Mari Duhovnici Români – dincolo de graniţele ţării

1. Părintele Petroniu Tănase – Schitul Românesc Prodromu din Sfântul Munte Athos

Unul dintre părinţii noştri duhovniceşti de mare anvergură este Protosinghelul Petroniu Tănase care s-a născut în anul 1916, în comuna Fărcaşa – Judeţul Neamţ. A fost tuns în monahism şi format în duhul călugăriei la Mănăstirea Neamţ – ctitoria Domnitorului Ştefan Cel Mare şi Sfânt din anul 1497, unde a avut marea şansă de a fi coleg cu Sfântul Ioan Iacob Românul!

Trăsătura de caracter esenţială a părintelui Petroniu este calitatea de a fi un iubitor şi un împlinitor al ordinii, tăcerii şi smereniei. Părintele este licenţiat în teologie dar a urmat şi studii de matematică şi filozofie. A fost membru al grupării „Rugul Aprins” de la Mănăstirea Antim din Bucureşti – care a fost ultimul bastion de rezistenţă al intelectualităţii creştine româneşti interbelice şi care a a fost distrus de către regimul comunist în 1958.

Dorul de desăvârşire l-a determinat şi i-a îndrumat paşii spre Sfântul Munte Athos unde se nevoieşte din anul 1976, făcând parte din a doua generaţie de monahi trimisă de către Patriarhia Română cu scopul de a revigora viaţa monahală din Schitul Românesc Prodromu!… Apreciat şi iubit, deopotrivă, atât în Grecia cât şi în România Părintele Petroniu conduce şi astăzi schitul nostru românesc şi athonit cu o luciditate, dragoste şi abnegaţie, deosebite!

Şi dacă vei ajunge prin acele locuri, aşa cum o fac în fiecare an foarte mulţi români, şi te va întâmpina un bătrân înalt, puţin adus acum, slăbit de asceză dar foarte binevoitor, să ştii că acela este Părintele nostru Petroniu!

 

2. Părintele Arhimandrit Roman Braga din S.U.A.

Părintele Arhimandrit Roman Braga este un călugăr ortodox român, deosebit de oricare alt monah, pentru simplul fapt că n-a trăit viaţa călugărească într-un schit sau mănăstire şi nici nu a cunoscut altă chilie decât celula închisorilor comuniste dar mai ales „cămara cea de sus a inimii”!… Iar dacă monahismul înseamnă trăirea în Hristos, Părintele Roman a trăit-o din plin pe parcursul întregii sale vieţi, datorită smereniei, evlaviei şi iubirii de Dumnezeu care l-a stăpânit întotdeauna, calităţi şi virtuţi pe care le-a dobândit atât din familie cât mai ales de la călugării din Mănăstirea Condriţa, din nordul Basarabiei, în vecinătatea căreia s-a născut la 2 aprilie 1922 şi a crescut. Ulterior a fost vieţuitor al Mănăstirii Căldăruşani iar apoi elev seminarist la Mănăstirea Cernica de lângă Bucureşti, unde a fost, permanent, aproape de Sfântul Ierarh Calinic – Ocrotitorul spiritual al mănăstirii – care-i adăposteşte sfintele sale moaşte.

După desfiinţarea acestei şcoli este transferat la Seminarul Central din Bucureşti iar ultimul an îl va urma la Seminarul Teologic din Chişinău. Întorcându-se în Bucureşti, între 1943 – 1947 urmează atât cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie cât şi cele ale Institutului Teologic.

În 1948 este arestat pe motivul că ar fi ajutat un legionar. Trimis la Piteşti trece prin toată teroarea „reeducării” dar în întunericul celulei află lumina vorbirii şi împăcării cu Dumnezeu. De la Piteşti este trimis în lagărele de la „Canal”. Acolo îl întâlneşte pe călugărul Evghenie Hulea – o figură de pateric, conform mărturiei Părintelui Roman, care l-a determinat spre a intra, definitiv, în monahism. Este eliberat în anul 1954 dar i s-a impus domiciliu forţat în Bucureşti şi, totuşi, în aceste condiţii, merge pe ascuns la Iaşi unde Mitropolitul Sebastian Rusan al Moldovei îl călugăreşte şi îl hirotoneşte diacon, aici – la Catedrala Mitropolittană – făcând bună misiune, mai ales cu tinerii.

În 1959 este arestat din nou, anchetat timp de un an de zile, căutându-i-se învinuiri închipuite, pentru ca până la urmă să fie încadrat în lotul grupului „Rugul aprins” de la Mănăstirea Antim – unde a fost coleg, în anii studenţiei, cu Părinţii Sofian Boghiu, Petroniu Tănase şi cu Mitropolitul Antonie Plămădeală al Ardealului. Au urmat închisoarea Jilava, colonia de muncă Balta Brăilei, lagărele din Delta Dunării, cu seferinţe grele, dar în acelaşi timp cu o companie de elită: Părinţii Benedict Ghiuş, Grigorie Băbuş, Sofian Boghiu, Dosoftei Moraru, Tit Moldovan, Felix Dubneac, vestitul profesor Tudor Popescu, omul de cultură Petre Pandrea şi alţii. Condamnat la 18 ani temniţă grea, lucrează până în 1964, când este eliberat cu prilejul graţierii generale a deţinuţilor politici.

De acum înainte începe lungul pelerinaj al ierodiaconului Roman Braga prin toată ţara, cunoscut fiind de toţi dar şi izgonit fiind de către toţi din cauza faptului că „avea tinicheaua de coadă!”

De aici nu urmează, totuşi, faptul că toţi „inspectorii” de la Culte erau călăi. Aşa se face că în 1964, Dumnezeu îl scoate în cale pe unul din cei „buni” care-i dă Episcopului Oradiei – Valerian Zaharia – aprobarea pentru a-l hirotoni în treapta de preot!

La 1 Ianuarie 1985 este instalat ca preot la Negreşti – Oaş, unde a început o intensă activitate pastoral-misionară şi catehetică, duminica la vecernie – cu copiii şi tineretul aşa încât oşenii îl înconjurau cu dragoste, ba chiar şi securiştii nu îndrăzneau să intervină pe faţă, de teama credincioşilor. Apoi l-au mutat silit, într-o noapte, în localitatea Sârbi – Bihor, iar ulterior a fost chemat la Patriarhie şi trimis ca misionar în Brazilia. În 1972 episcopul românilor din S.U.A. – Valerian Trifa – îl cheamă la Vatra – unde îşi desfăşoară activitatea până astăzi ca stareţ şi duhovnic al Mănăstirii „Înălţarea Domnului”.

Cu toate acestea nu a fost scos în evidenţă decât primul strat al vieţii Părintelui Roman. Miezul (ei) duhovnicesc trebuie căutat în anii formării sale spirituale la mănăstirea copilăriei sale din Condriţa Basarabiei apoi în anii formării sale intelectuale la seminariile şi la cele două prestigioase şcoli superioare bucureştene, în anii studenţiei sale petrecuţi, alături de elita intelectualităţii creştine româneşti care făcea parte din gruparea „Rugului aprins” dar, mai cu seamă, în perioada modelării şi desăvârşirii sale duhovniceşti de către mentorul său spiritual – călugărul Evghenie de la „Canal”.

Orice cinste omenească i s-ar acorda părintelui pentru duhovnicia sfinţiei sale, sună ciudat deoarece viaţa sa jertfită, în întregime, lui Dumnezeu nu o poate cinsti decât binecuvântarea Celui Căruia i s-a jertfit!

Este vrednică de laudă această viaţă şi activitate! Datorită acestor oameni spiritualitatea creştină a rezistat. Noi cei de astăzi, luaţi cu problemele şi greutăţile cu care ne confruntăm, nu realizăm suficient şi bine cât de importantă a fost mărturisirea ce au făcut-o ei pentru Hristos!

 

3. Părintele Arhimandrit Felix Dubneac – SUA

Cel de-al treilea părinte pe care dorim să-l prezentăm în rândurile ce urmează s-a născut la 29 Iulie, lângă Soroca, la Voloavele, ca fiu al lui David şi al Ştefaniei. La vremea cuvenită s-a călugărit, ajungând o perioadă şi la Mănăstirea Rohia din Judeţul Mramureş – Ţara Lăpuşului, pe vremea stareţului Gherontie Guţu. A plecat apoi la Bucureşti, urmând Seminarul Central de la Mănăstirea Cernica şi apoi Facultatea de Teologie din capitală. Prin 1958 era slujitor la Mănăstirea Plumbuita, fiind în strânse legături cu mişcarea spirituală „Rugul Aprins”.

