LOADING

Type to search

Marii duhovnici ai neamului

OAMENI CARE AU FOST: PĂRINTELE CALCIU

Share
Reproduc aceste însemnări din 2003 ale Părintelui Calciu aşa cum au apărut în revista Puncte cardinale, din iarna pînă în vara lui 2004. E un text de suflet şi emoţia de a-l (re)citi e cu atît mai mare cu cît, deşi n-au trecut decît puţini ani de atunci, nu numai autorul lor a plecat dintre noi, dar şi mulţi dintre cei evocaţi: Teofil Mija, Adrian Făgeţeanu, Bartolomeu Valeriu Anania, Raul Volcinschi, Ion Gavrilă Ogoranu… Parcă stăm la o cumpănă dintre lumi şi rămînem, pe an ce trece, mai singuri şi mai săraci… Dar cîtă tainică putere de a păstra viaţa “în viul ei” au uneori cuvintele! (R. C.)

 

Preot Gheorghe Calciu-Dumitreasa
 
CĂLĂTORIE PRIN DUHUL ROMÂNIEI
Anual, duhul iubirii de ţară şi de oamenii ei, de mănăstiri şi de trăitorii din ele, de prietenii şi de neamurile mele mă mână spre locurile copilăriei şi ale tinereţii, ale bucuriilor şi ale suferinţelor trăite acolo – comoara cea de preţ a vieţuirii mele în Ro­mânia vreme de 6 decenii, până la timpul înstrăinării de acum 18 ani. Parcă o prăpastie fără fund mi-a despărţit viaţa în 1985, mai adâncă şi mai lată decât prăpastia închi­sorilor. Poate pentru că, fie şi în închisoare, via­­ţa mea se petrecea pe pământul ţării; şi poate că de aceea trăiesc mereu în perspectiva urmă­toarei vizite pe care o voi face acasă, trecând peste un ocean de apă şi de amintiri…

(1)

Generaţia care se duce

De fiecare dată când merg acolo, parcă noi aspecte mi se revelează, unele rămase în sub­con­ştientul meu de la vizitele anterioare, pe care uneori o întâmplare măruntă le ac­tu­alizează la a­de­vărata lor dimensiune spirituală. De fiecare dată pierd două zile cu dru­mul, şi această pier­de­re mi se pare un furt din bucuria şederii în ţară.
Anul trecut am ajuns într-o marţi, pe 16 septembrie, la 2 zile după hramul Bisericii Sfân­ta Cruce din America. Probabil că ar fi trebuit să mai rămân câteva zile după hram, pentru a-mi linişti inima de emoţiile pe care o asemenea sărbătoare le iscă în noi toţi, preot şi credincioşi, a­şa că emoţia sosirii în ţară s-a suprapus pe un fond sentimental deja sensi­bilizat, astfel încât o­chii mei au fost parcă mai deschişi, mai apţi să vadă cele ce în anii an­teriori trecuseră cu ve­derea. Am stat două zile în Bucureşti şi apoi am plecat la Braşov, să văd filiala locală a Asociaţiei Christiana, condusă de doctorul Teofil Mija, un fost deţinut po­li­tic care, eliberându-se şi spiritual după 1990, a înfiinţat în oraşul de sub Tâmpa o poli­clinică gratuită pentru oamenii nevoiaşi, iar lângă Braşov, la Săcele, un cămin de bătrâni, făcut după standarde occidentale. În închisoare, doctorul Teofil Mija a fost, îmi amintesc, foarte bolnav de tuberculoză. Dumnezeu l-a vindecat în mare parte, astfel că puterea care i-a mai rămas, ca un dar sfânt, a pus-o în slujba ce­lor bătrâni şi neajutoraţi. Am găsit acolo o lucrare minunată, aproape incredibilă, cu admirabil de­­vo­tament şi nepăsare de sine la toţi cei ce lucrează pentru semeni, de la medic până la bucă­tar. Medici din oraş vin la azil, du­pă specialitate, şi consultă gratis pe bătrâni, la nevoie.
Ca peste tot, şi la Christiana câinii vagabonzi mişună, căutând hrană şi adăpost. Ciudat es­te că n-am văzut nici un câine vagabond slab: toţi sunt bine hrăniţi; oamenii se mi­lostivesc de ei, uitând de propria sărăcie. Am întâlnit un coleg de liceu în Tulcea, Ab­dulah Remzi, acum pen­­­sionar, care umblă mereu cu o ditamai punga după el, în care are lap­te, pâine şi alte resturi de hrană pentru câinii vagabonzi. Nu-i hrăneşte pe cei din oraş (care, şi aşa, sunt bine hraniţi), ci se duce peste Dunăre, unde sunt câini mai flămânzi. Une­ori îl mai şi muşcă, pentru că sunt mai sălbăticiţi, dar pe el nu-l nelinişteşte acest lucru, ci îi hrăneşte mai departe; nu-şi face injecţii con­tra turbării şi, în general, trăieşte în bună prie­tenie cu întreaga haită, aproape ca în Cărţile Junglei
Am vizitat case de bătrâni şi aici, în America. Poate că cei de aici stau mai con­for­tabil, poate mănâncă mai bine, dar acolo, la Braşov, este altceva: acolo, toţi sunt oameni, nu bolnavi şi îngrijitori, ci pur şi simplu oameni care se iubesc, zbătându-se să mai obţină hrană de la vreo întreprindere, sau vreun ajutor bănesc, sau ceva medicamente. Şi mai e ceva: pensionarii azi­lu­lui se întrec în a-şi face viaţa cât mai frumoasă. Camerele lor sunt camere româneşti: covoare ro­mâneşti, perdele româneşti, perne româneşti – tot ce fiecare a putut aduce de acasă, pentru a nu se simţi ca în azil, a fost adus aici. Am vorbit cu ei aşa cum vorbesc cu bătrânii care stau în casele lor, la feciori sau la fiice. Nu am găsit decât o singură bătrână supărată foc pe toată lu­mea, fiindcă acolo în azil vin din când în când extra­tereştri care-i chinuiesc pe bătrâni, îi muşcă cu dinţii, le răsucesc mâinile etc. I-am pro­mis bietei bătrâne că voi lua măsuri ca extratereştrii să nu mai fie admişi în azil decât dacă declară în faţa doctorului Mija că nu vor mai muşca pe nimeni. Femeia a fost mul­ţu­mită: avea deplină încredere în mine.
Doctorul Teofil Mija a fost foarte ocupat. Avea nişte vizitatori din Germania, care veni­seră să-i fotografieze pe bătrâni, spunându-le, în prealabil, să zâmbească. Stătuseră vreo 2 zile acolo şi, în ziua în care am venit noi, plecau. Au făcut o donaţie spitalului, iar doc­torul cu suro­rile se bucurau ca nişte copii. Mai ales că, uneori, vin musafiri străini care fac câte o «vizită ar­me­nească» (adică peste măsură de lungă), stau la spital ca la hotel, mănâncă în chip democratic, cu bolnavii, îi cer doctorului sau vreunei surori să-i mai şi plim­be cu maşina prin oraş şi împre­jurimi, se fotografiază cu bătrânii şi apoi pleacă pur şi simplu. Nici nu-şi închipuie cât de greu pro­cură doctorul Mija cele necesare pentru azil. Ne-a povestit doctorul de o familie din Franţa care a venit vreo 4 ani la rând la spital. Soţia era o franţuzoaică elegantă şi plină de ifose, care voia mereu să fie servită cu ceva. În fie­care an, făcea o promisiune solemnă că-n anul în curs va da o serată la nu ştiu ce castel de pe Valea Loarei, pentru strângere de fonduri în favoarea spi­talului, dar de fiecare dată, din motive tehnice, balul se amâna. În al 5-lea an nu a mai venit, aşa că balul celebru din castelul de pe Loara a rămas doar un vis neîmplinit. Doctorul Mija şi admi­nistraţia azilului au răsuflat uşuraţi.
Am mai vizitat doi artişti în Braşov: o doamnă Dorina Dutkay, pictoriţă de icoane pe sticlă, urmând linia şcolii de pictură pe sticlă din Făgăraş şi pe cea de la Nicula (toate aceste icoa­ne sunt vândute în scopul procurării de fonduri pentru azilul doctorului Mija!), şi un sculp­tor în lemn, coleg de închisoare cu mine şi cu Marcel [Petrişor] (lucrează în stil popular, este cunoscut în ţară şi participă încă la toate expoziţiile de sculptură).

Generaţia care vine  

De la Braşov am mers la Timişoara. Un prieten din New York mă rugase, ştiind că merg în ţară, să trec şi prin Timişoara, unde avea loc nunta nepotului său. Fiindu-mi un prieten drag, am răspuns invitaţiei lui şi am mers acolo spre a participa ca preot slujitor, împreună cu preoţii locali ai Bisericii. Am fost primit cu dragoste de preoţi şi de nuntaşi, însă, imediat după slujba cununiei, am fost nevoiţi să plecăm, căci trebuia să fim, în zori, pe Valea Jiului, la Mănăstirea Lainici, la slujbă. Şoferul nostru era un tânăr judecător din Bucureşti, de care ne leagă, pe Marcel şi pe mine, multe amintiri comune, de pe când el era o «bobiţă» de copil (pentru Marcel), iar pentru mine, când l-am cunoscut, un adolescent, probabil în penultima clasă de liceu. A­cum este judecător, cu copii şi cu mustaţă, şi nu-i mai spunem decât «D-l preşedinte», spre compensarea atâtor ani când nu i-am spus decât «Bobiţă» (diminutiv care nu-l prea bucura pe atunci). Mai târziu, voi vorbi ceva mai mult despre el, fiindcă ne-am amintit împreuna un episod din viaţa mea, când, proaspăt eliberat din închisoare, eram în domiciliu obli­ga­toriu şi am făcut o ispravă de pomină, împreună cu el şi cu Marcel…
Pe Valea Jiului am dormit peste noapte (am ajuns foarte târziu) la un prieten de-al «D-lui preşedinte» (îi spuneam aşa pentru că era preşedinte de şedinţă judecătorească), un tânăr inginer întreprinzător, şi el cu doi copii, credincios, cinstit şi prezent la toate slujbele religioase din Târgu Jiu sau de la Mănăstirea Lainici. Mi-a plăcut tânărul inginer Dan Călugăru, soţia sa şi cei doi copii; mă bucur nespus de fiecare dată când merg în ţară şi întâlnesc astfel de tineri credincioşi, cu o meserie temeinică şi cu familie bine întocmită. Fără îndoială că Ţara şi Bise­rica – într-un viitor nu prea îndepărtat, când sechelele comu­nismului vor dispărea, laolaltă cu toţi aceşti guvernanţi avizi şi la fel de slugarnici faţă de America şi de Europa Unită pe cât fu­se­seră până mai ieri faţă de Sovietele învecinate – se vor sprijini pe asemenea tineri de nădejde, care cunosc şi practica, şi credinţa, şi cinstea, şi iubirea de neam şi de semeni. Atunci Biserica (ierarhia ei) îi va descoperi pe aceşti tineri ca pe o generaţie nouă, pe care acum, prea preo­cu­pată de bunele relaţii cu puterea, pare mai degrabă să o ignore. E un adevăr: cu ochii la puter­nicii zilei, mare parte a ierarhiei, dorind să acopere nevoile de construcţie de biserici, n-are ochi şi pentru noua generaţie, nu şi-o asumă efectiv şi nu pare să înţeleagă că pentru Biserica luptă­toare există şi un viitor, nu numai un prezent…
A doua zi, dis-de-dimineaţă, am plecat la mănăstire. Soţia lui Dan şi copiii urmau să vi­nă mai târziu. Cred că distanţa până la mănăstire era mai mare de o jumătate de oră. Am trecut prin câteva sate. Defileul Jiului era de o frumuseţe sălbatică, pe care lucrările de aranjare a dru­mului şi de priponire a stâncilor nu o îmblânzeau deloc. Dan ne explică pe scurt câte ceva de­spre satele prin care trecem. La un moment dat ne spune un lucru şo­cant: în satul pe care tocmai îl parcurgem, preotul are două cârciumi! O clipă am glumit, întrebându-ne dacă preotul făcea o împărţire dreaptă a timpului între cele trei slujbe: câr­ciu­mar în două stabilimente şi pre­ot în biserică. Am amuţit însă repede. Mergeam la slujbă şi nu se cuvenea să judecăm pe semenul nostru. Acum însă, fără să condamn, mă întreb dacă cele două profesii sunt compatibile şi de ce ierarhii locului nu iau nici o masură. Nu e de mirare ca din satul acela oamenii credin­cioşi se duc drum lung până la mănăstire, iar cei mai puţin credincioşi îşi pierd, probabil, sufletul în câr­ciu­mile slujitorului bisericii…


Ziua Domnului la Lainici

Vederea mănăstirii ne-a întors total gândul şi inima spre Dumnezeu. Mănăstirea are do­uă biserici: una veche şi mai mică, alta nouă, foarte încăpătoare şi foarte frumoasă, deşi deo­cam­dată neterminată. Câţiva monahi începuseră ceasurile. L-am rugat pe Dan să nu spună ni­mănui că sunt în biserică. Când însă un călugar l-a întrebat, a trebuit să spună ade­vărul. Stareţul m-a chemat în altar. Era prea târziu ca să mai pot sluji, dar m-a rugat să pre­dic, ceea ce am şi făcut.
La sfârşitul slujbei, am fost invitaţi la stareţie, să luăm masa cu stareţul. În timp ce mer­geam într-acolo, însoţit de câţiva călugări şi de cei cu care venisem (la care se adău­ga­seră între timp şi soţia cu copiii lui Dan), iată că mă opreşte un călugăr de vreo 35 de ani, cu un chip palid-pământiu, aproape de chipul unui om mort, şi-l aud că mă întreabă: «Pă­rinte, eu sunt tare bolnav, rinichii mei nu mai lucrează şi doctorul mi-a spus să mănânc car­ne. [Mănăstirea are program athonit, cu nemâncare de carne.] Şi mănânc carne, părin­te, unde nimeni nu mănâncă dintre fraţi! Oare mă mântuiesc, părinte, dacă încalc cano­nul mănăstirii? Eu nu vreau să mă­nânc… Mă voi mântui, părinte?».
M-am bâlbâit puţin, fiind luat pe neaşteptate, dar apoi am căutat să-l liniştesc. I-am spus că dacă stareţul său i-a îngăduit să mănânce carne, poate s-o facă fără teamă de pe­deapsa lui Dumnezeu, fiindcă are dezlegare de la superiorul său ierarhic. El totuşi era sper­iat şi continua să plângă pentru mântuirea lui. Călugării care ne însoţeau l-au liniştit şi ei cum au putut, iar unul l-a însoţit spre chilia lui. Îl urmăream cu privirea şi, deşi nu-l mai auzeam, îmi dădeam seama că monahul bolnav continua să plângă pentru păcatul cel nedo­rit al mâncării de carne. Călugării ră­maşi cu noi ne-au spus că rinichii celui bolnav nu mai func­ţionau de fel, că avea implantat în tru­pul său aparatul de dializă, care se pornea de 4 ori pe zi, şi că nimeni nu-l putea convinge că, în starea lui, mâncarea de carne nu putea fi socotită un păcat. M-am gândit multă vreme după ace­ea dacă teama lui nu era o dispro­por­ţie de gândire asupra păcatului. Sfântul Apostol Pavel spune: «Dar nu carnea ne face pe noi plăcuţi lui Dumnezeu; nu câştigăm nimic dacă mâncăm din ea şi nu pierdem nimic dacă nu mâncăm. Dar luaţi seama ca nu cumva această slobozenie a voastră să ajungă o piatră de poticnire!» (I Corinteni 8, 8-9).
Călugărul se temea de poticnire. Această întâmplare mi-a adus aminte de un frate de la Ra­rău, pe când stăreţea acolo ieroschimonahul Daniil (Sandu Tudor), acum pe cale de a fi cano­nizat pentru sfinţenia şi moartea lui martirică în închisoare. Un frate bolnav de tuberculoză a in­trat în spital, fără binecuvântare. După o vreme s-a întors, adus de un alt fra­te, şi se ruga de sta­re­ţul său să-i facă o supă de găină, că doctorii îi spuseseră să mă­nân­ce supă de pui ca să se facă sănătos. Stareţul i-a spus că n-a venit la mănăstire să mănânce găini fripte. L-a pus la lucru (ce­va mai uşor) şi în câteva luni fratele s-a întremat, s-a îngră­şat şi a uitat curând de boală. Era oare ceva asemănător şi cu acest monah? În orice caz, m-a impresionat stricteţea lui în privinţa pă­catului şi mă gândeam câte păcate facem noi me­reu, câte compromisuri, mult mai grele decât mân­carea de carne, ziua şi noaptea, pe fa­ţă şi pe ascuns, şi nu plângem pentru ele, ba nici măcar nu le socotim păcate!
Masa a decurs în linişte. I-am pus câteva întrebări părintelui stareţ în privinţa mă­năstirii, în special cu privire la prezenţa credincioşilor din jur. Mi-a confirmat ceea ce, de fapt, consta­ta­sem şi eu, văzând biserica ticsită de credincioşi laici într-o duminică obiş­nu­ită. Mi-a spus că aşa es­te în fiecare duminică şi iarăşi m-am gândit că această fugă spre mănăstiri a laicilor are două explicaţii principale: fervoarea credinţei şi/sau lipsa de dăruire a preotului din sat. Am reţinut o afirmaţie făcută în treacăt de stareţ. Pregătindu-se pentru hramul mă­năstirii, a­ces­ta poruncise să se cumpere 500 de kg. de peşte proaspăt. «La fiecare hram – spu­nea el – vrem să dăm credincioşilor ceva de mâncare, aşa cum putem. Mănâncă şi ei pe unde pot: pe me­se, pe bănci, pe iarbă, fiecare pe unde apucă». Anul acesta, la hram, stare­ţul a constatat că veni­se mai multă lume şi a mai poruncit încă 500 de kilograme de peşte con­gelat, fiindcă peşte proaspăt n-a mai găsit. Până la terminarea Sfintei Liturghii, a predicii şi a miruirii, fraţii şi ajutoarele lor au ter­mi­nat de gătit o mie de kilograme de peşte, şi fiecare creştin a mâncat, şi au dat toţi slavă lui Dum­ne­zeu împreună.

