerăb­dare”. De câte ori avea oca­zia, părintele Stă­niloae deschidea subiectul şi vorbea despre importanţa creş­tină a răbdării. Vorbea avântat şi vulcanic, dar la fel de bine putea să şi tacă. Însăşi prezenţa lui era imaginea vie şi inconfundabilă a răbdării.
O răbdare vie şi energică. O răbdare capabilă să oprească timpul în loc. Nu întâmplător, în prezenţa lui, uitai şi când ai venit, şi când s-a pogorât noaptea, invitându-te politicos să pleci. Nu întâmplă­tor, sub ochii tăi, ma­rele Stăniloae pă­rea să iasă mira­culos din timp, ase­menea acelui Sfânt care, ţâşnind din chilie ca să urmă­reas­că zborul unui porumbel, s-a întors abia după 300 de ani, ca şi cum ar fi lipsit doar câteva ore şi nimic nu s-ar fi întâmplat. „Da, aşa era părintele Stăniloae” întăreşte stareţul Paisie. „Ira­dia în jur senzaţia reală, materială, palpabilă, că ai fi putut să-i stai sute de ani în preajmă, fără să te plic­ti­seşti… Cu el, nu mer­geau cugetările mo­latece şi reîncăl­zite a doua oară. Cu el, alunecai di­rect în cuptorul tră­i­rii, dincolo de gân­durile întâm­plătoa­re. Dincolo de alte amăgiri de acest fel”.

Era deosebit de primitor părintele; exagerat de primi­tor, ar spune unii. Măicuţa ce îl îngri­jea (o ne­poată cu­minte şi harnică) încerca timid să-i păzească odihna, dar marele teolog apărea imediat în pragul biroului său de lucru, spu­nând cu vocea lui miloasă şi plină de emoţie: „Lasă-i să intre… Săracii, poate că vin de la gară”. Nu cerea referinţe speciale sau alte recoman­dări. Era suficient cuvântul omului. Părintele ştia că mulţi încercau să se folosească de renumele lui, lău­dându-se că i-au fost ucenici. Era convins că destui veneau la el doar să-l ispitească, dar părintele nu se pu­tea schimba. El era acelaşi, mereu deschis, mereu primitor pentru toată lumea. Odată, cineva i-a bătut la uşă şi, fără să ceară permisiunea, a scos aparatul de fotografiat să-l pozeze pe părintele.

Maica Rafaela, nepoata lui, a încercat să-l oprească, să-l mustre, dar părintele a oprit-o, spunând cu imensa lui blândeţe din glas: „Să vă ajute Dumnezeu şi să vă lumineze în lucrarea pe care aţi în­ceput-o aici”. Oricât ar fi încercat cei dragi să-l apere şi să-l ţină la distanţă de unii oameni profitori, cu gânduri ascunse, părintele se împărţea egal tuturor, ca o pâine caldă, abia scoasă din cuptor.

Traducerea Apocalipsei şi profeţia părintelui Stăniloae

La Mânăstirea Nuşeni, în raiul Năsăudului, cu stareţul Paisie

Multe ar avea de spus stareţul Paisie despre întâl­nirile cu părintele Stăniloae, dar se opreşte, ştiind că lângă marele teolog, nu a avut parte neapărat de în­tâmplări memorabile, ci de emoţii extrem de inten­se. Închizând ochii, în minte îi apare figura blândă şi alungită a părintelui – figură de gheronda, de bătrân frumos şi curat în toate. Îi apare vocea care îl invita la masă. Îi apar mâinile împreunate cuviincios în poală şi tăcerile lui profunde, prin care comemora amintiri şi regrete legate de Vlădeni, de co­pilărie, de sfinţe­nia părinţilor săi şi a sufletului ţă­ră­nesc. „Uneori simt că nu m-am despărţit nicio­da­tă de el”, mărtu­ri­seşte stareţul Pai­sie. „De câte ori ple­cam din casa lui, de pe strada Cernica nr. 5, îl luam pe părintele cu mine, încât şi acum îl am în gesturi şi cuvinte. Îl am în contem­plări şi momente de linişte. Îl am în suflet şi în vis… Nu mulţi l-au vi­sat cum îl visez eu pe părintele Du­mitru Stăniloae… Nu exagerez cu nimic când spun că, de câte ori mă apropiam de casa lui, intram în ru­gă­ciune.

De câte ori ieşeam de la el, simţeam că tocmai părăsisem o biserică, având încă în minte vo­cea sa inconfun­dabilă: «Să cău­tăm în toate li­niş­tea. Pe această bă­taie de aripă ne vine Duhul. Ne vine pacea, cununa tuturor lucrurilor». Cu părintele tră­iam mereu un sentiment greu de descris… Da, lângă părintele nu puteam fi decât vesel; o veselie pe care simţeai nevoia să o împărtăşeşti neapărat cu cineva. Niciodată nu l-am găsit într-o altă stare decât cea de surâs şi bunăvoire.

O singură dată, parcă, s-a întune­cat la chip şi a zis de faţă cu mai mulţi teologi tineri că «nimeni nu poate traduce Cartea Apocalipsei aşa cum trebuie, decât cei care vor trăi vremurile acelea», după care a adăugat cu vocea tremurată de îngri­jo­rare: «Eu cred că suntem în vremurile acelea, şi am putea în­cerca să întreză­rim ceea ce se vede acolo!».

De aici, de la aceste vorbe a ieşit o ma­re şi învol­bu­rată controversă, în care unii ziceau că părintele făcuse o profeţie a sfârşi­tu­lui de lume şi alţii îi certau pe aceştia că de ce şi-au per­mis să pună în sea­ma părintelui vorbe şi viziuni mi­­raculoase.

Stareţul Paisie evită să se implice în vreun fel. Evită să dea cuiva drep­tate. Ceea ce îşi aminteşte el, fără putinţă de tăgadă, este acea zi în care, ca simplu călugăr la Mânăs­tirea Turnu, de pe malul Oltului, a venit la Bucureşti, pentru a-l întreba pe părintele ce să facă: să meargă la Athos sau nu. Părintele nu a zis nimic. Parcă ne­au­zind întrebarea, a scos o hartă cu toate mânăstirile din România şi, mişcându-şi de­getul din sud spre nord, a ajuns la Bistriţa Năsăud. A privit îndelung harta, a oftat şi, într-un târziu, a con­statat cu tristeţe că nicăieri în aceas­tă frumoasă parte de ţară nu există loc monahal, un schituleţ, măcar o fărâmă cât de mică de mânăstire. În gestul şi în vor­bele lui puteai citi o mulţime de lu­cruri – şi prooro­cire, şi simplu îndemn.

Vor trece mulţi ani până când tânărul monah Paisie să pără­seas­că Turnu şi să ajungă stareţ la Parva, apoi la Nuşeni, pentru a ctitori biserici, paraclise şi locuri de primire pentru toţi creştinii Năsăudului. De fapt, acesta este singurul lui regret. Regretul că nu a mai apucat să-i ducă părintelui vestea cea bună şi să se bucure dimpreună cu el. Cu o săptămână înainte de a-şi da ultima suflare, l-a vizitat la spital, unde se pregătea de marele drum şi repeta întruna: „Vino, Doamne, Iisuse!”. Apoi Paisie a plecat, oprindu-se câteva zile în Moldova, la părin­tele Cleopa. Era în chilia lui când, în timpul discuţiei, marele Cleopa s-a oprit brusc şi a zis: „Săracul Stă­niloae… Săracul. Ce ştiţi voi? A fost cel mai mare dogmatist şi cu smerenie ca nimeni altul. De aia e mare!”.

Apoi a căzut în tăcere, vărsând două lacrimi, spre uimirea celor de faţă, care nu-l mai văzuseră pe Cleopa plângând niciodată şi pentru nimeni. Un plâns scurt şi dureros, ca un sfârşit de lume. Curând, aveau să afle cu toţii vestea cea tristă: marele teolog Du­mitru Stăniloae, la nici şapte luni de la moartea soţiei sale, s-a grăbit să o revadă şi, îm­brăţişând-o strâns, să cugete cu infinită tandreţe: „Am cunoscut o sfântă în timpul vieţii. E soţia mea. Ea a trăit şi a cunoscut cu adevărat credinţa în Hristos. Eu doar am scris despre ea”.

La Mânăstirea Nuşeni, în raiul Năsăudului, cu stareţul Paisie
Stareţul Paisie, pe aripile amintirilor

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Reguli:

  1. Tratati persoanele care scriu aceste editoriale cu respect, nu folositi un limbaj necivilizat sau cuvinte care sa aduca o vatamare morala celorlalte persoane care posteaza mesaje.
    1. In comentariile dumneavoastra va rugam sa va referiti doar la editorialul in cauza si sa nu atacati autorul.
    2. Nu folositi un limbaj explicit sexual, vulgar sau care sa care sa jigneasca.
    3. Fara comentarii discriminatorii cu tenta xenofoba, antisemita sau rasista.
  2. Nu publicati sau solicitati in comentariile dumneavostra adrese de web, produse sau servicii.
  3. Nu transformati aceste comentarii de editoriale intr-un „chat”.
  4. Pentru protectia dumneavostra nu folositi in comentarii informatii personale, adrese de email, numere de telefon sau URL.
  5. Daca aveti vreo plangere in ceea ce priveste administrarea acestor comentarii puteti trimite un mesaj la adresa de mail: contact@revistalumeacredintei.ro.
  6. Comentariile care intra in contradictie cu regulile de mai sus vor fi sterse fara a se afisa vreun motiv.
  7. Daca veti continua sa sfidati aceste reguli nu veti mai putea sa postati mesaje.

Comentand in acest editorial, sunteti de acord cu regulile precizate, le intelegeti si va dati acordul ca le veti respecta. Va multumim.