Calvarul începe la 14 Iunie 1958, când este arestat cu mandatul 12/D pentru „infracţiunea de uneltire contra ordinei sociale”. Ancheta, ca şi a celorlalţi membri de la „Rugul aprins”, a fost lungă şi grea. Anchetatorii făceau presiuni să recunoască faptul că a fost legionar activ. Or, Părintele Felix, ca seminaristt, a fost cuprins de euforia ce-i înflăcăra pe adolescenţii care cântau cântece legionare, dar n-a fost un legionar în sensul propriu-zis al cuvântului. Mai doreau, apoi, să-l determine să recunoască că a fost prieten cu o seamă de oameni deosebiţi, legionari sau nu, cu care avea aceleaşi idealuri frumoase aşa încât cercul cunoscuţilor săi cuprinde nume de rezonanţă ca părinţii Roman Braga, Adrian Făgeţeanu, Sandu Tudor, domnul Grigore Zamfiroiu şi alţii. Ceea ce-i neliniştea cel mai rău pe anchetatori era faptul că la adunările duhovniceşti clandestine ale „Rugului aprins” de la Mănăstirea Antim veneau şi foarte mulţi tineri, lăudabil fiind faptul că părinţii duhovniceşti se interesau de ei, în pofida tuturor interdicţiilor sistemului!

Ce se discuta la aceste întruniri clandestine ne spune tot Părintele Felix: „Când eu am luat parte, am constatat că grupul de studenţi şi celelalte persoane erau pregătite din punct de vedere religios – spiritual. Acestora li se făcea de către Sandu Tudor, Sofian Boghiu, Benedict Ghiuş şi Dumitru Stăniloae, o întreagă iniţiere, căci ei luau cuvântul şi le citea celor prezenţi o serie de fragmente din Sfânta Sriptură, Pateric, Filocalie şi Viaţa Lui Iisus. De asemenea, li se recomanda o serie de materiale, din acestea enunţate, pe care să le citească ei”. Aşa, de pildă, a stârnit o mare furie din partea torţionarilor, întrunirea din Ianuarie 1958 – la care a participat mitropolitul pensionar Tit Simedrea şi scriitorul Paul Sterian, pe lângă cei obişnuiţi iar la această întâlnire monahul Sandu Tudor a citit Acatistul „Rugului Aprins”…

Părintele Felix a mai fost acuzat şi de faptul că asculta posturi de radio „duşmănoase” regimului de democraţie populară din R.P.R., urmând ca pentru toate acestea Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare, prin Sentinţa nr. 125 din 8 Noiembrie 1958, să îl condamne pe „Felix Dubneac la 16 (şaisprezece) ani muncă silnică şi 10 (zece) ani degradare civilă”.

Prin graţierea generală din 1964 devine liber, ca mulţi alţii, şi Părintele Felix Dubneac. Ajunge apoi în S.U.A., unde îşi desfăşoară cu multă râvnă misiunea de duhovnic şi cea de pictor bisericesc la Mănăstirea „Sfântul Apostol Andrei” din Detroit.

Mi se pare că pentru generaţiile tinere, care nu au trăit ororile comunismului, aceste mărturii nu spun mare lucru. Noi suntem convinşi că dacă mai avem astăzi o spiritualitate serioasă, o avem datorită acestor bătrâni cuminţi şi minunaţi!

Parcurgând viaţa şi biografia acestor (trei) părinţi constat, cu uimire şi admiraţie, tăria lor de caracter şi verticalitatea cu care au fost înzestraţi aceşti contemporani ai noştri în faţa cărora noi nu suntem altceva decât nişte oameni supuşi vremurilor acestui veac…

 

Stelian Gomboş

2010

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Reguli:

  1. Tratati persoanele care scriu aceste editoriale cu respect, nu folositi un limbaj necivilizat sau cuvinte care sa aduca o vatamare morala celorlalte persoane care posteaza mesaje.
    1. In comentariile dumneavoastra va rugam sa va referiti doar la editorialul in cauza si sa nu atacati autorul.
    2. Nu folositi un limbaj explicit sexual, vulgar sau care sa care sa jigneasca.
    3. Fara comentarii discriminatorii cu tenta xenofoba, antisemita sau rasista.
  2. Nu publicati sau solicitati in comentariile dumneavostra adrese de web, produse sau servicii.
  3. Nu transformati aceste comentarii de editoriale intr-un „chat”.
  4. Pentru protectia dumneavostra nu folositi in comentarii informatii personale, adrese de email, numere de telefon sau URL.
  5. Daca aveti vreo plangere in ceea ce priveste administrarea acestor comentarii puteti trimite un mesaj la adresa de mail: contact@revistalumeacredintei.ro.
  6. Comentariile care intra in contradictie cu regulile de mai sus vor fi sterse fara a se afisa vreun motiv.
  7. Daca veti continua sa sfidati aceste reguli nu veti mai putea sa postati mesaje.

Comentand in acest editorial, sunteti de acord cu regulile precizate, le intelegeti si va dati acordul ca le veti respecta. Va multumim.