LOADING

Type to search

Părintele Calciu: «Biserica face politica lui Hristos»

Marii duhovnici ai neamului

Părintele Calciu: «Biserica face politica lui Hristos»

Share

Cele mai frumoase cuvinte către tineri le-a rostit Părintele Calciu sub semnul Învierii. De aceea am găsit potrivit să reproducem în acest număr pascal câteva fragmente cu valoare testamentară din ultimul interviu amplu al Părintelui, acordat, cu doar câteva luni înainte de trecerea sa la cele veşnice, tânărului publicist Claudiu Târziu. Textul integral al interviului se regăseşte în volumul prezentat în pagina anterioară.

Ce îi vatamă sufleteşte cel mai mult pe tineri?
Două sunt racilele majore ale generaţiei tinere actuale: lipsa unei credinţe religioase ferme – ortodoxe, în cazul României – şi superficialitatea morală. Toate celelalte sunt adjuvante şi catalizatori spre cădere: televiziunea, internetul, sexismul, alcoolismul, drogurile, sectele, muzica demonică, distrugerea gustului pentru frumos, lenea, labilitatea psihică şi intelectuală etc. […]
În ce fel ne va schimba globalizarea? Trebuie să ne opunem tăvălugului ? Şi dacă da, cum?
Globalizarea nu este o sinteză a lucrurilor. Ea nu este nici măcar o analiză. Costache Oprişan [martir al închisorilor comuniste – n. n.] spunea că diavolul este numai analitic: analizează până la distrugere. Dumnezeu este sintetic: El creează. Globalizarea este sim­plă aglomerare. Globalizatorii de azi nici măcar nu au justificarea teoriilor marxiste care susţineau că aglomerarea cantitativă du­ce la salturi calitative bruşte. Ceea ce, în continuarea gândirii lui Oprişan, ar însemna că dracul globalizării este un prostovan, nu un deştept. […] Dacă nu luăm în seamă globalizarea, ci o privim ca pe o ladă de gunoi, nu avem de ce ne teme. Dar cum grămada asta uriaşă de gunoi este mare, s-ar putea să de­vină un uriaş tăvălug. În acest caz, vom în­ţelege de ce spune Mântuitorul: “Nu te te­me, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a hotărât să vă dea vouă Împărăţia” (Luca 12, 32). […]
Se tot vorbeşte despre multiculturalism, dar puţină lume pricepe ce va să spună acest cuvânt. E bun, e rău multiculturalismul?
Multiculturalismul este marea găselniţă a “evanghelismului” masonic de azi. De fapt, nici nu prea înţeleg bine ce înseamnă pentru ei multiculturalism. Eu am copilărit într-un sat, Mahmudia, din Delta Dunării, cu o populaţie amestecată. Dacă aş folosi sistemul procentelor, aş putea spune că jumătate din populaţie era românească, iar cealaltă jumătate era for­mată din (în ordine descrescândă): lipoveni şi ruşi, turci, tătari şi evrei […]. La şcoală venea toată lumea, de bine, de rău. În afara orelor de clasă oficiale, preotul rus ţinea lecţii de scris în limba rusă. Învăţau Azbuchea, ci­teau, învăţau cântarea bisericească, ceea ce la noi nu se facea decât parţial în şcoală. Hogea învăţa şi el pe copii scrierea arabă şi Coranul. Cursurile la “limbi străine” erau obligatorii pentru etnia respectivă şi benevole pentru noi, românii. Dar dacă mergeam la cursurile ruseşti sau mahomedane, noi eram obligaţi să ne conformăm disciplinei lor, care era mult mai dură decât în clasele noastre. […] Fiind copii, discutam toate problemele de scris, de limbă, cultură şi istorie. Ne certam, ne îm­păcam, făceam prietenii, mai ales cu turcii şi tătarii, care aveau o concepţie oarecum diferită de­spre prietenia adevărată. Prietenii adevăraţi se numeau “arcadaşi” – cred că “arca­daş” însemna frate – şi erau gata la orice sacrificiu al unuia pentru altul. Dacă asta este multiculturalism, i-aş invita pe oficianţii mistici ai Europei Unite să se ducă la Mahmudia, în Delta Dunării, să ia lecţii de adevărat multiculturalism de la învăţător, popă şi hoge! […]
Tinerii trebuie sau nu să se implice în politică? Dar preoţii? Şi dacă da, în ce fel să o facă?
Aceasta este o mare şi dureroasă preocupare pentru mine. În primul rând, ceea ce se întâmplă în America, în Europa şi în România nu este politică, ci politicianism, ceea ce este cu totul altceva. Politica este implicarea cetăţeanului în treburile cetăţii. O datorie nobilă. Politicianismul este implicarea cetăţeanului în jefuirea cetăţii şi a locuitorilor ei. Când Hristos ajuta pe cel sărac, alunga pe speculanţi din templu, îl numea pe Irod vulpe şi pe farisei morminte spoite, făcea politică nobilă. Politicianismul vine cu o serie nesfârşită de instituţii demonice după el, viaţa socială este murdărită până în cele mai intime fibre…
Desigur, Biserica face politică, şi trebuie să facă, dar politica Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Cetatea se mântuieşte prin Biserică. Dacă Biserica stă în afara cetăţii, înseamnă că a dezertat de la datoria ei: ea nu mai mustră pe conducătorul ticălos, nu mai apară pe cel sărac, nu mai propovăduieşte cuvântul în societate, în închisori, în şcoli, în lumea tinerilor pierduţi, în casele bogaţilor (îndemnându-i la milostenie şi restituind astfel măcar o parte din bunurile furate de la cetăţean), nu se mai ridică împotriva corupţiei. În preajma ultimelor alegeri, am discutat cu tineri, cu preoţi şi chiar cu unii ierarhi posibilitatea ca Biserica să vindece rănile ţării, să moralizeze viaţa publică şi, mai ales, lumea politică, prin implicarea preoţilor în politică. Nu în sensul formării unui partid creştin cu preoţi şi ierarhi în el, ceea ce ar fi constituit o abatere de la linia trasată de Hristos şi o coborâre în arena politicianistă, unde fiarele sălbatice i-ar fi sfâşiat, ci prin promovarea în viaţa politică a unor persoane civile cu adevărat morale şi cu frică de Dumnezeu. […] Îmi aduc însă aminte că un preot, la o conferinţă în Timişoara pe această temă, mi-a spus public: “Părinte, Preacuvioşia Voastră ne spuneţi aici nişte lucruri pe care nouă ne este frică şi să le gândim!”. Era exprimarea unei stări de fapt, întreţinute cu voie sau cu ne-voie în lumea românească… […]
Există o “reţetă” a rezistenţei creştineşti şi culturale a tinerilor români în faţa provocărilor veacului?
Cred că această problemă a fost dezbătută pe tot parcursul acestui interviu. Nu există reţete pentru Duh. Să luăm, de pildă, integrarea euroatlantică – nu va face vreo mutaţie spectaculoasă la nivelul individului. Vedeţi, Franţa este aceeaşi ca şi cea dinainte de integrare, Anglia la fel. Credinţa sau necredinţa nu s-au modificat prin integrare, ci prin ignoranţa celor de jos, sau prin demonizarea lor, care vine pe căi mai subtile decât prin pretenţiile nu ştiu cărei baronese. Ceea ce se va schimba va fi posibilitatea de călătorie a individului, eventual posibilitatea lui de afirmare ca valoare […]. Într-o ţară industrializată până la refuz, în care bunul trai este, ca în America, ceva tangibil, studiul şi cultura devin nişte mofturi. Elitismul politic şi economic atinge nişte culmi şi atunci ţările bogate vor cumpăra creiere străine, cum face America. Dar o credinţă tare, o inimă demnă, o cultură solidă şi o nobleţe a duhului nu pot fi cumpărate. O ţară industrializată excesiv nu favorizează dezvoltarea spirituală, decât prin evadarea individului din ea, spre Biserică. Rolul Bisericii într-o viitoare Românie – intrată în vâltoarea apocaliptică a tehnicizării – este de a salva sufletele de la pieire. De a reînvăţa pe oameni ce este umilinţa faţă de Dumnezeu, ce înseamnă iubirea de El şi de aproapele, virtutea, abstinenţa, şi de a redescoperi frumuseţea originară a lumii din spatele falsei frumuseţi de plastic a lumii moderne. Să-l facă pe om autentic.

Articol apărut în Lumea Credintei, anul V, nr. 4 (45) Aprilie 2007

Previous Article
Next Article

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *