Mi se face un dor cumplit de Părintele Nicodim Bujor

Chiar astăzi l-am pomenit în faţa unui grup de credincioşi şi mi l-am readus în tâmplă ca pe un barometru al optimismului suprem. Îmi sună şi acum în urechi acel: „Noi o să ne vedem în rai!”, cuvânt care nouă celor ce-am fost martori, ne-a readus zâmbetul pe circuitul de valori al vieţii. Reauzind parcă aevea această afirmaţie, îmi aduc aminte că atunci am prins efectiv aripi duhovniceşti. Îi citeam părintelui poezii, îi cântam pricesne şi de fiecare dată aplauda şi zicea: „10! !10! Nota 10!” Ne auzeam apoi spunând în lacrimi: „Doar dumneavoastră părinte daţi nota 10!” Părintele însă continua să aplaude şi zicea:”Da! 10!”

Aproape în fiecare zi mă gândesc minute întregi la seninătatea Părintelui Nicodim, dar şi la felul sumbru în care percep în mod greşit unii mântuirea. Pentru unii ca aceştia viaţa seamănă mult doar cu muncile iadului. Ateii muncesc din greu să-şi prelungească viaţa cu încă zece ani. Genetica din marile laboratoare face eforturi disperate pentru a găsi elixirul naşterilor perfecte,a esteticii sublime şi a unor facilităţi care să ne alunge coşmarul morţii. Creştinii în schimb, e vorba de cei practicanţi, au şi ei o trudă nebună după desăvârşire, dar au şi câteva practici bolnăvicioase în atingerea scopului soteriologic, căci tot preocupaţi de slalom printre păcate au uitat să mai zâmbească şi să-şi mărturisească lumina în faţa tuturor. Sunt adeseori taciturni, au aer de plictisiţi, practică discursul aspru cu cei din jur şi se căznesc să pară ceea ce nu sunt de fapt.

Pe acest fond social m-a cuprins dorul de Părintele Nicodim. Un copil la suflet, o carte deschisă în faţa noastră, un fel de înger al bucuriei. Lângă el nici nu am avut vreodată impresia că voi rata raiul. Mi se părea că sunt la un singur pas de grădina paradisului, deşi eram conştient că nu făcusem nimic vrednic da laudă ca să obţin mântuirea. Părintele însă te privea ca şi cum e totul în regulă, că nu trebuie să ne temem, că vom rezolva cumva la judecată şi cu păcatele, că important este să ne bucurăm de faptul că ne avem, că ne vedem unii cu alţii, că ne putem împărtăşii iubire.

Între timp Părintele Nicodim s-a mutat la cer. A plecat înaintea noastră şi mi-e tare greu fără acest sfânt. Dacă aş putea l-aş reinventa. Unde oare? Poate că în ochii dumneavoastră, în acest loc în care scriu despre sublim sau chiar în nădejdea că totuşi ne vom mântui!

Catalin DUMITREAN

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Reguli:

  1. Tratati persoanele care scriu aceste editoriale cu respect, nu folositi un limbaj necivilizat sau cuvinte care sa aduca o vatamare morala celorlalte persoane care posteaza mesaje.
    1. In comentariile dumneavoastra va rugam sa va referiti doar la editorialul in cauza si sa nu atacati autorul.
    2. Nu folositi un limbaj explicit sexual, vulgar sau care sa care sa jigneasca.
    3. Fara comentarii discriminatorii cu tenta xenofoba, antisemita sau rasista.
  2. Nu publicati sau solicitati in comentariile dumneavostra adrese de web, produse sau servicii.
  3. Nu transformati aceste comentarii de editoriale intr-un „chat”.
  4. Pentru protectia dumneavostra nu folositi in comentarii informatii personale, adrese de email, numere de telefon sau URL.
  5. Daca aveti vreo plangere in ceea ce priveste administrarea acestor comentarii puteti trimite un mesaj la adresa de mail: contact@revistalumeacredintei.ro.
  6. Comentariile care intra in contradictie cu regulile de mai sus vor fi sterse fara a se afisa vreun motiv.
  7. Daca veti continua sa sfidati aceste reguli nu veti mai putea sa postati mesaje.

Comentand in acest editorial, sunteti de acord cu regulile precizate, le intelegeti si va dati acordul ca le veti respecta. Va multumim.