Mirarea Părintelui Nicodim Bujor!
18 iunie 2018
Share
Am intrat în chilia Părintelui Nicodim. Sfios ca de obicei cu bună dorinţă de a-i spune gândul meu. Ca de obicei părintele privea undeva spre cer. Avea privirea aparent pierdută, dar Dumnezeu ştie câte vedea cu ea. Am îngenuncheat lângă pat şi i-am sărutat mâna. M-a privit oarecum mirat. Aşa făcea de fiecare dată. Ne întâmpina pe toţi cu mirare, ca un copil care descoperă pentru prima dată ceva frumos pe lume. Urma o clip în care te privea adânc. Aveai impresia că te pătrunde cu ochii până în adâncul inimii. Tremuram, mă gândeam la slăbiciunile. Aşteptam ca părintele să mă dojenească, să mă trimită înapoi acasă, să-mi atragă atenţia că am atâtea lucruri bune de făcut. Dar nu era aşa! Părintele se bucura că mă vedea şi se mira că sunt acolo în faţa lui, ca un trimis a lui Dumnezeu sau ca un bun prieten care nu îşi uită prietenii. Apoi spunea: „Ce mai e la Sibiu? Am predicat acolo în faţa Mitropolitul Bălan şi am spus aşa „De astăzi Muntele Aarat s-a mutat în Sibiu!”… Era şi Părintele Arsenie. I-am fost ucenic. Am avut un flanel de la dânsul. Nu mai am nici un fir din el. Am dat pe la fiecare câte un fir…”
Mi-am potrivit genunchii mai bine ca să-i văd ochii calzi. O faţă albă, Doamne cât putea să fie de senină, mă întâmpina cu nenumărate răspunsuri. Nici nu avem idee ce să-l întreb. Părintele Nicodim răspundea prin însăşi faţa sa curată. I-am oferit cartea mea de poezie. O colecţie cu primele 400 de poeme compuse prin darul lui Dumnezeu. S-a uitat din nou oarecum mirat şi stânjenit spre mine: „Mi-o daţi mie?” Am răspuns entuziast: „Desigur părinte! Mai întâi vreau să vă citesc o poezie despre sfinţia voastră!” Şi am citit un poem în care povesteam marea minune a descoperirii de către Părintele Nicodim a sfintelor moaşte ale Sfântului Calinic. Părintele asculta liniştit, fără a se tulbura, fără a clipi din ochi. L-a sfârşit a aplaudat şi mi-a spus: „10!” Apoi a luat carte şi a sărutat-o cu drag. De data aceasta mirarea m-a cuprins pe mine. Asistam la un moment de sublimă candoare când un sfânt sărută cuvântul unui păcătos. Dar în acele cuvinte părintele simţea darul proniei divine, inspiratoare şi făuritoare de frumos.
De atunci de fiecare dată când scriu o poezie am o clipă de mirare. Mă uit spre coala albă sau spre ecranul cel gol al laptopului şi mă gândesc la felul în care Părintele Nicodim Bujor primea cuvântul nostru al celor aflaţi în „marea vieţii” ca şi cum ar primi pe însuşi Dumnezeu. Întâmplarea relatată mai sus nu are virtuţi de senzaţie, dar în felul ei este o pildă de iubire şi un mod de a afla cum trebuie să ne întâmpinăm aproapele. Fie chiar şi
printr-o mirare duhovnicească prin care ne regăsim bucuria.
Catalin Dumitrean