(Puncte cardinale, februarie 2004)
 

 

 

(II)

În munte, la părintele Adrian

L-am rugat pe stareţ să-mi spună dacă părintele Adrian Făgeţeanu, de la Sfânta Mă­năstire Antim, este cumva la Lainici. Citisem pe internet că părintele Făgeţeanu ar fi fost răpit de un fel de comando şi dus nu se ştie unde, nici de ce. Acum aflam că este acolo, la schitul din munte numit Locurele. Am plecat cu două maşini, a noastră şi a mănăstirii, căci părintele stareţ voia şi el să-l viziteze pe părintele Adrian. Drum de munte, nepietruit, prăpăstios. Înaintam încet şi, la un moment dat, s-a deschis o poiană largă de câteva hec­tare, cu iarbă frumoasă. pe care păşteau câteva vaci cu lapte şi altele mai tinere. Din loc în loc, pomi roditori, mai mult meri, alcătuiau o liva­dă rară, parcă nelumească. Pe coastă, o biserică mică-mică, un fel de bijuterie, în care încap abia câteva persoane, şi o casă pe mă­su­ră, din lemn, ridicată pe butuci, în care intrai pe o scară din scânduri cu câteva trepte. Uşa scării dădea într-un fel de pridvor închis.
L-am găsit pe părintele Adrian sănătos şi încă destul de agil pentru un nonagenar. A fost închis pe vremuri pentru Rugul Aprins, întemeiat de Sandu Tudor, acel ieroschi­monah Daniil mort mai târziu la Aiud, grup din care au făcut parte o serie de mari perso­na­­lităţi ale culturii şi teologiei române: părintele Benedict Ghiuş, părintele Sofian Boghiu, părintele Dumitru Stăni­loae, părintele Arsenie Papacioc, părintele Petronoiu Tănase, pă­rin­tele Andrei Scrima, monahul (pe atunci) Antonie (Leonida) Plămădeală, V. Voiculescu, Alexandru «Codin» Mironescu etc., etc. Părintele Făgeţeanu arăta destul de bine; doi fraţi ti­neri – unul chiar foarte tânăr – aveau gri­jă de el. Casa era simplă, călugărească, mirosind a foc de lemne, a mere şi a tămâie. Scaunele de lemn care ne fuseseră aduse scârţâiau uşor când ne mişcam. Se instalase o atmosferă de taină monahală…
Într-o astfel de atmosferă, nu poţi trece direct la lucrurile lumeşti, ca de pildă la între­barea asupra plecării oarecum intempestive a părintelui Adrian de la Antim la Lainici…
Ne-am amintit de închisoare, de adânca viaţă duhovnicească pe care o aveam aco­lo; cu durere, dar şi cu pioşenie, ne-am adus aminte de cei adormiţi în Domnul, prin torturi, prin foame, prin boli netratate. Ne-am amintit, mai ales, de Gherla şi de Aiud, unde cei morţi nu au avut parte de un mormânt cunoscut, dar au rămas adânc îngropaţi în sufletele noastre (şi, aşa cum spunea părintele Larion, ucenicul părintelui Sandu Tudor, mort martiric în închisoarea Aiudului, să nu ne mirăm dacă vreodată se vor descoperi în cimi­tirul închisorii de acolo moaşte în gropi fără nume şi fără cruce).
În cele din urmă, părintele Adrian Făgeţeanu a început singur să ne povestească de ce a plecat de la Sfânta Mănăstire Antim. Atunci am aflat că, de fapt, Mănăstirea Lainici a fost primul lui loc de monahism şi că el totdeauna a considerat-o mănăstirea lui de metanie, astfel că acum, la vârsta bătrâneţii înaintate, s-a întors la locul unde se va odihni veşnic. Părintele ne-a spus că a mai avut şi un motiv personal, dar care nu are nici o legătură cu ceva din afara lui. Am respectat această discreţie şi ne-am despărţit cerându-i binecu­vântarea. M-a urmărit o vreme figura lui senină, încadrată de barba albă şi de ochii cereşte de strălucitori.
Acasă, pe urmele Sfântului Gheorghe…

De la Tg. Jiu am plecat spre Bucureşti în grabă mare, fără a ne mai opri pe altundeva, fiindcă trebuia să ajung în satul meu natal, Mahmudia, aşezat pe malul braţului sudic al Dunării, ce poartă numele Sfântului Gheorghe. Este pentru mine cel mai frumos sat din lume, pentru că este primul pe care ochii mei de copil l-au văzut şi pentru că nicio­dată nu-l voi putea vedea decât cu ochii mei de atunci: liman misterios şi fermecător, din care repede ajungi în bălţile Deltei Dunării, cu o vegetaţie copleşitoare şi o floră atât de bogată încât nici măcar legendele locale nu se mai pot descurca în ea, şi cu păsări, animale şi peşti care se amestecau ameţitor în imaginaţia noastră, tineri şi bătrâni deopotrivă.

Cel mai important lucru era că acest braţ al Dunării se cheamă Sfântul Gheorghe, fiindcă marele mucenic urmărise scorpia care căuta să scape ascunzându-se în Marea Nea­gră, spre care fugea exact pe acest curs, unde s-a instalat braţul Dunării după aceea. Bala­u­rul era grav rănit şi alerga spre mare mişcându-şi coada uriaşă într-o continuă zvârcolire, ceea ce explică de ce braţul acesta al Dunării face tot felul de meandre şi cotituri. Când a ajuns la malul Mării Negre şi era gata să se ascundă în apele ei adânci, unde nici sfântul nu i-ar mai fi putut face nimic, s-a înălţat calul alb al mucenicului pe două picioare şi a sărit pe balaur, în aşa fel încât suliţa sfântului a putut să străpungă fiara prin inimă. Scorpia s-a tot zbătut până la apusul soarelui – şerpii răniţi, chiar şi cu capul tăiat, nu mor până la apusul soarelui – şi, tot mişcându-şi coada, a lărgit şanţul uriaş pe care îl făcuse, şi de aceea Dunărea are gura de vărsare aşa de largă. Mama ştia exact şi câte lovituri de suliţă primise balaurul, şi de câte ori şi-a mişcat coada pe malul mării până ce soarele a asfinţit şi a putut muri. Nu mai ţin minte toate acestea din cauza uşurătăţii mele, dar nu m-am îndoit nici o clipă că bătrânii ştiau exact numărul şi nu se înşelau nici măcar cu o iotă…
Familia mea era într-o mare «dardoră», cum se spune la noi, adică agitaţie, fră­mân­tare: una din fetele (are trei) unuia dintre nepoţii mei de frate (am mai mulţi) urma să se mărite înainte de începerea postului Crăciunului, şi un măritiş sau o însurătoare nu este o chestiune de joacă în satul meu. Noroc că mirele era de la oraş şi acolo lumea este mai nă­roadă, aşa că numai vreo jumătate de sat era în dardora, pe când oraşul dormea nepăsător, atât de străin şi atât de departe… M-am nimerit deci în toiul frământărilor, aşa că venirea mea nu a făcut prea mare vâlvă, ca în alţi ani. Sigur, au venit neamurile să mă vadă, au venit şi supravieţuitorii generaţiei mele – tare puţini au mai rămas! După câteva zile am plecat la Galaţi, unde trebuia să mă aştepte domnul preşedinte de sedinţă judecătorească împreună cu Marcel, ca să plecăm spre mănăstirile din Moldova. M-au dus mireasa şi sora ei, cu maşina lor.
Mă uitam la pământul Dobrogei, de care parcă mă mai rupeam o dată: aspru şi neîmblânzit, opunând-se oricărei civilizări, a înghiţit în scurtă vreme «Canalul Morţii», a digerat cu nemilostivire toate canalele de irigaţie făcute de tehnica socialistă, a mistuit ţevile şi s-a umplut de spini şi de ciurlani, proclamându-şi cu ariditate independenţa şi libera sălbăticie. Bravo, pământ natal!
Reverie între două maluri  

      

La Galaţi, un fel de uriaş pod plutitor, căruia i se spune «bac», ne-a trecut Dunărea din Dobrogea pe ţărmul celălalt al oraşului. Era plin cu maşini, cu căruţe şi camioane, dar şi cu oameni care umblau răzbit pe picioarele lor. Dunărea era sură şi ursuză, la fel cu pământul Dobrogei. Bătea un vânt subţire şi tăios, iar bacul sălta pe valuri, urmându-şi drumul cu încăpăţânare. Îmi era frig (nu eram pregătit pentru o asemenea vreme), dar am rămas pe punte, ca să privesc pământul frământat al Dobrogei mele, dealurile ei sterpe, fără copaci, numai cu tufişuri mici şi îndărătnice; dealuri pe care aleargă noaptea strigoii neadormiţi ai crimelor din perioada comunistă şi din care străbătea trufia unui pământ vechi şi dârz, care nu s-a lăsat înfrânt de năvala agresivă a Carpaţilor, când aceştia s-au născut, ci, cu mânie, i-a obligat să facă un cot spre apus, dând astfel naştere Carpaţilor Meridionali. În realitate, dealurile Dobrogei sunt munţi, munţi autentici, care au creat acest scut dobrogean neclintit din vechime, dintotdeauna, fiind prelungirea lanţului de munţi Hercinici.
Când s-au născut munţii Carpaţi, venind năvalnic spre Sud, ca să cucerească Do­bro­gea, dealurile acestea de piatră, munţii aceştia bătrâni, nobili şi adevăraţi, care astăzi nici peste umăr nu se mai uită la neastampâraţii Carpaţi (sau, dacă se uită, o fac cu un dis­preţ suveran), s-au uitat la ei cu încruntare, şi Carpaţii, cuprinşi de o frică pe care, în tinereţea lor nepricepută, nu şi-o puteau explica, au cotit înspăimântaţi şi au făcut şi ei pe acolo ce au putut: un lanţ de munţi, vârfuri, pasuri şi chei, izvoare şi ape… mă rog, nu pu­teau ei să aibă mândria sălbatică a munţilor Dobrogei…
Nici nu mi-am dat seama când a ajuns bacul pe malul celălalt. Acolo mă aşteptau Marcel şi
«d-l preşedinte» (care a venit repede la bac şi m-a rugat cu cerul şi cu pă­mântul să cobor printre ultimii, fiindcă voia să înregistreze pe hârtia fotografică acest moment teribil şi neînţeles, când un fel de mohican dobrogean (termenul mohican se aso­ciază necesar cu epitetul «ultimul») invada paşnic (termen cu multe conotaţii politice) pă­mân­tul molcom al Moldovei.
Am acceptat fără şovăială. Din (ne)fericire, n-am văzut niciodată această fotografie «istorică», deci nu o pot reproduce şi nici descrie în însemnările mele. S-ar putea ca hârtia fotografică să nu fi putut suporta acest extraordinar moment; sau, pur şi simplu, munţii Dobrogei s-au încruntat o clipă şi biata hârtie s-a pârjolit ca de un foc…
(Puncte cardinale, martie 2004)

 

(III)
De la Galaţi la Petru-Vodă
În Galaţi aveam de făcut o vizită: un călugar american, aparţinând de Episcopia grea­că de stil vechi, mă rugase să mă interesez dacă nu aş putea găsi un călugar sau doi, pe la vreo mănăstire din România, care să ţină de stilul vechi, pentru că ar fi dorit să-şi sporească mica lui comunitate. Mai era o condiţie: măcar unul dintre călugări să fie tâmplar. Ne-am dus la mănăstirea care ţine de vechiul calendar, ca să-l întrebăm pe stareţul de acolo. O femeie care vindea obiecte şi cărţi religioase, şi care ştia despre mine (în perioada de persecuţie, spre sfârşitul anilor ‘70, protestasem împotriva dărâmarii unei mănăstiri stiliste care se afla chiar în spatele blocului unde locuiam, în Apusului, şi împotriva dezgropării episcopului înmor­mântat în altar şi ducerii osemintelor lui într-un loc necunoscut, sau eventualei lor arderi), ne-a spus că stareţul era la o sfinţire de casă, în Galaţi, şi că-l va anunţa.
Într-adevăr, stareţul s-a întors curând. Era un bărbat de peste 60 de ani, înalt, bine legat şi jovial, care ne-a îmbrăţişat pe toţi trei cu efuziune, spunând, printr-o parafrazare a cuvin­telor Sfintei Elisabeta, mama Sfântului Ioan Botezătorul, către Maica Domnului, care venise s-o vadă în cea de-a şaptea lună a Elisabetei: «Şi de unde cinstea aceasta, ca să vină pe la noi chiar părintele Calciu?». Nu bănuisem niciodată că un simplu protest scris (şi citit la «Europa liberă») putea naşte un val atât de autentic de recunoştinţă, ba încă şi după atâţia ani… Ne-a ospătat călugăreşte, ne-a arătat mănăstirea, cu biserica şi împrejurimile, toate foar­­te frumoase.
I-am invidiat pentru terenul uriaş al mănăstirii, amintindu-mi că biserica noastră din Virginia are ca pământ împrejmuitor o suprafaţă cel mult egală cu suprafaţa construcţiei şi că un asemenea pământ ca al lor ar costa acolo cel puţin trei milioane de dolari. Zona bisericii noastre este, probabil, cea mai comercială din toată Virginia, iar un teren vecin cu noi, de mai puţin de 2/3 ha, costă două milioane. La doar 2-3 km depărtare, aceeaşi suprafaţă costă numai un milion…
Stareţul ne-a descurajat şi ne-a încurajat totdeodată. Descurajarea era că nu avea nici un călugăr de dat, ci mai degrabă de luat; încurajarea: să ne ducem pe la Mănăstirea Slătioara din Moldova, unde trăieşte episcopul lor, şi să-i cerem lui (probabil avea de dat). Ne-am des­părţit cu aceeaşi efuziune.
Deşi am fi dorit să ne ducem şi pe la controversata Mănăstire Vladimireşti, timpul în care ne-am tot foit prin Galaţi şi pe la mănăstire, cafeaua şi taifasul moldovenesc ne-au în­târziat cam mult, aşa că am hotărât să mergem fără popas până la Mănăstirea Sfinţilor Arhangheli de la Petru-Vodă. Am o dragoste deosebită pentru această mănăstire şi o pietate aparte pentru părintele Iustin Pârvu, stareţul ei, probabil cel mai tare – după duh – monah al mănăstirilor româneşti, mai ales acum, când părintele Cleopa s-a dus la cer, printre sfinţi. După ce am părăsit şoseaua, maşina se mişca încet, cu precauţie, ca un cal de munte care caută cu grijă unde să-şi pună piciorul: drumul era de ţară, cu pietriş şi pietre mai mari aruncate la întâmplare, zdrobite şi azvârlite pe margini de roţile căruţelor, ale maşinilor şi ale tractoarelor, făcând din drum o adevărată osteneală, mai cu seamă pentru «D-l preşe­dinte», şoferul nostru de lux.
Înainte de a fi fost arestat, aveam obiceiul să merg, din când în când, pe la Sfânta Mă­năstire Crasna, care pe atunci nu avea cale de acces pentru maşini, aşa că o parte din drumul spre ea se făcea numai cu piciorul. Minune mare, bucurie deplină: nici un turist, nici un vân­tură-lume, numai credincioşi şi pelerini! Aveam acolo o dragoste duhovnicească: un elev de-al meu de la Seminar, care se călugărise. Îl chema Stângă. Fusesem cu câţiva elevi de-ai Se­mi­narului la călugărirea lui. În timp ce eram în închisoare, Dumnezeu l-a chemat la scau­nul episcopal. M-am rugat şi mă rog să-i dea Dumnezeu o cât mai autentică minte arhi­ereas­că, o dragoste fără limite pentru Iisus şi pentru Sfânta Fecioară, grijă pentru Bise­rică şi pen­tru cre­dincioşi, să fie un ierarh asemenea Sfântului Nicolae şi Sfântului Spiridon…
Mergeam acum nu pe jos, ca la Crasna, ci cu maşina, dar încercam aceeaşi bucurie ca şi atunci; deşi de data aceasta nu mă osteneam eu însumi, ştiam că drumul acesta prost, gro­pile şi noroiul îi cern pe vizitatorii mănăstirii ca o sită deasă, nelăsând să treacă decât pe cei cu credinţă râvnitoare. Pe vale venea un tânăr, citind dintr-o carte; poate îşi citea canonul de spovedanie şi împărtăşanie. Intram într-o altă lume, cu oameni care se îngrijau de mântuirea sufletului lor. Femei bătrâne, cu traiste pe umăr, cele mai multe ţinând de mână câte un copil sau chiar doi, urcau încet şi cu opriri dese. Fiecare pas era, de fapt, o rugăciune, chiar dacă nu era rostită; fiecare pas spre mănăstire era, fără îndoială, un urcuş spre desăvârşire.
Am ajuns pe înserat. Începuse Vecernia. Trebuia să-l întâlnim pe Daniel, un tânăr din biserica noastră, care se repatriase, cu soţia şi copilul, în urmă cu aproape un an. Daniel a ve­nit însă ceva mai târziu.
Părintele Iustin şi gura lui de rai
Se schimbaseră multe lucruri de când mai fusesem pe acolo, mai apăruseră clădiri noi, dar nu le prea luam în seamă, pentru că ceea ce nu se schimbase de fel era adânca duhovnicie pe care o cunoscusem cu doi ani înainte. Oameni care se grăbeau spre biserică, pentru a prinde privegherea, alţii care stăteau în şir la uşa chiliei părintelui Iustin, să se spovedească. Tot ca în trecut, această coadă lungă de penitenţi, aşteptând mărturisirea şi iertarea păcatelor, începea dis-de-dimineaţă şi… după miezul nopţii erau tot atât de mulţi! Pă­rintele Iustin şade în scaunul spovedaniei câte 17 ore în şir. De aceea am spus că este cel mai tare călugăr con­temporan, căci puterea aceasta de a sta acolo, nemâncând şi nebând aproape nimic, vine de la Dumnezeu şi nu e dată oricui.
În jurul mănăstirii s-au aşezat câţiva tineri intelectuali, care şi-au cumpărat acolo case şi pământ, şi care ţin de mănăstire cu duhul. Îndemnul cumpărării vine chiar de la părintele Iustin, care doreşte să aibă în jurul mănăstirii numai vecini credincioşi, dar acest îndemn se dovedeşte acum un adevărat dar de înainte-vedere, căci iată, cu noua Constituţie a guver­nului, orice străin poate cumpăra pământul din jurul mănăstirii şi să trântească acolo vreo crâşmă, vreo discotecă sau cine ştie ce alt locaş de desfrâu, pentru că dracul nu numai că nu zideşte biserici, dar şi pe cele existente vrea să le distrugă sau să le pângărească. Noua Con­stituţie dă dreptul oricărui străin să cumpere ce vrea şi unde vrea; nimic nu mai protejează efec­tiv patrimoniul spiritual al ţării.
Am participat la slujba de noapte. Din când în când, câte un credincios sau câte o maică, ce-şi mai aminteau, probabil, câte ceva despre mine, veneau să-mi sărute mâna. Am observat un lucru ciudat – şi nu cred că ceea ce voi spune acum îşi are sursa în pietatea deo­sebită pe care o am pentru părintele Iustin şi care ar putea să-mi influenţeze sentimentele: când mergi într-o mănăstire de călugări, şi când trebăluiesc prin curte, şi când slujesc în bise­rică, ei au cam aceeaşi înfăţişare. La Petru-Vodă este însă ceva deosebit: monahii aceştia ti­neri în biserică par aerieni, coborâţi parcă dintr-o altă lume, având în ei ceva îngeresc. Nu vreau să spun că ei sunt îngeri, dar prin atmosfera de credinţă instituită în această mănăstire – şi nu numai de către părintele Iustin, ci şi de puterea credinţei pelerinilor – monahii iau chipuri îngereşti în biserică.
Daniel cu Maria şi cu copilul lor, Pavel, care este şi finul meu de botez, au venit la biserică. M-am bucurat să-i văd. Pavel m-a întrebat dacă am venit cu maşina mea şi s-a întristat când i-am spus că nu, dar i-a trecut repede. În timpul privegherii, a adormit în bra­ţele mamei sale. Mai erau şi alţi copii, care stau în căminul pe care mănăstirea l-a con­struit pentru ei. Sunt copii de ţărani săraci din jur, copii buni, pe care mănăstirea îi îngrijeşte pe durata şcolarităţii, le dă mâncare, adăpost, încălţăminte şi îmbrăcăminte, până ce-şi vor face o meserie, unii, iar alţii până la facultate, inclusiv. Erau copii mici care-şi făceau cruci dese, îngenuncheau şi se rugau, dar în curând cei mai mici au adormit şi ei. Îi supravegheau cu dra­goste şi grijă nişte măicuţe.
La sfârşitul privegherii, ne-am dus să-i sărutam mâna părintelui Iustin. Era trecut de­mult de miezul nopţii. Părintele i-a binecuvântat pe penitenţi care erau în stare să stea acolo toată noaptea pentru spovedanie, şi i-a îndemnat să vină a doua zi de dimineaţă. Am stat vreo oră de vorbă, am mâncat ceva şi am mers să ne culcăm într-o odaie pe care părintele stareţ ne-o rânduise din vreme. Era o odaie cu trei paturi, cu o fereastră în spate şi cu uşa care dădea pe un cerdac comun. După o călătorie atât de lungă şi după privegherea de noapte, lun­­gă şi ea, ne-am odihnit bine, fiecare în patul lui. A doua zi ne-am sculat dis-de-dimineaţă, pentru slujbă. Penitenţii erau deja înşiraţi la uşa chiliei părintelui stareţ. Soarele răsărea şi lumina din plin biserica. Era ca şi cum ne-am fi întors cu circa 500 de ani înapoi şi ochii noştri priveau miraţi o mănăstire proaspăt zidită de Ştefan cel Mare! Biserica aşa arăta: pic­tată în exterior, precum cele din secolele anterioare, cu scenele cunoscute din viaţa Mân­tui­torului, cu chipurile sfinţilor din vechime (la care se adaugă însă şi o serie de sfinţi noi), cu sce­na Judecăţii din Urmă, care ocupă integral peretele de vest… Într-o clipă te simţi trans­portat în lumea de credinţă fierbinte a veacurilor de demult, la creştinismul genuin al stră­moşilor noştri şi la dragostea lor de cele sfinte.
Tradiţia şi provocările veacului
După ce am mâncat, am plecat spre Iaşi. Aveam o conferinţă la Casa de Cultură «Va­sile Pogor». Marcel are o legătură de rudenie prin alianţă cu Casa Pogor, în sensul că Dana, soţia lui Marcel, este descendentă din Negruzzeşti, care se înrudeau cu Pogorii.
Conferinţa a avut loc în sala de expoziţie a picturilor lui Pogor-fiul. Audienţa – se­lectă şi bine educată. Tema conferinţei era «Creştinism, naţionalism, democraţie în secolul XXI», iar conferenţiari: Răzvan Codrescu, Marcel Petrişor şi eu.
Marcel s-a sprijinit mai mult pe improvizaţie; fără a fi părut banal sau sincopat, impro­vizaţia s-a simţit, totuşi. Răzvan Codrescu a fost, ca de obicei, temeinic, locvace şi convin­gător. Tema mea a fost oarecum lăturalnică: am vorbit despre Rugăciunea pioasă. Pro­babil că unora li s-a părut neintegrată în tematica generală, dar ţinta mea a fost să arăt că adevărata rugăciune te integrează în comunitatea universală a rugăciunii creştine, neanulând sentimen­tul de solidaritate cu ai tăi, cu neamul în care te-ai născut şi trăieşti, cu care mergi la Judecată şi te mântuieşti sau te pierzi.
Pe tot parcursul călătoriei mele «prin duhul României» (pentru că această călătorie am dorit s-o fac şi am făcut-o, scufundarea mea fiind îndeosebi una în duhul Moldovei drept­credincioase), am constatat o anumită nemulţumire la unii preoţi, la unii credincioşi şi, mai ales, la unii monahi. Nu am reuşit să înţeleg dacă ierarhia Moldovei are vreo vină în această nemulţumire, sau un duh al nemulţumirii şi-a făcut loc pur şi simplu în inimile oamenilor. Nu am avut nici o întâlnire cu vreun ierarh din Moldova, nu pot spune că am aflat ceva de la ei, dar ceea ce am constatat este că unii preoţi sunt nemulţumiţi de faptul că nu li se recunosc strădaniile şi acţiunile bune, iar la monahi este opoziţia la tendinţele ecumeniste ale ierarhiei şi spaima că această direcţie eretică le va tulbura viaţa de rugăciune, viaţa sporită în duh a mănăstirilor şi chiar puritatea Ortodoxiei.
La mănăstirea de la Petru-Vodă, de pildă, Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Daniel nu a mai fost de ani de zile. Vizita unui ierarh este – şi trebuie să fie – o bucurie. Misiunea sacră a ierarhului este să facă din vizita lui canonică o bucurie duhovnicească pentru cei vizitaţi. La Sfânta Mănăstire Sihăstria, Înalt Prea Sfinţitul a trimis nişte călugări catolici pentru savâr­şirea unei liturghii ecumenice. Monahii au protestat printr-o scrisoare semnată de vreo 80 de trăitori, ca să nu fie întinată viaţa lor atât de ortodoxă (dar şi memoria celor care au fost aici făclii de credinţă pentru întreaga ţară, şi chiar pentru întreaga Ortodoxie) prin imixtiunea grupurilor ecumenice şi prin acest gen de slujire. Înalt Prea Sfinţitul s-a supărat rău, a venit la mănăstire şi a cerut să-i vadă pe cei care au semnat scrisoarea. Unii dintre ei s-au speriat şi şi-au retras semnătura. Se pare că acest lucru l-a mai mângâiat pe Înalt Prea Sfinţitul. Pro­babil că, legal, a fost bine (legalitatea însemnând, aproape totdeauna, litera moartă, care, la rândul ei, ucide duhul viu). Dar pentru realitatea spirituală a mănăstirii, pentru integritatea du­hu­lui ortodox, a fost o rană greu de vindecat.
De multe ori am scris împotriva ecumenismului. Cred că am spus tot ce puteam eu spu­ne despre această «erezie a secolului nostru», cum o numesc monahii greci. I-am cunos­cut pe mulţi dintre conducătorii Consiliului Ecumenic şi am văzut compromisul lor sufletesc în faţa politicului şi dorinţa lor nestăvilită de a compromite şi pe alţii, sau alte grupuri orto­doxe, care îşi apără încă puritatea credinţei. Pe unde am fost, monahii se întreabă cu durere şi nelinişte: «Încotro mergem? Şi până unde? Va trebui să căutăm altă jurisdicţie? Va trebui să fugim în munţi şi în păduri, în sihăstrie, spre a ne mântui de ispita satanei? Vom fi oare vâ­naţi aşa cum îi vânau iconoclaştii pe apărătorii sfintelor icoanelor?»
Ceea ce vreau să subliniez aici nu este pericolul ecumenismului în sine; poate că lu­cru­rile nu sunt chiar aşa de grave cum li se par monahilor. Ceea ce subliniez prin cele spuse este tulburarea pe care satana, slujindu-se de lupta ecumenică, o pune în sufletele monahilor; şi nu numai în inimile celor din România, ci din toată lumea ortodoxă. Aşa se nasc neliniştile spai­mei, aşa se naşte preocuparea salvării personale de primejdiile lumeşti în detrimentul duhov­niciei, aşa se nasc începuturile unor compromisuri care, o dată pornite, nu se ştie unde se vor opri…
Ceea ce scriu aici aş fi dorit să scriu direct ierarhilor. Cred însă că o astfel de scrisoare ar fi fost sortită direct uitării sau lipsei de interes, ba chiar ar fi fost un prilej de mânie. Nu ne rămâne decât rugăciunea pentru paza mănăstirilor, pentru liniştea monahilor şi pentru nepri­mejduirea vieţii ortodoxe din ţara noastră şi din lumea întreagă.
(Puncte cardinale, aprilie 2004)

 

(IV)
Între geografie şi duh
De la Iaşi ne-am întors iarăşi la Sfânta Mănăstire de la Petru-Vodă, care a devenit pentru noi un fel de adăpost nocturn. Participam la slujbe până după miezul nopţii, mergeam la culcare şi dimineaţa plecam cu maşina să vizităm mănăstirile din zonă.
La Dragomirna am încercat un sentiment de forţă spirituală şi materială. Am văzut zidurile solide, turnurile de apărare, crenelurile şi interstiţiile din ziduri, pe unde se putea trage cu flintele în duşmani. Mănăstirea pare o cetate care îşi aşteaptă apărătorii împotriva năvălitorilor păgâni. În decursul istoriei sale zbuciumate, mănăstirea a fost arsă de mai multe ori şi refăcută. Şi astăzi stă ca o mănăstire-soldat, într-un post înaintat, gata să-şi pună viaţa pentru Hristos şi Biserica Lui românească. Parcă toată ţară ar sta departe, în spatele acestei mănăstiri, singura care poate apăra credinţa, prin luptă şi sacrificiu. Prietenul nostru Aurel State, Dumnezeu să-l odihnească, este primul care a numit Dragomirna «mănăstire-soldat».
Nişte măicuţe ne-au deschis muzeul şi biserica. Toate celelalte maici munceau pe undeva. Am ocolit Biserica, am intrat prin turnurile de apărare, am făcut, într-o clipă, o excursie în timp. Parcă din zare se arătau hoardele tătare pornite după pradă şi vedeam umbrele plăieşilor pândindu-le şi pregătindu-şi flintele şi arcurile pentru a-i pierde pe vrăjmaşii înainte de a atinge zidurile sacre ale mănăstirii.
Am coborît şi-am mai ocolit încă o dată lăcaşul sfânt. Am observat câţiva meri cu poame mici, roşii şi strălucitoare în bătaia soarelui tomnatec. Am adunat câteva mere de pe jos, ce păreau aproape ireale. Am muşcat din ele. Aveau un gust dulce-acrişor, dar de mirare era faptul că aveau miezul roşu, aproape ca şi exteriorul fructului. Poate era sângele vitejilor care şi-au pus viaţa pentru salvarea Bisericii şi a neamului. Ştiu că lucrul acesta nu este adevărat, dar pot presupune că, printr-o credinţă şi o înţelegere mistică a fenomenelor materiale, această transmutare este posibilă. Şi îmi place să cred în ea.
La Agapia, în capelă, era slujba de seară. Nu am intrat. Am vizitat numai ce era în afara capelei. Pe când mergeam spre biserica mare, am întâlnit o maicuţă mai în vârstă. M-a întrebat cine sunt. Ea mergea la slujbă. I-am spus numele. Mi-a răspuns: «Am auzit eu de preacucernicia voastră. Stai, părinte, să-ţi dau şi eu ceva!». A băgat mâna adânc în buzunarul rasei cu care era îmbrăcată şi a scos un flacon mic plin cu mir de nard, pe care mi l-a dat. Apoi a plecat încet spre capelă. Parcă venise din altă lume şi pleca tot înspre acolo. Am privit în urma ei până a intrat pe uşă. A fost un dar preţios. Nu pentru valoarea mirului, care nici nu ştiu dacă este, cu adevărat, aşa de scump…
Mi-am amintit de un loc din Noul Testament. Era cu şase zile înainte de Paştele iudaic. Iisus poposise în casa lui Lazăr, cel pe care îl înviase din morţi, şi I-au făcut masă. Maria «a luat o litră cu mir de nard curat, de mult preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului» (Ioan 12, 3). Am citit undeva despre mirul de nard din vechime. Era foarte scump, cel mai mult venea din Tibet. Se punea, de obicei, într-un vas de alabastru cu gât lung, care se închidea la foc. Pentru a scoate mirul din vas, se spărgea gâtul acestuia. Mirul trebuia consumat tot dintr-o dată, altfel se pierdea.
Parcă mi se spălaseră picioarele cu mir de nard, pentru că, aşa cum a spus Iisus la Cina cea de Taină, şi celor care sunt curaţi trebuie să li se spele picioarele. Eram eu oare curat? Sau mă mustra Domnul!

2 Comments

  1. ioDan 25 octombrie 2016

    „…Fără îndoială că Ţara şi Bise­rica – într-un viitor nu prea îndepărtat, când sechelele comu­nismului vor dispărea, laolaltă cu toţi aceşti guvernanţi avizi şi la fel de slugarnici faţă de America şi de Europa Unită pe cât fu­se­seră până mai ieri faţă de Sovietele învecinate – se vor sprijini pe asemenea tineri de nădejde, care cunosc şi practica, şi credinţa, şi cinstea, şi iubirea de neam şi de semeni…”

    Fie ca măcar generațiile viitoare, Dumnezeu să le învrednicească a avea astfel de conducători, „proorociți” de
    părintele martir.

    Răspunde
    1. Iodan 1 septembrie 2020

      Am recitit cu drag după 4 ani această comoară de amintiri a Părintelui Gheorghe…

      Răspunde

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *