LOADING

Type to search

PĂRINTELE GALERIU: ÎNVIEREA ÎNTRU IUBIRE

Marii duhovnici ai neamului

PĂRINTELE GALERIU: ÎNVIEREA ÎNTRU IUBIRE

Share
Mîntuitorul a asumat moartea din iubire. A primit-o din iubire pentru noi, în iertarea osînditorilor şi răstignitorilor, pe Cruce.
Sau în cuvintele „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”, în care Mîntuitorul strigă cu strigătul psalmistului din Psalmul 21.
Părăsirea – moartea înseamnă părăsire… Părăsirea nu a lui Dumnezu, că Dumnezeu nu ne părăseşte niciodată, ci părăsirea omului. Acesta se simte părăsit. Şi aici e un cuvînt din Ezra: „Nu pe Mine M-aţi părăsit, ci pe voi înşivă”. Cînd Îl părăseşti pe Dumnezeu, practic te părăseşti pe tine, îţi părăseşti menirea ta, părăseşti lumina! Iar tot „tu” strigi: „Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”! Mîntuitorul a strigat atunci aşa doar ca să fie împreună cu noi. A rămas nedespărţit de Tatăl, dar S-a unit cu noi în starea despărţirii noastre.
Blaise Pascal a zis: „Mori singur, zici? Cînd eşti cu Hristos, nu mori singur!”. Şi a fi cu El înseamnă a fi cu viaţa şi izvorul vieţii. E singurul cuvînt din cele şapte spuse de Mîntuitorul pe Cruce care nu e al Lui, ci al nostru… al părăsirii noastre. Şi atunci, tocmai din iubire pentru noi a primit să trăiască această taină. Parcă e cea mai adîncă taină ca deodată să zică: „Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”. Tocmai Cel Care e nedespărţit de Tatăl Lui?! Nu se poate, niciodată, ca nici Tatăl, nici El să se părăsească unul pe altul. Pentru că El din voia Tatălui şi-a pus trupul pentru noi.
Observaţi? Dar, pe de altă parte, El e cu noi tocmai ca să fie în drama ultimă a morţii, cu noi, în despărţirea noastră de Dumnezeu. Trăieşte antinomic: pe de-o parte, trăieşte despărţirea noastră; pe de altă parte, e nedespărţit de Tatăl. Întîi, prin taina dumnezeirii şi prin taina iubirii. Pentru că El în iubire trăieşte, iar în iubire nu e despărţire. În iubire e Dumnezeu, în iubire este nemurire, este veşnicie, este nedespărţire. În misterul iubirii… Moartea nu-i trăită ca iubire, iubirea-i eternă, ea nu cunoaşte, propriu-zis, despărţirea, sub nici un chip.
Iubirea pentru om, pentru suferinţa, dar şi pentru moartea omului o restaurează Hristos. El retransformă starea de despărţire… Dacă Adam a transformat jertfa în moarte, Hristos transformă moartea în jertfă, în iubire. Aici se descoperă iubirea, care e viaţă. Aici a înţeles Eminescu atît de adînc cînd a spus despre Mîntuitorul, cerînd iertare de la Tatăl pentru răstignitori, dezvăluind iubirea din El: „A te jertfi din iubire pentru alţii a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane. Acel sîmbure de adevăr în stare să dizolve întreaga dizarmonie dintre oameni şi asprimea luptei pentru existenţă ce bîntuie natura întreagă! Misterul iubirii…”.
Repet, Iisus a trăit altfel moartea.
Moartea din iubire, pentru viaţă – căci în iubire stă misterul vieţii. Atunci înţelegem cuvintele atît de adînci ale Bisericii: „Cu moartea pre moarte călcînd”. Moartea ca jertfă, ca iubire, omoară moartea! Şi omorînd-o, trăim taina pascală: „Ziua Învierii, să ne luminăm popoare, Paştile Domnului, Paştile! Că din moarte la viaţă, de pe pămînt la Cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi”; sau celălalt cuvînt: „Prăznuim omorîrea morţii, sfărîmarea iadului, începutul unei alte vieţi, veşnice…”
Transcris după înregistrarea audio, acest scurt cuvînt la Înviere al vrednicului de pomenire teolog şi duhovnic Constantin Galeriu (strămutat la cele veşnice în vara lui 2003) ne pune faţă în faţă cu taina cea mai adîncă a Crucii şi a Învierii, cu actualitatea eternă a adevărului creştin şi cu prezenţa mereu vie a marilor lui propovăduitori, printre care s-a numărat şi Părintele Galeriu însuşi, Gura de Aur a Ortodoxiei româneşti contemporane, acum slujitor în ceruri, la Cina cea de Taină a bucuriei dreptmăritiare şi fără de sfîrşit. (Razvan CODRESCU)
 

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *