Părintele Damaschin Grigoriatul

Când Mântuitorul Iisus Hristos a venit în lume, a făcut o pentru a întoarce neamul omenesc de la adorarea idolilor şi a elementelor naturii către adorarea Singurului şi Adevăratului Dumnezeu – Tatăl. Această lucrare a săvârşit o din ascultarea Sa faţă de Dumnezeu Tatăl, ascultare ce a fost încununată prin Jertfa Sa pe Cruce. Prin Jertfa şi prin Învierea Sa, Hristos a biruit moartea, care era cel mai mare duşman al neamului omenesc, deoarece îi condusese pe toţi oamenii spre iadul cel veşnic şi spre îndepărtarea definitivă de Dumnezeul iubirii.

Iisus Hristos, în calitatea Sa de Întemeietor al Bisericii celei adevărate, unice şi cereşti, a trebuit să Se îngrijească şi de dimensiunea ei văzută şi pământească, astfel încât lucrarea ei să continue prin urmaşii Săi, Apostolii, şi prin cei de după aceştia – episcopii şi preoţii. Aşadar, Întemeietorul unei lucrări atât de mari şi de o importanţă capitală pentru umanitate, nu S a oprit doar la consolidarea ei printr o învăţătură teoretică şi dumnezeiască, ci a oferit şi posibilitatea aplicării acesteia în viaţa noastră, pentru ca omul să poată fi din nou părtaş al iubirii lui Dumnezeu. Lucrarea lui Hristos nu a urmărit în mod exclusiv doar găsirea unor mijloace mai bune de supravieţuire ontologică şi fiinţială a oamenilor, ci mai ales eliberarea lumii de moarte, de patimi, de păcate şi de chinurile care proveneau din nemiloasa ură a forţelor satanice, ce măcinau pământul după căderea cetelor lui Lucifer.

Ca om adevărat, Hristos S a jertfit pe cruce, fără ca prin aceasta să se micşoreze sau să se piardă ceva din puterea dumnezeirii Sale, prin care lumea primeşte peste veacuri putere duhovnicească. Această putere alungă forţele întunericului, care, din cauza căderii omului, i- au atribuit acestuia, ca o nedreaptă şi nedorită moştenire, vestea îngrozitoare a morţii celei veşnice.
Dacă lucrarea mântuitoare a lui Hristos s ar fi rezumat numai până la Înălţarea Sa la ceruri, fără jertfa pe cruce, atunci Întruparea Sa pe pământ ar fi devenit o tragică ironie şi un insucces răsunător. Aşa cum ne învaţă şi Sfântul Apostol Pavel, dacă nu ar fi existat Învierea Sa, orice încercare de îndreptare duhovnicească a neamului omenesc ar fi fost zadarnică. Zadarnică ar fi fost propovăduirea mântuirii, zadarnic ar fi fost botezul catehumenilor, zadarnică instituirea Sfintelor Taine, zadarnică ar fi fost şi pogorârea Duhului Sfânt în Biserica lui Hristos.
Însă Mântuitorul a avut grijă ca mai înainte de începutul pătimirii Sale celei de bunăvoie să întemeieze Biserica Sa.
Prima lucrare pe care a făcut o în acest sens, a fost alegerea celor doisprezece ucenici, pe care i a format ca Apostoli şi continuatori ai misiunii Sale.

A doua lucrare a fost concretizată în învăţătura Sa dumnezeiască, care stă la temelia Bisericii.
A treia lucrare a fost instituirea Sfintelor Taine, prin mijlocirea cărora creştinul credincios primeşte ajutorul dumnezeiesc, spre a se putea împărtăşi de bunătăţile Împărăţiei lui Hristos încă din această viaţă.
În sfârşit, cea de a patra lucrare a fost concretizată în promisiunea făcută apostolilor Săi că le va trimite pe Duhul Sfânt, Dumnezeu adevărat, care va conduce Biserica. Aceasta este cea de a Treia Persoană a Sfintei Treimi, despre care Hristos ne a învăţat că este Dumnezeu din veşnicie, împreună cu celelalte două Persoane ale Sfintei Treimi, şi că va rămâne pentru totdeauna în Biserica Sa, pe care o va îndruma începând de atunci, continuând lucrarea mântuitoare a lui Hristos – care este cea de a doua Persoană a Sfintei Treimi.
Astfel, cu toate că Hristos a plecat atât de repede cu trupul din lume, a lăsat în urma Sa un Succesor cu aceeaşi putere, vrednicie şi lucrare, pe Duhul Sfânt. De atunci, din ziua Cincizecimii, Acesta conduce Biserica cea Una, care este Trupul lui Hristos celui Viu, în care se cuprind toţi cei ce cred în această sfântă învăţătură. El revarsă cu dărnicie Harul Său peste oameni, prin mijlocirea Sfintelor Taine şi rânduieşte noi liturghisitori, care vor continua lucrarea de mântuire a oamenilor, până la a Doua Venire.

Aşa cum trupul omenesc este condus şi se raportează în toate acţiunile sale la cap, care primeşte şi coordonează tot ceea ce înseamnă funcţionarea sa integrală ca organism viu, tot aşa şi Biserica lui Hristos reprezintă o unitate în sine, condusă de Capul care este Hristos. Este unită în sine, deoarece Tainele care se săvârşesc în cadrul tradiţiei ei seculare păstrează aceeaşi structură dogmatică şi aproape acelaşi tipic liturgic, care are de altfel, o însemnătate secundară. Învăţătura sa dogmatică, aşa cum a fost revelată prin rostirea de către Întemeietorul ei Iisus Hristos, rămâne şi este datoare să rămână neschimbată, deoarece pe aceasta se clădeşte mântuirea omului. Atâta vreme cât mântuirea nu este consecinţa sau rodul unor raţionamente sau ideologii omeneşti, ci un dar al lui Hristos cel Răstignit şi Înviat, este de neconceput ca acest dar să sufere un atac atât de egoist din partea omului trufaş, care cere ca încă şi la aceste înalte învăţături ale Iubitorului de oameni Hristos să şi impună propriile sale concepţii eronate, izvorâte dintr o vieţuire păcătoasă.

De asemenea, Sfântul Duh, deoarece purcede din veşnicie din Dumnezeu Tatăl, coexistând permanent împreună cu Tatăl şi cu Fiul, participă la sfintele hotărâri ale Dumnezeului Celui în Treime. Prin Întruparea celei de a Doua Persoane, a lui Iisus Hristos, şi iarăşi, în acord cu hotărârea interioară comună, a Dumnezeului celui în Treime, Sfântul Duh participă prin lucrarea sa activă în deja înfiinţata Biserică a lui Hristos în lume, iar pe parcursul veacurilor conduce mulţimea creştinilor ortodocşi către mântuire. Lucrarea Sfântului Duh este în acelaşi timp şi lucrarea celorlalte două Persoane, care coexistă într o inseparabilă unitate, iubire şi comuniune.
Această lucrare sfinţitoare a Sfântului Duh în cadrul Bisericii lui Hristos nu se impune cu forţa. Omul este chemat prin intermediul propovăduirii să primească liber mesajul mântuitor al lui Hristos şi în continuare să accepte protecţia şi îndrumarea către limanul mântuirii din partea Duhului Sfânt. Sfântul Duh nu este subordonat omului, ci conlucrează cu omul în vederea mântuirii. Dacă ar fi fost subordonat omului, şi ar fi pierdut dumnezeirea, libertatea şi misiunea Sa finală. Orice credincios creştin ar trebui să devină, cu fiecare zi ce trece, supus Duhului Sfânt şi nu învăţător potrivnic acestuia.

Atunci când omul încearcă să şi impună propriile teorii, sau să denatureze sfintele învăţături creştine, sau îndrăzneşte să se pună pe sine în locul Duhului Sfânt, aceasta înseamnă că un astfel de om încearcă să devină dumnezeu în afara adevăratului Dumnezeu. Cere să se salveze pe sine şi chiar şi pe alţii prin logica sa limitată şi pătimaşă. Cere, în rătăcirea lui, să protesteze înaintea lui Dumnezeu, susţinând că Răstignirea şi Învierea Sa nu l au condus pe om spre Dumnezeu. Astfel, omul rătăcit din zilele noastre Îl condamnă pe Dumnezeu la moarte prin aroganţa sa egoistă şi cere să i conducă pe ceilalţi nu spre o altă formă de mântuire, ci spre sclavia patimilor şi spre adorarea satanică a noilor idoli contemporani.
Biserica lui Hristos este inseparabil unită şi indivizibilă în esenţă şi nu are nevoie de niciun fel de aşa zisă intervenţie umană. Îşi continuă opera şi nu se înspăimântă de duşmanii cei plini de răutate, care nu câştigă decât un singur lucru: de câte ori se luptă împotriva ei, doar se îndepărtează de ea şi plonjează în logica celui viclean, adică a diavolului.
Şi în zilele noastre, ca şi odinioară, continuă anumite încercări de asociere a Bisericii Ortodoxe cu alte aşa numite biserici care s au rupt din trupul celei Una, Sfântă, Sobornicească, Apostolică şi Universală Biserică Ortodoxă. Există, într adevăr, un deziderat nu doar al timpurilor noastre, ci e chiar porunca lui Hristos, ca să existe doar o singură Biserică unită, în care să se slăvească numele lui Dumnezeu pe întreg pă-mântul şi în care să se ofere, cu toată încrederea, darul mântuirii tuturor oamenilor.

Biserica cea Una a lui Hristos se aseamănă unui copac cu cinci braţe. Acestea erau reprezentate în vechime, de cele cinci patriarhii istorice: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. Unul dintre braţe însă, s a tăiat şi a căzut jos. S a despărţit de trupul unitar al copacului, de la care şi primea seva necesară pentru a creşte, a înflori şi a aduce roade. De atunci, de vreme ce nu mai e unit cu copacul, îi este cu neputinţă să mai înflorească şi să mai aducă roade. Astfel, poate fi considerat inutil şi vrednic de a fi aruncat în foc. O astfel de cădere a suferit prima dintre patriarhiile istorice – patriarhia Romei. S a despărţit de Trupul Bisericii celei Una a lui Hristos. Nu mai poate înflori şi aduce roade, ceea ce înseamnă că nu mai deţine misiunea apostolică a mântuirii şi a izbăvirii omului din patimile şi din păcatele sale. Şi a găsit însă o altă misiune şi anume aceea de a se extinde şi a se dezvolta sub forma unei împărăţii lumeşti, care conlucrează cu puternicii acestei lumi.

Doreşte să instaureze propria împărăţie, într un spaţiu bine definit pe hartă, cu o învăţătură religioasă proprie şi cu mijloace de expansiune şi dominaţie asupra lumii întregi. Îl neagă practic pe Dumnezeu, de vreme ce nu- L recunoaşte în calitatea Sa de Mântuitor al lumii şi Întemeietor al Bisericii pe care a instituit o în lume şi care, până astăzi, se cheamă Biserica Ortodoxă. Dar ce fel de credinţă doresc să instaureze pe pământ? Iar această credinţă ce legătură mai poate să aibă cu adevărata credinţă, cea revelată de Iisus Nazarineanul?
Iar aceia care urmează bisericii care se cheamă papală sau protestantă, şi care reuşesc cu puternice mijloace omeneşti, bani, funcţii, arme, diplomaţie să şantajeze conştiinţe, să i amăgească pe cei naivi, să i reducă la tăcere pe cei neînvăţaţi, să le promită bunăstare săracilor şi sinistraţilor din Africa, cum vor sta în faţa tronului lui Hristos, fiind în esenţă departe de Cea Una, Sfânta şi Mântuitoarea Sa Biserică?
Astăzi, cercuri ale Vaticanului şi alte medii supuse acestora, aşa zişii ecumenişti, presaţi de programele care urmăresc realizarea unei politici planetare, a unei unificări religioase, condusă de un singur lider, a unei lumi globalizate, cer să se realizeze unirea sau unificarea bisericilor. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă ca fiecare biserică autonomă să continue să şi păstreze particularităţile ei, învăţătura ei, tainele ei, clerul şi tradiţiile ei, dar să se „unifice”, adică să se unească în mod exterior cu biserica Romei, recunoscându- l pe papă ca fiind singurul conducător al acestei biserici unificate. Aceasta ar urma să facă toate bisericile aşa zis locale, astfel încât vom putea vorbi despre o biserică creştină globală care l are drept conducător nu pe Hristos, ci pe papa de la Roma. Iar această născocire a reprezentanţilor papismului nu se va mai chema Biserica lui Hristos, ci biserica papei. Dar este posibil ca un om, papa, care este şi el un simplu om păcătos, să conducă Trupul lui Hristos, Biserica Sa, care potrivit apostolului Pavel, Îl are drept Cap pe Hristos? O astfel de biserică mondială nu va mai putea să aibă ca scop mântuirea spirituală a omului, ci doar va uşura punerea în aplicare a programelor infernale ale conducătorului politic şi religios global şi ale puterilor întunericului, care luptă pline de ură împotriva Bisericii lui Hristos, de la întemeierea ei şi până astăzi.

Când Hristos şi Părinţii Bisericii vorbesc despre unitatea Bisericii, nu se referă desigur la coexistenţa sau la fuziunea Bisericii celei Una şi Sfinte a lui Hristos cu celelalte aşa numite denominaţiuni creştine. Ei înţeleg întoarcerea bisericilor rătăcite la cea dintâi Biserică, cea nedespărţită, în care curge izvorul apei celei vii şi nestricăcioase, al vieţii celei veşnice. Întorcându se la Biserica Primară, se întorc la Hristos, la Tainele ei, la Har şi la Duhul Sfânt, pe care l au pierdut şi al cărui loc a fost luat de duhurile cele viclene ale diavolului şi ale magiei, atât aici cât şi în Africa şi n întreaga lume.
Este de neînţeles aşadar, să existe unire sau unificare a bisericilor, deoarece s ar distruge construcţia autentică şi originală a Bisericii celei Prima, Una, Sfântă a lui Hristos şi ar deveni zadarnică strădania spre mântuire a milioane de oameni. S ar denatura Persoana lui Hristos, iar comuniunea omului cu Acesta, prin intermediul Sfintelor Taine, ar deveni imposibilă, la fel ca şi rugăciunea curată, lucrarea virtuţilor şi primirea darurilor Duhului Sfânt.

Când vorbim despre unirea bisericilor facem de fapt o greşeală, deoarece Biserica lui Hristos este unită cu Întemeietorul ei, cu învăţătura ei, cu Tainele şi cu Sfântul Duh, care astăzi o conduce prin harul Său. Este unită cu Sfinţii Părinţi, cu Învăţătorii, cu Mucenicii, cu Cuvioşii şi cu creştinii ortodocşi de astăzi, care se străduiesc aici în cadrul Bisericii luptătoare şi au nădejdea că vor ajunge în cea triumfătoare, cerească. Biserica nu are nevoie de nicio unire cu ceva care provine din această lume. Biserica lui Hristos uneşte lumea, în Numele şi în Credinţa Întemeietorului ei, Iisus Hristos. Nu se uneşte cu lumea, pentru că şi ar pierde orientarea şi misiunea ei. Nu se amestecă cu lumea, pentru că ar pătrunde în interiorul ei curentul secularizării, adică duhul rătăcirii şi al diavolului, care i doreşte dezorientarea faţă de principala ei slujire. Omul, dacă doreşte să se vindece de rănile lui duhovniceşti, dacă crede că Hristos este Mântuitorul său personal şi Prieten şi Frate, să pornească în căutarea Lui. Şi va veni ziua în care Domnul Îşi va descoperi spre el Persoana Sa plină de lumină şi dulceaţă.

Aşa-zisele „biserici”, care prin intermediul conducătorilor lor s au răzvrătit împotriva lui Hristos şi împotriva Bisericii Lui celei Sfinte şi Una, au pierdut plinătatea adevărului şi condiţiile unei adevărate vieţi în Hristos. Cum pot să mai vorbească despre mântuire, de vreme ce sunt privaţi de prezenţa Duhului Sfânt? Dacă în biserica papală există o anumită dogmă despre harul creat al Sfântului Duh îi întrebăm: cum poate un lucru creat să conducă un alt lucru creat spre mântuirea sufletului? Dacă mântuirea sufletului este în mod evident o lucrare a Duhului Sfânt, pentru ca omul să se poată curăţa de orice întinăciune trupească şi sufletească, cum se vor curăţa aşa zişii creştini ai celorlalte biserici, de vreme ce nu au prezenţa vie a Duhului Sfânt nici în bisericile lor şi nici în vieţile lor? Ce le rămâne aşadar acestor naufragiaţi, aşa numiţi creştini? Doar întoarcerea la Biserica cea Una a lui Hristos. Atunci se vor pecetlui cu pecetea cea sfinţitoare şi luminătoare a Sfântului Duh, vor primi iertarea păcatelor, vor avea acces la viaţa cea veşnică, întruchipată de Însuşi Hristos şi de bucuria că, în sfârşit, şi au găsit izbăvirea.
Aceasta este rugăciunea pe care noi o adresăm de aici, din Sfântul Munte, tuturor acelor creştini care afirmă că ei cred în Hristos, dar nu urmează Bisericii Sale şi nu se împărtăşesc de Duhul Sfânt în viaţa lor. Dacă afirmă că ei cred în Hristos, practic în esenţă Îl neagă, pentru că viaţa lui Hristos pe acest pământ ca Dumnezeu Om s a încheiat odată cu slăvita Sa Înălţare. Însă lucrarea Sa nu s a terminat. A fost continuată de Apostolii Săi, sub îndrumarea unui nou căpitan al corabiei, Duhul Sfânt, Cel ce va rămâne în Biserică până la a doua Venire a lui Hristos în lume şi conlucrează activ cu celelalte Două Persoane ale Sfintei Treimi.

Să nu se înşele aşadar, spunând că ei cred în Hristos, pentru că la Judecata de Apoi vor auzi cuvântul sever al Domnului: nu vă cunosc pe voi!
Când cineva este preocupat de mântuirea sufletului său nu caută răspunsuri în politică sau în ideologii. Nu încearcă să şi impună propriul punct de vedere sau propria concepţie despre lume, ci caută asemenea vameşului să se smerească. Cere să i se descopere adevărul deţinut de Duhul Sfânt, care l va restaura duhovniceşte, îl va elibera şi l va vindeca de rănile cele netămăduite.
Comuniunea cu Hristos însemnează comuniunea cu Biserica Sa şi cu Duhul Sfânt. Toţi ceia care au o sinceră intenţie şi cred că există plinătatea adevărului şi a Harului în Biserica Ortodoxă să primească în inimile lor acest adevăr şi prin botezul lor în Sfânta Biserică Ortodoxă vor avea şi experienţa sfintei lumini şi vor primi bogatele şi autenticele harisme ale Duhului. Atunci nu vor mai avea nevoie de dovezi sau de sfaturi, deoarece Sfântul Duh va fi acoperit deja, toate golurile din viaţa lor.

Marturii despre Sfantul Botez

a) Am văzut cu ochii mei un porumbel

Printre preoţii şi lucrătorii Misiunii Apostolice din Kolwezi – în sudul statului Congo, îl întâlnim şi pe părintele Lazăr. Se distinge prin smerenia sa, deschiderea spre ascultare şi sârguinţă. Într o zi m am apropiat de el şi l am întrebat:
Părinte Lazăr, cum ai devenit ortodox?
Eu, părinte, până în 1983 eram nebotezat. Auzisem despre comunitatea protestantă a metodiştilor şi la început am mers la ei. Am urmărit cursurile lor catehetice, dar, când mi au propus să mă botez, am simţit o împotrivire în sufletul meu. Apoi am mers la penticostali, dar şi de acolo am fugit din acelaşi motiv. Într o zi, trecând pe lângă Biserica Ortodoxă a Sfântului Gheorghe din Kolwezi, mi a trecut prin minte să intru. Îndată am simţit o mare bucurie interioară şi o pace sufletească. O voce din mine mă anunţa: aceasta este Biserica pe care o cauţi! Am întrebat de preot. Pe vremea aceea era fericitul părinte Cosma Grigoriatul. Am urmărit apoi lecţiile sale catehetice şi împreună cu familia mea am decis să ne botezăm. Când am ieşit din baptisteriu, am văzut cu ochii mei un porumbel care zbura deasupra capetelor celorlalţi, care se botezau în acel moment. L-au văzut şi ceilalţi fraţi. Părintele Cosma ne a explicat că porumbelul simbolizează pogorârea Sfântului Duh, aşa cum s a întâmplat şi la botezul Domnului în râul Iordan.

b) Un mic înger?

Oraşul Louena se află la 300 de kilometri depărtare de Kolwezi. De când a fost numit acolo părintele Ioachim, în parohia Intrarea Maicii Domnului în Biserică, s a remarcat un progres continuu în viaţa creştinilor din comunitate.
Părintele protoiereu Meletie a mers ultima dată în această enorie în octombrie 2002, în vederea rezolvării mai multor probleme misionare. Dorea să se informeze despre funcţionarea noului gimnaziu ortodox, să vadă ce reparaţii s-au executat la şcoala de asistente medicale şi să vorbească cu catehumenii despre botezarea lor. A fost întâmpinat călduros, în chip tradiţional cu flori, cântări şi dansuri locale. Mulţimea credincioşilor l a condus apoi în noua biserică. La sfârşitul vecerniei, părintele i a salutat şi le a vorbit despre programul său. Către sfârşitul cuvântării sale, s a apropiat de el un copil de vreo cinci anişori, în faţa Sfintelor Uşi, care l-a apucat de degetul mic al mâinii stângi şi i a pus următoarele întrebări surprinzătoare:
Ai venit, părinte, ca să-l aduci pe Hristos în viaţa noastră?
Părintele Meletie a răspuns mecanic, fără să acorde prea mare importanţă micuţului înger:
Da, copilul meu, de aceea am venit.
Astăzi o să ne mărturisiţi şi mâine ne vom boteza?
Da, micuţule, aşa vom face.
Iar după botez Îl vom primi pe Hristos înlăuntrul nostru prin Sfânta Împărtăşanie?
Da, copilul meu, aşa este rânduiala în Biserica noastră.
Şi, după ce ne vom boteza, trebuie să avem grijă să nu mai facem păcate?
Desigur, aşa trebuie să facem!
Bine părinte, vă mulţumim că aţi venit la noi. Vă aşteptam…
Părintele Meletie, aşa cum el însuşi mi-a povestit cu emoţie, a fost uimit de întrebările micuţului. A presupus că acesta a participat la cursurile catehetice ale bisericii şi de aceea a pus acele întrebări.

Între timp, copilul se întorsese printre ceilalţi copii din biserică. Părintele a continuat să comunice consiliului parohial şi celor catehizaţi programul de a doua zi. La sfârşit, le a cerut să-l aducă din nou în faţa sa pe copilul respectiv. Atunci aceia i-au spus că pentru prima oară l-au văzut şi ei pe acel copil şi că nu mai este de găsit între copii din parohie. Au căutat pretutindeni, dar nu l-au mai găsit. I-au întrebat pe copii dacă l cunosc sau dacă l-au mai văzut şi altădată, dar şi aceştia nu ştiau nimic. Nici măcar nu văzuseră încotro plecase. Atunci părintele Meletie s a emoţionat şi a zis: „Oare ne a trimis Domnul un înger al Său, pentru a întări lucrarea Bisericii Sale?”

c) Mărturii ale celor botezaţi

Mărturiile care vor urma provin de la un grup de aproximativ 12 băieţi tineri, care anul trecut au terminat şcoala agricolă a Misiunii Apostolice Ortodoxe din Kolwezi. Dirigintele lor, părintele Meletie, vrând să i ajute la studiul în comun, în vederea pregătirii lor pentru apropiatele examene de admitere la Universitatea din Louboubasi, le¬ a oferit o sală în clădirea Misiunii. Ei rămâneau acolo adeseori împreună, pentru a studia. Veneau apoi şi la slujbele de la biserică şi de multe ori cereau să afle mai multe despre credinţa ortodoxă şi despre aspectele ei liturgice. Li s au dat împrumut mai multe cărţi, majoritatea în franceză. Le au studiat şi au mai cerut şi altele. În cele din urmă au cerut să fie botezaţi.
Părintele Meletie a programat ca botezul lor să aibă loc sâmbătă, 13 iulie 2002. Printre alţi candidaţi la botez, care în anul acela ajunseseră la 96, erau şi aceşti 12 tineri, care proveneau din credinţe diferite. I a rugat să scrie fiecare câte ceva despre experienţele spirituale şi binecuvântările pe care le au trăit în acele zile de dinainte şi după botez. Câţiva dintre ei ne au dăruit mărturiile scrise, pe care le am tradus în continuare:

„Mă numesc Chisola Kapenda.
Înainte de a intra în Biserica Ortodoxă aveam o altă percepţie despre aceasta, despre cultul ei, despre rugăciune şi despre învăţătura ei. Începusem să cred că se închină la idoli, aşa cum o acuză mulţi protestanţi, deoarece are icoane ale sfinţilor, la care lumea se închină. Dar, după ce am urmat catehizarea iar apoi m am botezat, am simţit în trupul meu şi în suflet o mare uşurare, în vreme ce, înainte de asta, mă simţeam foarte împovărat. Când am ieşit din baptisteriu, am simţit o bucurie greu de descris în cuvinte. Am primit numele Aristos, iar toate părerile mele preconcepute de dinainte de botez despre Biserica Ortodoxă au dispărut. Dimpotrivă, acum îmi doresc permanent să adaug raţiunii mele şi inimii cât mai multe cunoştinţe despre credinţa ortodoxă. Aşa am înţeles, prin intermediul experienţelor mele, că aceasta este Biserica Apostolească. Nu ascunde nimic faţă de credincioşii săi în ceea ce priveşte învăţătura. Vrea să-i unească pe oameni prin credinţa în Sfânta Treime.”

„Mă numesc Senuo Ukaita.
Înainte de a mă boteza aveam anumite îndoieli în ceea ce priveşte Biserica Ortodoxă. Oamenii din afara Bisericii spun că în această Biserică nu există Dumnezeu. Eu, însă, din experienţa pe care am trăit o, am văzut că Dumnezeu există. Când părintele Meletie mi-a citit rugăciunea de iertare de după spovedanie, am simţit în sufletul meu o mare bucurie. Aceeaşi bucurie, încă şi mai intensă, am simţit o după ce m-am botezat. Aproape că nu-i mai vedeam pe oamenii din jurul meu, atât de plin era sufletul meu de bucurie. Am primit numele Evstratie. Pentru toate aceste binecuvântări Îi mulţumesc şi Îl slăvesc pe Dumnezeul nostru Iisus Hristos.”

„Mă numesc Yav Kasongo.
Înainte de a intra în adevărata Biserică a lui Hristos eram musulman. În religia islamică ne învăţau că Iisus Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu şi nici Mântuitor al oamenilor. Însă lângă Biserica Ortodoxă am învăţat ce spune Hristos: Cel care M-a văzut pe Mine, L-a văzut şi pe Tatăl Meu. Astfel m-am decis să intru în adevărata Biserică a lui Hristos. În perioada în care urmam cursurile catehetice, simţeam mare eliberare sufletească, deoarece începusem să trăiesc acel mod de viaţă pe care simţeam că-l pierdusem cândva.
Înainte de a mă boteza mi era frică şi ruşine, din cauza mulţimii oamenilor care stăteau în jurul baptisteriului. Când mi-a venit rândul să intru în apă, frica şi ruşinea s-au risipit. Ieşind din apa sfinţită, am simţit o mare bucurie şi uşurare, ce îmi pătrundeau sufletul şi trupul. Simţeam că am lăsat în urma mea o mare greutate. Am primit numele Dimitrie.
Din ziua în care am fost botezat, trăiesc o viaţă ce mi aş dori să fie mereu condusă de Dumnezeu. Orice gând rău ce îmi dă târcoale, îl alung, pentru că simt că nu mai pot păcătui în faţa lui Dumnezeu, deoarece simt pretutindeni prezenţa Sa.”

„Mă numesc Yav Muzinga. Ziua în care m-am botezat, 13 iulie 2002, a fost una dintre cele mai speciale şi mai minunate zile din viaţa mea. Am primit numele Ilie. Cu doar o zi înainte fusesem admis, în urma examenului, la facultatea de agronomie din cadrul universităţii. Când am ieşit din baptisteriu am simţit o mare bucurie lăuntrică, ce-mi lumina întreaga existenţă. Am simţit că în mine are loc o transformare profundă. Rugăciunea parcă se înălţa de la sine către Dumnezeul nostru Iisus Hristos. Doream să-I mulţumesc, simţeam nevoia, dacă ar fi fost posibil, să-L îmbrăţişez, să plâng în faţa Sa, deoarece simţeam că îmi scosese din suflet toate chinurile, toate supărările şi păcatele.
Îi mulţumesc Domnului, deoarece mi a oferit în dar calea spre mântuire. Îl slăvesc, pentru că m a învrednicit să merg pe drumul Sfinţilor Săi. Mărit să fie mereu Numele Lui. Amin.”

„Mă numesc Rafael Ilunga. Mai înainte de a fi botezat nu aveam pace în sufletul meu. De ce? Încă aveam îndoieli în privinţa credinţei mele în Hristos. Am urmat cursurile catehetice, am citit şi cărţi, dar nu le împărtăşeam colegilor mei de studiu sau prietenilor îndoielile mele. Existau atât de multe biserici în jurul nostru şi nu ştiam dacă şi aceasta pe care o frecventam acum, cea ortodoxă, era cea adevărată.
Până la urmă, după mai multe discuţii cu cei apropiaţi, îndoielile au început să se risipească şi m-am hotărât să mă botez. Am primit numele Mihail. Când am ieşit din baptisteriu, mi-am simţit sufletul inundat de bucurie şi de multă iubire pentru cei din jurul meu. Atunci m-am încredinţat că Duhul Sfânt era înlăuntrul meu, că mă curăţise de toate păcatele şi că mă va conduce către mântuire. Simţeam că trăiesc o viaţă plină de sens şi de adevăr, în această Biserică purtătoare a adevărului. L am simţit pe Hristos prezent în inima mea, cum mă conducea către o viaţă plină de libertate şi de pace.
Îndată după botez eram într-o stare extatică. Parcă nu mai vedeam pe nimeni în faţa ochilor, simţindu mă învăluit de Harul Sfântului Duh. Această stare de fericire a ţinut timp de şase zile.
După ce am primit şi Sfânta Împărtăşanie, am simţit şi mai puternic prezenţa şi puterea Sfântului Duh înlăuntrul meu. Simţeam că m-am îmbrăcat în Hristos, aşa cum spune şi imnul: «Câţi în Hristos v aţi botezat, în Hristos v aţi şi îmbrăcat, Aliluia!»
Cred aşadar, întru Unul Dumnezeu, întru Una Biserică, în învierea morţilor şi în viaţa veşnică. Amin.”

„Mă numesc Kilolo Kiyambakulu.
Am urmat până acum, împreună cu părinţii mei, bisericii luterane. Cu toate acestea, îmi doream să mă rog fără să aparţin unei anumite biserici. Inima mea s a întors către Biserica Ortodoxă în momentul în care am intrat în căminul studenţesc al absolvenţilor şcolii Misiunii Apostolice. Am început să citesc mai multe cărţi de învăţătură bisericească, pe care ni le-a pus la dispoziţie părintele Dionisie. În cele din urmă, m-am hotărât să mă botez, împreună cu încă 12 colegi de studiu. Ceea ce am trăit dupa botez a fost ceva unic în viaţa mea. În primul rând o mare bucurie, aproape inexplicabilă. Orice supărare părăsise inima mea. Abia acum mă simt cu adevărat liber. Am intrat cu adevărat în familia Bisericii lui Hristos. Cer binecuvântarea Lui, să rămână permanent lângă mine şi să mă păzească în toate zilele vieţii mele, ca să pot să lucrez în ogorul Său, al Mântuitorului meu.
Mărturisesc în faţa tuturor tinerilor, cunoscuţi şi prieteni, care sunt în afara Bisericii noastre, ce lucruri minunate am simţit, ca să intre şi ei în familia Adevăratului Dumnezeu, care este în Biserica Ortodoxă.
Am primit numele Dimitrie.”

Ce a simţit creştinul Ioan Sabushimike, după botezul său.
A scris pe o hârtie următoarele cuvinte în limba lui, swahili, şi mi-a dat o. O ofer cititorilor mei tradusă:
„Ziua botezului meu, 23 decembrie 2005, este o zi pe care n-o voi uita niciodată. De atunci, am putut să cunosc adevărata simţire a vieţii duhovniceşti. Şi spun aceasta deoarece comportamentul meu s a schimbat radical. Mă simt plin de bucurie faţă de darurile şi harismele pe care mi le a oferit Iubitorul de oameni Dumnezeu. Este pentru prima dată în viaţa mea când am trăit astfel de experienţe, mai ales în ziua botezului meu.
Mărturia mea este împărţită în trei aspecte:
1. Am simţit o schimbare în inima mea.
2. Comportamentul meu s-a schimbat radical.
3. Întreaga mea viaţă s-a schimbat. Din momentul botezului, în inima mea sentimentele au rămas mereu aceleaşi. Mă simt plin de pace. Înainte, pe vremea când eram catolic, această pace nu era prezentă.
În ceea ce priveşte comportamentul meu, m am schimbat foarte mult. Înainte eram un individ foarte puţin sociabil, nu doream să vorbesc cu nimeni, nu mă simţeam confortabil în prezenţa nimănui. Eram uşor iritabil şi foarte posac. În viaţa mea duhovnicească simt o adâncă pace în inimă. Mă rog foarte uşor şi repede, zicând rugăciunea lui Iisus Hristos şi simt multă bucurie înlăuntrul meu. Îi mulţumesc lui Hristos şi părinţilor care m au ajutat să cunosc şi să intru în adevărata Biserică a Lui, prin care nădăjduiesc că mă voi mântui. Acum am puterea de a merge către sfinţenie.

Într o după amiază, a venit în biserica noastră un copil cuviincios şi timid. După vecernie am stat de vorbă. În cele din urmă acest tânăr s a botezat împreună cu Ioan Sabushimike. Şi a scris şi el experienţele pe hârtie şi mi le a dăruit. Iată ce scria:
„Iubiţi Creştini Ortodocşi,
Cu mare bucurie vă scriu astăzi, pentru a vă face cunoscută fericirea pe care am trăit o în ziua botezului meu. Sunt Bourountezos. Mai înainte eram catolic. Părinţii şi fraţii mei sunt în continuare catolici.
Într o zi mergeam prin oraş, pe strada unde se află biserica Adormirii Maicii Domnului, a comunităţii emigranţilor greci. Am auzit clopotul bătând pentru slujbă şi n sufletul meu am simţit chemarea de a intra şi eu în biserică. Şi într adevăr, Duhul Sfânt m a condus efectiv să intru şi m a ajutat să mă rog împreună cu ceilalţi creştini.
Apoi am cerut părintelui D. să mi explice diferenţele dintre ortodocşi şi catolici. Am vorbit îndelung. Mi a dat mai multe cărţi, pe care le am citit, şi, în cele din urmă, am înţeles că, în sfârşit, am găsit adevărata credinţă în Hristos. Acesta este şi motivul pentru care m am decis să mă botez. Ziua botezului a fost cea mai fericită zi din viaţa mea. Sfântul Duh s a pogorât deasupra mea. Mă simţeam atât de inspirat să le vorbesc celor din jurul meu. În inima mea pătrunsese, în chip de neclintit, credinţa că mă aflu în adevărata Biserică a lui Dumnezeu.
Înainte de aceasta, deşi locuiam la doar 500 de metri de fosta mea biserică, nu participam foarte des la liturghia lor. Acum merg pe jos, în fiecare dimineaţă, şase kilometri, ca să ajung la Biserica Ortodoxă. Acum simt înlăuntrul meu o putere atât de mare, care mă ajută să slăvesc Numele Domnului meu şi să săvârşesc faptele Sale.
Adevărat vă spun, fraţilor, că Duhul Sfânt este mereu cu mine. Vă chem, fără nicio ezitare, veniţi şi voi pe acest drum! Veţi trăi aceleaşi experienţe şi L veţi primi pe acelaşi Duh Sfânt în vieţile voastre. Orice lucru săvârşesc, înaintează de la sine, deoarece mă ajută şi mă conduce Duhul Sfânt.
Viaţa pe care o trăiesc acum pare a nu fi de pe acest pământ. Mă simt deja ca fiind în mijlocul slavei lui Dumnezeu şi n Împărăţia Lui, datorită botezului meu. Vreau să termin spunând că simt în mine puterea de a înainta mereu spre sfinţenie, în fiecare zi a vieţii mele.

Fratele vostru Toma Manirampa

Ciprian Voicila