Parintele Arsenie Papacioc

Despre Părintele Arsenie Papacioc e inutil să vorbeşti. Numele său e pentru orice creştin ortodox o mărturie a credinţei. Părintele o trăieşte adânc de peste nouă decenii. Dar nu vremuirea este cea care girează destinul avvei de la Techirghiol. Prin faptul că a trăit liber deşi a fost închis ani de zile, prin stăruinţa de a nu ceda atunci când alţii o făceau, dânsul a dovedit cu prisosinţă că omul nu e sub vremi… Articolul de mai jos e o pledoarie pentru libertatea şi bucuria credinţei. Care nu au putut fi stăvilite de comunism. Uneori prigoanele întăresc Biserica.

‑ Părinte, aţi trăit o viaţă în mă­năs­tire. Cum vedeţi monahismul actual?
‑ Nu prea aveţi dreptul să puneţi aceas­tă întrebare. Pentru că se subînţelege că a fost cândva cum a fost, şi acuma‑s nu­mai slăbiciuni. Aşa se interpretează. În realita­te tot ce‑a fost sau o să fie, în prezent le‑avem pe toate! Adică, monahismul e tot monahism. Depinde de ins. Aceleaşi voturi că­lugăreşti, aceleaşi  slăbiciuni şi virtuţi care au existat întotdeauna. Însă, dacă lumea nu vede minuni, crede că au slăbit lucrurile. N‑au slăbit. Sfinţii Apostoli au fost cum au fost, grozavi, dar n‑a fost niciunul ca celălalt. Mai mult decât atât, Petru a făcut o greşeală: s‑a lepădat de Hristos deşi a fost avertizat mai înainte. Dar s‑a căit straşnic, hai să zic aşa … à la Petru, ca Apostol care iubea, nu fals. Şi a fost iertat. Şi a ajuns ce a ajuns! Şi Iuda dacă s‑ar fi căit ar fi fost iertat. Pentru că iubirea lui Dumnezeu este foarte mare, dincolo de marginile înţelegerii. Dar pe ceva, pe o căinţă, pe o părere de rău adâncă, ca să‑ţi vezi micimea. Şi fără discuţie că ar fi fost şi Iuda iertat, dar era băgat prea adânc dracul în el şi s‑a spânzurat. Vedeţi ce vremuri sunt acum, că a apărut „evanghelia lui Iuda“? Iuda cel ce s‑a spânzurat a ajuns „evanghelist“! Dacă s‑ar fi pocăit, poate chiar că ajungea… De asta s‑a întrupat Mântuitorul, s‑a făcut om. Ne‑a adus mai mult decât ne‑a pierdut Adam. Ne‑a dat putinţa de a ne îndumnezei după har. Şi de a ne ierta vrăjmaşii, de a trăi în lumina creştină, în lumina lui Hristos. Pentru că omul preţuieşte cât preţuieşte Omul‑Hristos! Prin restaurare. Sfântul Grigorie de ­Nissa, marele trăitor, frate cu Vasile cel Mare, a spus că despre această fiinţă grozavă, omul, Dumnezeu mai are încă taine de descoperit. Înfricoşător. Îngerii nu pot să înţeleagă lucrurile acestea încă. Sunt taine divine.
‑ Părinte, aţi pomenit de îngeri, de ce spuneau părinţii din Pateric că e mai preţios să‑ţi vezi păcatele decât să‑i vezi pe îngeri?
‑ Dragă, pentru că nu ne ajută cu nimic să‑l vedem, poate să fie un drac. Vă gândiţi la lucrul ăsta? Că cele mai multe întâmplări, mai ales în monahism, unde‑i mai adâncă trăirea, sunt cu venirea unui diavolul în chip de înger de lumină. Bunăoară, cum spune în Pateric, un drac a venit la un monah. Zice: „Închină‑te mie că eu sunt Hristos!“ Monahul însă l‑a surprins: „Păi eu la Hristos mă închin dintotdeauna, cine eşti tu?“ Şi l‑a descoperit şi diavolul a dispărut. Dacă eu mă închin oricum lui Hristos, de ce‑mi ceri lucrul ăsta? Dumnezeu nu‑mi cere! Mă lasă să trăiesc în credinţa mea. Pentru că prin credinţă vine puterea, nu prin vedenii, că acestea pot fi de la diavolul.
Alt diavol s‑a dus la un monah şi l‑a sculat noaptea: „Scoală, măi, la rugăciune, scoală la rugăciune!“ El, săracul, în naivitatea şi în cuminţenia lui: „O, m‑a sculat îngerul!“ Şi s‑a sculat la rugăciune. După rugăciune s‑a culcat. Diavolul a început iar: „Scoală la rugăciune, scoală la rugăciune!“ Prinsese dracul curaj dar fără a avea strategie. În sfârşit, tot aşa, după o zi‑două l‑a întrebat părintele lui: „Ce‑i cu tine de slăbeşti aşa?“ „Păi, mă scoală îngerul la rugăciune“, a zis „vine în toată noaptea, cu mireasmă, cu aripi îngereşti, cu de toate.“
‑ Cu înşelare.
‑ Cu înşelare. Şi atunci este bine să nu fii deschis, să nu mai dai voie la înşelări din astea că ai văzut, că… Să nu vezi! Să te vezi pe tine, fiule! Asta vrea Dumnezeu. Te cunoşti prea puţin. Că Dumnezeu ne‑a creat, cum spuneam, cu mari posibilităţi divine, dar ne‑a creat liberi. Nu ne forţează ca o roată dinţată să mergem după El. Să mergem liberi. „Eu am spus ce aveţi de făcut şi v‑am dat‑o şi pe Maica Domnului“. Maica Domnului, dragii mei, care‑i o nouă lume, care‑i Stăpâna Cerului şi a pământului, e foarte supărată pe cei care nu‑i cer nimic. Maica Domnului care atâta putere are, toată stăpânirea, şi o urăşte dracul în tot felul!
‑ De ce o urăşte în chip special pe Maica Domnului?
‑ Pentru că‑i Stăpâna Cerului şi a Pământului, pentru că iubeşte, pentru că a trăit ca om ca şi noi, cu foame şi cu dureri omeneşti, câte n‑a suferit! Chiar s‑a pus o întrebare, justificată, dar răspunsul era cunoscut: cine a suferit mai mult? Maica Domnului sau Mântuitorul? Sigur că Mântuitorul, pentru că era Dumnezeu! Dar adâncul durerii din inimă – să‑şi vadă copilul jupuit, ea care ştia cum L‑a zămislit – l‑a trăit Maica Domnului. Sigur că Dumnezeu, ce să mai vorbim, a luat‑o la El! Cum să n‑aibă acum putere Măicuţa?
Noi, ne facem o mică rugăciune, cinstită să zic, şi avem apoi îndrăzneală, o nădejde ascunsă în noi, că ne‑am făcut datoria. Nu ne îndoim de lucrul ăsta… D‑apoi Stăpâna Cerului! Ea care a şi dovedit că are o iubire dincolo de închipuirea omenească! Noi greşim că măsurăm lucrurile cu înţelegerile noastre mărginite, omeneşti, şi aşa le măsurăm cu metrul, sau cu centimetrul, sau cu milimetrul. Dincolo nu mai există dimensiunea asta. Ca şi veşnicia. Nu mai este timp, e veşnicie! Nu mai există nimic, decât permanenţa.
‑ Vă rugăm să ne explicaţi, părinte, o altă vorbă din Pateric. Spune avva Ammona că dacă nu te dărâmi pe tine de tot nu te poţi zidi din nou.
‑ Păi să dărâmi omul cel vechi, ca să poţi să‑ţi pui temelie nouă. Adică să dărâmi omul vechi din tine, căderea lui Adam care s‑a imprimat în noi, şi de care scăpăm prin botez. Dacă ai fost beţiv să nu mai bei, dărâmi beţia ta, dărâmi vechimea care te‑a stăpânit. Astfel ai dărâmat din tine tot şi eşti un om nou după Hristos, după învăţătura creştină. Asta ne interesează, nu apariţiile îngereşti că acestea sunt cele mai uşor de descoperit şi cele mai alungate de Biserică …
Pe mine, pentru că am făcut multă închisoare şi am fost şi în pustie cu părintele Cleopa, m‑a întrebat multă lume: „Nu s‑au făcut minuni în închisori?“ Zic: „Ba s‑au făcut!“ „Care?“ „Nici una!“
‑ Aceasta a fost marea minune, că nu s‑a făcut nici o minune?
‑ Da! Asta e marea minune! La Aiud, izolat cum era, au vrut să mă omoare, m‑au băgat la răcitor. Ca la frigorifer. Groaznic, groaznic. Şi socoteala era, constatată şi verificată după cum au socotit ei, că la trei zile mureai. M‑au băgat trei zile … n‑am avut nimic, m‑au bagat cinci … n‑am avut nimic. Mă costa! Dar n‑am murit. M‑au bagat şapte zile … n‑am murit nici atunci. Vă închipuiţi, asta nu e o minune? Eram şi dezbrăcat… în sfârşit, groaznic, groaznic. Şi totuşi eram viu şi, îmi cer scuze, aveam o curiozitate de copil, să văd cum iese sufletul, cum o fi trecerea asta dincolo, de care eram foarte conştient. Dar n‑am murit… Şi ne‑au ţinut acolo, vai de mine, 14 ani am făcut! Mulţi în zarcă, acolo. Am fost şi în celularul mare de la Aiud. Eram băgat cu Rugul Aprins. I‑au condamnat pe toţi. Pe părintele Stăniloae, Vasile Voiculescu, Alexandru Mironescu, ăştia erau cu câte 5‑6 ani, pe părintele Sofian. Pe mine cu 40 de ani…
‑ Atât a fost condamnarea?
‑ 40 de ani. M‑am distrat dar m‑a costat. Pe‑acolo pe unde te duceai: „Ce‑ai făcut, mă?“. „N‑am făcut nimic, mă!“, eu de colo. „Mă, dacă nu făceai nimic îţi dădea 10‑15 ani, da’ nu 40!“ În sfârşit… ne‑am eliberat toţi în ’64 când nu se mai putea, dar aş fi stat şi azi acolo, dacă vroia Bunul Dumnezeu. Vreau să vă spun că a fost atât de intens trăită viaţa acolo… firul de viaţă din tine, încât nu că am rămas cu o amintire, a rămas ca o puternică imprimare creştină în mine.
‑ Aţi trăit ca în mănăstire acolo.
‑ Ce mănăstire? Mănăstiea e… bei şam­panie, mănânci cozonaci. Acolo o fărâ­mă de pâine cât o unghie era grozav de mult.
‑ Nevoinţă mai aspră decât a pă­rinţilor egipteni  de pe vremuri din Pateric.
‑ Nu pot să fac comparaţie, vă spun ce a fost. Nu ne‑au scos unghiile, dar erau liberi să facă orice. E foarte greu să tot povesteşti lucrurile astea, ştii, care au fost trăite. Atunci mă miram, mă pi­păiam: „Doamne, exist?“ Existam. Când m‑a scos din ultima încercare, din camerele frigorifere, m‑au băgat într‑o celulă singur. Nu era nimic, nimic, nimic. Duşumeaua care era acolo şi aia era înnegrită şi geamurile cu zăbrelele alea grozave. Şi m‑am aşezat pe jos acolo. Lângă mine un cocoloş, cam atâta, de mămăligă, verde, mucegăită, stricată. Am mâncat‑o ca pe un pandişpan! N‑am avut nimic. Dar nu mai făceam socoteli, nu mai comparam lucrurile, trăiam intensul vieţii. Nu comparam lucrurile, pentru că atunci când te frigi, nu te mai interesează decât să uzi arsura aia sau s‑o tratezi. Nu te mai interesează că te dor picioarele sau te doare inima. Trăiai foarte intens viaţa. Am fost întrebat unde a fost mai greu, în pustie sau în puşcărie? Eu trăisem şi una, şi alta. Mă, zic eu, în pustie, lupta e cu dracul şi dracul se temea de Dumnezeu. Avantaj, că nu îşi permitea orice. Avem şi noi un înger, nu‑i chiar aşa. Relaţia cu îngerul nu e demonstrativă, ca astăzi cu propagandă. E cu trăire. Cu spirit de fineţe. O adâncime… Adică bucuria asta a trăirii cu Dumnezeu nu poţi s‑o descrii. E extraordinară. Şi tot omul poate să o aibă. Deci acolo, în pustie, luptam cu răgaz.
La puşcărie însă ăştia nu credeau în Dumnezeu şi te omorau, nu se uitau. Te duşmăneau ca pe un mare criminal, pentru că asta era educaţia pe care le‑o făceau ăştia. „Tâlharilor, dacă nu vă astâmpăraţi, vă băgăm în locul lor“. Ăia, săracii, pentru o pârlită şi împuţită de leafă, te omorau. Am avut marele dezavantaj că primul gardian era un ungur. Foarte rău. Ungurul nu ştia multe. Şi eu am avut multe conflicte cu ungurii, ştiţi. N‑are de lucru într‑o zi şi‑mi spune: „Te vor face patriarh!“ „Dacă mă fac patriarh, nu te gândeşti ce‑o să fac eu cu voi?“ i‑am răspuns.
‑ Încerca să vă momească?
‑ E, nu mă momea că nu mă gândeam eu că mă face patriarh. Dar vorbea pentru că eu aveam un nume printre călugări, printre ceilalţi. „Ăsta e căpetenie!“, ştiţi. Odată, când s‑a ţinut o conferinţă acolo de către deţinuţii vânduţi, erau două mii de oameni poate, au început să vorbească de Evul Mediu. Şi eu, mai mititel aşa cum mă vedeţi, m‑am ridicat, eram pe la mijloc pe acolo, pe nişte bănci. „Ascultă, mă, cine eşti dumneata să vorbeşti de Evul Mediu care a fost teocentrist? Ce ştii tu despre Evul Mediu?“ l‑am înfruntat pe ăla. Sigur că m‑ar fi omorât, dar m‑am rătăcit prin mulţime, cu mii de oameni pe acolo. Da, aveau trădătorii lor, asta a fost o minune că nu s‑au atins de mine.
‑ Noi, românii, ne‑am degradat şi din cauza comunismului?
‑ Nu ne‑am degradat, dragă. Toţi prigonitorii lui Hristos au întărit, de fapt, Biserica, credinţa în Hristos. Eu am trăit în plin comunism…
‑ Şi înainte de el, şi după el aţi trăit…
‑ Şi după…
‑ Trei regimuri politice aţi văzut: cel de dinainte de comunism, cel din timpul comunismului şi cel de după comunism…
‑ Comunismul a dărâmat valorile… Nu puteai face comparaţii. Şi s‑a ajuns la grozava cădere: să te vinzi! Şi s‑au vândut atâţia inşi…M‑au înregistrat la televiziune în legătură cu dosarele…
‑ Da, e mare ceartă în legătură cu dosarele episcopilor…
‑ Şi m‑am supărat şi am zis: „pui de năpârci…“, dar n‑am schimbat tonul deloc! „Dacă a trecut răzmeriţa, sunteţi acum fiii lui Avraam? De 60 de ani Biserica e anchetată! Avem noi legile noastre, îi scoa­tem din preoţie, de ce vă băgaţi voi?“ Chiar ieri au venit de la Caţavencu, şi nu mi‑a plăcut să fiu înregistrat. Pe mine să mă băgaţi în titlurile voastre cum că moldovenii bat metanii şi neveste?! Preoţii moldoveni! Spune: „preotul ăla care şi‑a bătut nevasta, dar nu spune moldovenii toţi, nu toţi preoţii, nu generaliza!“ E evident că ei sunt împotriva Bisericii şi unde se face un act neînsemnat, cât de mic, angajează întreaga Biserică: „A, uite, lucrare drăcească sau cum vreţi să îi spuneţi.“ Acestea sunt lucruri faţă de care trebuie luată poziţie.
‑ Şi ce ar trebui făcut, părinte?
‑ Domnule, pune‑te tu la punct! Ăsta‑i răspunsul cel mai bun la întrebarea asta, pe care o pune tot omul cu niţică conştiinţă. Puneţi viaţa la punct. Intră în omul nou.
‑ Nu căuta greşelile celuilalt…
‑ Nici vorbă. Nici n‑ai nimica pentru că îţi lipseşte dragostea. Şi dacă mergi pe linia de credinţă autentică, atunci vezi bine că şi pe ăla îl ţine tot Dumnezeu. Că zice Mântuitorul:  „Nu se mişcă fir de păr fără Voia Mea!“. Deci nici fir de iarbă, nici frunză, nici gând, El ne guvernează pentru că El ne‑a creat! Ştie ce ai gândit, ştie tot ce ai făcut! Deci pune‑te la punct! Şi dacă eşti un soare ascuns în lume, încălzeşti lumea, spui ce trebuie. Dar fără discuţie. Că mă întreabă lumea să îi spun un cuvânt: „Domnule, să ştii să mori şi să înviezi în fiecare zi“.
‑ Cum adică…?
‑ Să mori păcatului! Nu primesc asta! Mai bine mor! Ei se aşteaptă să vă spună: „Domnule, eu, m‑am uitat peste un mort“, asta nu se poate… Asta poate să o facă, nu eu, oricine poate să o facă, dacă are putere divină! Este întrebat un părinte de către fiul duhovnicesc: „Ce e smerenia, părinte?“ „A te vedea pe tine sub toată făptura, fiule.“ Sub toată făptura…“Şi viermele e o făptură?“ „A te vedea şi sub vierme!“
‑ Dar cum poţi să ajungi la aşa măsură?
‑ Uite de ce a zis aşa părintele ăla: pentru că viermele nu stă pe loc, îşi caută viaţa. Caută viaţa, ca să trăiască, să apuce, să guste. Şi spune Mântuitorul: „Fiţi înţelepţi ca şerpii“. De ce, domnule, chiar şarpele l‑a luat ca model de înţelepciune?
‑ Că noi dispreţuim şarpele… Ni se pare o târâtură!
‑ Da, de ce? Uite de ce. Pentru că şarpele dacă îl tai în zeci de bucăţi nu moare! Dar dacă îl loveşti în cap moare. Capul nostru e Hristos, să ne păzim Capul! Să‑l păzim pe Hristos în noi, Care‑i Capul nostru! De aia a spus aşa: „Fiţi înţelepţi ca şerpii“, că dacă Îl loveşti pe Hristos, atunci e păcatul cel mare şi eşti lipsit de viaţă, de harul lui Dumnezeu şi eşti la dispoziţia duhurilor rele, eşti unu la număr pentru registrul satanei.
Uite o vorbă care zice: „A murit fără lumânare, părinte“. „Măi, lumânarea nici nu ajută, nici nu acuză“, dar are o semnificaţie: e folosită ideea de jertfă. Ca ea să lumineze trebuie să consume fitilul şi ceara. Deci, condiţia ca ea să lumineze este să se jertfească! Renunţă la părerea ta, renunţă la oboseală! Va să zică, nu se poate fără jertfă! Lumea nu contează pe lucrul ăsta pentru că nu îl vede. Satana dacă te vede pe tine că ai o oarecare răsărire la Răsăritul cel de Sus, atunci îşi dă seama că e primejdie pentru el şi pune pe altul să te provoace, ca să te dărâme de pe poziţia ta. D‑apoi dacă tu ai forţa aceea, că nu e chiar aşa uşor, că grozav este un om înduhovnicit, arde pe satana, nu se apropie, dar totuşi satana este foarte liber. El e un tolerat, nu e o putere, dar e liber! E liber, dar e necesar! Sunt întrebat: „Cum să scăpăm de satana?“ „Măi“, am răspuns eu, „ce ne facem fără satana?!“ Că el mă trezeşte la luptă, fără să‑şi dea seama. M‑au întrebat într‑o carte: „Ce e dracul?“, „Domnule, toţi dracii sunt ai dracului!“
În concluzie, că nu mai e timp, sincer vă spun ca un frate, că eu peste câţiva ani împlinesc o sută de ani: nu datorez şcolilor pe unde m‑am zbătut să adun şi eu cuvinte de folos, cât mi‑au folosit suferinţele! Atunci am văzut de ce Dumnezeu îl ţine pe dracul: ca să poţi să ai, într‑o formă ascunsă, sabia în mână. Că nu eşti luptător bun dacă sabia îţi tremură în mână! Nu‑i permis acest lucru, cu sabia în mână. Se poate orice în Hristos, orice… Nu permit să fie cineva întristat. Ăsta e cel mai mare câştig al satanei. O stare de veselie şi de încredere! Dar după smerenie.
Da, suferinţa… că spune Mântuitorul, în legătură şi cu monahismul: „Cine nu se leapădă de lume şi crede mai mult în mamă şi în tată decât în Mine, nu e vrednic de Mine!“ Şi dacă ai plecat din lume, leapădă‑te şi de tine! Dar zice: „Ia Crucea şi urmează‑Mi Mie“, ia suferinţa, nu se poate fără suferinţă. Şi luptă în monahism cu voinţa, să nu mai ai voinţă liberă, asta‑i cea mai grozavă biruinţă, a ascultării.
Dar nu se poate fără Cruce, nu se poate fără jertfă. Când… ce vă spun acum spunea  Mântuitorul, pe lacul Ghenizaret în Noul Testament Apostolilor: „Luaţi‑o pe aici!“. „Nu, mergem pe drumul celălalt, pe malul celălalt“, iar în timpul ăsta au venit va­luri, „Doamne, Doamne, scoală că pierim!“, „Vă şi vedeaţi în fundul mării cu Mine cu tot adică, puţin credincioşilor; n‑am spus Eu bine să o luaţi pe aici? Am spus bine, dar vreţi fără valuri? Vreţi fără încercări?“ Trebuie să ştii unde mergi, dar nu vei putea ajunge fără Cruce! Nu umbla după ea, dar dacă vine suferinţa, n‑o lepăda! Hristos n‑a dorit Crucea, dar dacă a venit, a primit‑o! Şi n‑a lepădat‑o! L‑a jupuit, a căzut sub ea, dar n‑a lepădat‑o! Dacă nu faci lucrul ăsta la măsura ta, pentru că Dumnezeu nu îţi dă mai mult decât poţi să duci tu, îţi dă la măsura ta, că suntem guvernaţi, repet, de El, întru totul! Sincer vă spun, că am suferit! Nu şcoli, nu facultăţi, nu mai contează nimic: suferinţa, asta contează! A deschis multe, multe uşi ascunse. Şi face o relaţie trăită, nu raţională, cu Cerul, cu Măicuţa Domnului, care dacă aţi şti cât de mult e lângă noi, cât de mult ne iubeşte, da, şi, vă repet, e supărată pe cei care nu cer nimic! O mare greşeală! Deci, suferinţa mi‑a liniştit sufletul.
Uite să vă spun o întâmplare de film, aşa, ce‑am păţit: ne‑au dus la Vaslui legaţi în lanţuri şi ne‑au dat jos din tren, vă închipuiţi… eram mulţi, vreo 30, şi eu m‑am dus la closetul gării, acolo, şi când m‑am întors de acolo, venise un camion şi îi luase pe toţi, şi eu am rămas în lanţuri, de unul singur, acolo, în gara Vaslui. Am ieşit pe stradă. Şi nu mergeam pe trotuar să nu creadă lumea că sunt evadat. Mă închinam: „Unde e închisoarea, unde e închisoarea?“ ziceam. Eu sufeream pentru Hristos, nu eram un hoţ, nu eram un tâl­har. Iată că suferinţa, dragii mei, dacă aş vrea să recunosc ceva, ăsta‑i un lucru sută la sută descoperit, suferinţa te învaţă tot!
M‑a întrebat bunăoară părintele Teofil… Ne cunoaştem de 60 de ani. „Te mântuieşti, părinte?“. „Părinte, zic, prea dură întrebarea. Dar iată răspunsul: Nu mă mântuiesc!“. „Cum aşa, părinte Arsenie?“. „Păi, părinte, cum să mă mântuiesc eu?! Nu ne mântuim noi, că ne aşezăm noi aşa, ne formăm în raiuri cum ne place?! La urma urmei, avem câteva gâgâlici de minuni, de fapte bune.. Harul lui Dumnezeu te mântuie, care nu vine decât la omul smerit! Sunt smerit eu? Că dacă fac pe smerit, e smerit mândruleţul, ştii?“ Trebuie să mă smeresc întâi şi pe urmă să am şi eu o nădejde oarecare… am, dar pe ce să o am? Adică încep să număr foile care sunt nesubliniate de dracul sau prea subliniate? Suntem la dispoziţia lui Dumnezeu fără însă să ne treacă un gând prin minte că „eu mă mântuiesc“. Am şi eu o nădejde oarecare că am fost un băiat cu mâna pe sabie, fără să îmi tremure mâna, dar de ce să îmi măsor eu faptele ăstea bune. Ca să mă înţelegeţi, la noi în Biserică şi mai ales în monahism, nu este primul împăratul sau patriarhul, ci smerenia e în frunte! Dacă eşti smerit, oriunde ai fi, în familie, în mânăstire, eşti primul!

Articol apărut în Lumea Monahilor anul II, nr. 1 (7) Ianuarie 2008