Parintele Lavrentie Sovre sau lecţia smereniei

Mândria, spune Sf. Grigorie cel Mare, “vatămă sufletele după cum molima care se întinde peste tot vatămă întregul trup”, iar vindecarea ei se face printr-o pocăinţă sinceră şi printr-o ură nefăţarnică faţă de slava deşartă. Odată pocăinţa asumată de om, naşte în sufletul lui o iubire nefăţarnică faţă de virtutea smereniei şi o neîncetată ocărâre de sine. Iar toate acestea îi dau o cunoaştere de sine, o cunoaştere a neputinţei sale şi a puterii lui Dumnezeu. Dar din păcate aceste fiice ale pocăinţei, adică smerenia şi ocărârea de sine, împreună cu celelalte fapte bune enumerate mai sus, au fost străine de mine până ce nu le-am văzut conturate în felul de a fi al părintelui Lavrentie.

Pentru părinte, smerenia era cea mai apreciată virtute. Odată, nişte reporteri de la un post de televiziune au vrut să-i ia un interviu. Părintele nici nu i-a lăsat să-l filmeze, ci doar atât le-a spus: “Ce să găsiţi la mine, sunt un putregai vrednic de aruncat. Duceţi-vă la părintele stareţ, că eu sunt mic.” Şi apoi a intrat în chilie.
Acest gest precum şi desele sale ocărâri de sine, precum: “Sunt leneş, sunt un hârb bun la fiare vechi, nu am nici o faptă bună”, pe care adesea le repeta la fiecare întâlnire cu mine sau cu alţii, mi-au dat de înţeles cât de mult preţuia părintele această virtute.
Mi-aduc aminte că şi pe copii îi învăţa să se ocărască pe sine. Odată, când m-am dus la el, l-am găsit cu un copil de 12 ani căruia îi spunea:
– Sunt leneş şi nu am nici o faptă bună. Tu cum eşti?
– Nu sunt aşa de leneş, părinte.
– Păi atunci dă-mi şi mie un leac să scap de ea. Iar copilul nu a ştiut ce leac ar fi bun pentru vindecarea “lenei” părintelui.
Atunci părintele i-a spus:
– Copilul meu, să faci mereu fapte bune şi să spui că n-ai făcut nimic.
Acesta era obiceiul părintelui, adică să îşi treacă cu vederea faptele bune, să le dea uitării şi să se apuce cu râvnă de altele, ca şi cum acestea ar fi primele pe care le săvârşea.
Eu adesea îl auzeam, după ce dădea alimente sau haine la oamenii săraci, spunând: „Nu am făcut nimic bun, am sacul plin de gol.”
Această conştientizare a sărăciei sale sufleteşti, pe care – să spunem sincer – nu o avea, îl făcea să săvârşească alte fapte bune.
Cu toate că părintele făcea atâta cale ca să oficieze unul sau două Sf. Masluri, în ciuda faptului că achiziţiona brânză, cartofi, vin, pâine şi altele pentru mânăstire, cu toate că făcea atâtea donaţii bisericilor în construcţie, ori dădea atâtea prinoase paznicilor, ori bani oamenilor din sat ce munciseră odinioară la Sf. Mânăstire, cu toate că îşi dădea şi propria porţie de mâncare, îl auzeam spunând aceleaşi cuvinte: „Nu am făcut nimic, sunt sărac.”
Cu toate că nopţile le făcuse zile atâţia ani, cu toate că muncise ca ajutor de econom şi econom timp de 37 de ani şi mai bine, îl auzeam spunând: „Nu mai pot de lene. Nu ai leac pentru lene?”
Toate aceste lucruri m-au făcut să înţeleg ce înseamnă smerenia desăvârşită a omului ce şi-a închinat lui Dumnezeu viaţa timp de 54 de ani şi n-a uitat să zică asemenea Mântuitorului: „Şi dacă aţi făcut toate câte v-am poruncit, să spuneţi că robi netrebnici sunteţi. Că aţi făcut ceea ce se cuvenea să faceţi.”
Părintele dorea smerenia din tot sufletul şi dorea să o vadă încolţind şi în sufletele ucenicilor săi. Mi-aduc aminte când mă duceam la el şi băteam la uşă îmi spunea:
– Cine este?
– Părintele M.
– Părintele M. şi mai cum?
Dacă nu adăugam şi cuvântul “păcătosul”, cu greu îmi deschidea, şi aceasta o făcea ca eu să-mi dau seama de starea reală a sufletului meu, adică cea de om păcătos.
Şi după ce intram, întâi se smerea părintele, cerându-mi mie să-l binecuvântez:
– Blagosloviţi, părinte M. Sunt plin de lene. Tu ai lene?
– Am părinte.
– Nu cred. Eu cred că ai lene puţină.
– Nu am părinte puţină!
– Fiule, ţine minte că cel ce se pri­hă­neşte pe sine în tot locul are odihnă!
Poate aceste îmbinări de sensuri unora le-ar părea ciudate, dar părintele le folosea dinadins, urmărind ca prin cuvinte simple să ne dea un cuvânt de folos, raportându-se la nivelul nostru de înţelegere duhovnicească.
Iar obiceiul său de a se ocărî şi a se numi leneş, păcătos etc. şi mai ales că cerea să-l binecuvântez eu, ceea ce nu mi se cuvenea, mi-au dat să înţeleg că părintele căuta pe orice cale să învăţăm că singura cale a cunoaşterii de sine este recunoaşterea cu sinceritate a neputinţelor noastre (ocara de sine).
Uneori, părintele ne spunea şi acestea: “Smerenia arde pe draci, fiule; nici postul, nici rugăciunea, nici o altă nevoinţă nu e urâtă de draci ca nevoinţa aceea de a-şi învăţa omul mintea de-a se prihăni pe sine.”
Iar dacă noi ne certam cu cineva, ne spunea: “Spune doar atât: Iartă-mă! Şi mai mult nu. Nu vă îndreptăţiţi, ci atât să spuneţi: Am greşit, iartă-mă! Ce este mai mult e de la draci! Dacă staţi jos cu mintea, nu cădeţi. Cum v-aţi înălţat, gata aţi căzut.” Părintele înţelesese că actul de a te dezvinovăţi trădează în sufletul omului existenţa unor cugete de părere de sine, ce le mai numea părintele şi înălţări ale minţii şi astfel încerca să ne facă să înţelegem că trebuie să ne asumăm toa­te învinuirile ce ne sunt aduse, pentru ca pacea să domnească din nou în noi şi între noi şi cel ce ne învinuia.
Această lucrare duhovnicească părin­tele a vrut să ne-o contureze mai bine istorisindu-ne adesea întâmplări din Patericul Egiptean. Una din aceste istorioare spuse de dânsul o voi aminti aici.
Se spune la Pateric că avva Zosima avea în lavră un diacon anume care avea unele bănuieli asupra lui. Deci aceste bănuieli îi născuseră diaconului o purtare rea faţă de avva Zosima. Bătrânul văzând acestea l-a întrebat pe diacon pricina mâhnirii sale. Atunci diaconul a început să-l învinovăţească de multe lucruri. Avva Zosima neştiindu-se vinovat a început să se dezvinovăţească, dar diaconul, din păcate, a rămas în continuare crezând gândurilor sale.
Atunci, avva Zosima ducându-se la chilia sa a început să se cerceteze cu de-amănuntul, dacă nu cumva făcuse ceva din cele de care fusese învinuit. Şi stând aşa şi gândindu-se şi-a adus aminte de cuvintele lui avva Pimen: “Cel ce se prihăneşte pe sine în tot locul află odihnă” şi s-a întors către chilia diaconului, zicând în sinea lui: “Diaconul din dragoste mi-a spus toate acelea, pentru a mă îndrepta, iar eu uitând că acele fapte de care mă învinuia erau ale mele, m-am îndreptăţit.”
Deci ajungând în faţa diaconului, a căzut în genunchi şi şi-a cerut iertare. Atunci diaconul, umilindu-se, a căzut şi el în genunchi, cerând şi el iertare. Şi astfel cei doi s-au împăcat.
Părintele nu era atent numai în a da sfaturi referitoare la modul cum ar trebui să ne smerim, ci căuta să vadă, în orice conversaţie, dacă noi am asimilat sfaturile lui.
Mi-aduc aminte că odată m-a întrebat:
– Eşti vrednic să te împărtăşeşti?
– Nu prea.
– Nu se spune aşa, fiule, “nu prea”, ci nu sunt, că oricâte am face, nevrednici suntem.”
Părintele era atent la toate cuvintele ce i le spuneam noi. Le cântărea să vadă spre ce patimă înclină cuvântul, spre laudă de sine sau spre prihănirea de sine.
Odată, un părinte ce era de rând la bucătărie a fost întrebat de părintele:
– Ce eşti, bucătar?
– Da. Părinte, sunt şef bucătar.
– Fiule, între voi să nu fie şef, ci cel mai mare să fie slujitorul tuturor, încât cei începători, văzând dragostea şi smerenia voastră, să se folosească.
Altădată, fiind în biserică, m-a auzit cântând mai tare şi mi-a zis: “Fiule, decât să cânţi cu mândrie, mai bine nu cânţi.”
Şi pe mirenii care veneau la el îi încerca să vadă dacă au darul smeritei cugetări căci spunea că ea este începutul pocăinţei.
Când venea cineva îl lăuda, spunându-i cuvinte simple de laudă: “Domnule, aţi vrea să fiţi primar, aveţi şi prezenţă şi experienţă?”. Părintele ştia că una din dorinţele nesăbuite ale omului contemporan este aceea de a deţine funcţii înalte, pentru a avea putere şi bani cât de mulţi şi de aceea prin această întrebare părintele proba gândurile interlocutorilor, pentru a vedea ce părere au ei faţă de situaţia în care sunt şi ce dorinţe de viitor.
Mi-aduc aminte că venise cineva şi părintele, la fel, i-a spus:
– A, domnul primar…!
– Nu sunt primar, părinte.
– Dar ai vrea să fii? Să ştii că ai prezenţă şi experienţă.
– Aş vrea…
– Bă, nu funcţia te mântuieşte! Cu cât ai o răspundere mai mare cu atât riscul de a greşi lui Dumnezeu este mai mare. Mulţumeşte-I lui Dumnezeu pentru tot ceea ce ai, că ştie El ce ţi se cuvine, şi zi: “Doamne, dă-mi ce pot să duc eu, nu ce vreau eu, ce vrei Tu cu mine fă.”
Într-adevăr, mulţi din mândrie se vedeau vrednici de trepte înalte şi pe aceştia îi smerea părintele. Alteori, pe noi, călugării, ne încerca spunându-ne: “A, părintele M., cel care se roagă ca para de foc, când mă uit de aici la el la chilie văd un stâlp de foc până la cer şi îmi zic: A, e părintele M. la rugăciune. Părinte, cred că eşti plin de fapte bune, să-mi dai şi mie.”
Dacă noi nu ştiam cu ce scop folosea acestea, ni se păreau nişte banalităţi, dar părintele le folosea dinadins pentru a vedea dacă noi primim lauda ca ocară şi ocara ca laudă.
La călugăria mea, părintele mi-a spus: „Se spune că un frate citise la Faptele Apostolilor că omul trebuie să fie mort pentru lume şi nu înţelegea cuvântul acesta. Atunci, s-a dus la Sf. Antonie, şi l-a întrebat despre aceasta. Iar Sfântul l-a trimis pe frate să se ducă în cimitir şi să laude morţii până seara, apoi să se întoarcă la chilia lui. Fratele făcând aşa, s-a întors, şi Sfântul l-a trimis a doua zi să-i ocărască. Făcând şi aceasta s-a întors la chilie, iar Sfântul i-a zis: „Ei, fiule, când i-ai lăudat pe morţi, ţi-au răspuns? Nu. Dar când i‑ai ocărât?” Fratele şi de data aceasta i-a răspuns că nu. Ei, aşa să fii şi tu ca morţii. Când te laudă cineva să nu te înalţi cu mintea, şi când te ocăreşte să nu te tulburi. Atunci înseamnă că eşti mort lumii.”
Acelaşi lucru încerca părintele să-l facă şi cu noi, încât acum ne lăuda, acum ne ocăra ca să vadă cum reacţionăm şi văzând reacţia noastră să observe şi ce boală sufletească avem pentru a ne-o putea vindeca.
Mi-aduc aminte că uneori ne ocăra zicându-ne: “Nu sunteţi buni de nimic, spuneţi-mi, sunteţi buni de ceva?” Noi, din părere de sine, îi spuneam: “Părinte, poate om fi şi noi buni de ceva.” Aşa vedea patima mândriei din noi şi aşa părintele cunoştea războiul nostru şi patima ce era ascunsă în cugetele noastre.
Dar dacă noi îi răspundeam: “Aşa este părinte, nu suntem”, arăta cât de cât că am învăţat că împotriva părerii de sine şi a laudei e bună ocara de sine, ca ele să plece din cugetele noastre.
Părintele era de acord ca românii să lucreze în străinătate din pricina sărăciei, dar cerea ca respectivii să ţină posturile de peste an, adică cele 4 posturi, să se spovedească regulat şi să se împărtăşească şi cu condiţia să se întoarcă înapoi în ţară. Să vă povestesc o întâmplare cu un prieten de-al meu.
Un ucenic al părintelui, care ţinea pos­tu­rile, s-a hotărât să plece în Franţa ca să lucreze. Soţia lui fusese dată afară din serviciu şi se aflau într-o situaţie grea. Deci s-a dus la părintele, s-a spovedit şi cu binecuvântarea dânsului s-a hotărât să plece.
Prietenul meu, la fel, voia să plece şi el în acelaşi timp, şi tot în Franţa şi coincidenţa a făcut să-i fac cunoştinţă cu ucenicul părintelui. Eu i-am spus părintelui şi mi-a zis să nu se ducă, are serviciu bun şi acolo sunt mii de secte şi dacă nu este tare în credinţă, se pierde.
Prietenul meu era inginer, nu ţinea posturile şi eu i-am dat dreptate părintelui şi i-am spus-o şi lui. Dar, din păcate, acesta nu a vrut să asculte şi a plecat în Franţa, cu binecuvântarea altui părinte, luându-şi concediu. Şi ce credeţi? Nici nu şi-a terminat concediul că l-au dat afară de la serviciu şi nici nu şi-a găsit ceva de lucru în Franţa. Toate acestea i s-au întâmplat datorită neascultării lui. Iar ucenicul părin­telui şi-a găsit de lucru şi a rămas acolo.
Eu toate i le-am spus părintelui şi el mi-a spus: „Ei, ai văzut, fiule, care sunt ju­decăţile lui Dumnezeu! Ăla pentru că era sărac şi plecase să lucreze cinstit, nu să fure, şi pentru că postea şi se ruga, nu l-a lăsat Dumnezeu, iar prietenul tău pentru că din dorinţa de a căpăta mai mulţi bani a plecat, şi-a pierdut şi serviciul ce-l avea.”
Cu ocazia venirii Papei în ţară, părin­tele spunea că atunci când Papa va renun­ţa la infaibilitatea papală şi se va smeri Patriarhului Constantinopolului şi va schim­ba toate ereziile, va introduce posturile şi Sf. Liturghie Ortodoxă, atunci cu voia tuturor Bisericilor Rusă, Greacă şi Sârbă să se unească, altfel nu. Căci spunea că Biserica este trupul lui Hristos, iar cap al Bisericii nu e Papa, ci este Hristos, căci aşa spunea Sfântul Apostol Pavel. Şi nu sunt două trupuri, ci unul, adică Biserica Ortodoxă, şi nu două capete, Hristos şi Papa, ci unul singur, Hristos, că El a spus: “Şi Tatăl Meu şi Eu lucrez până astăzi”.Deci Hristos, cap al Bisericii, lucrează în chip nevăzut în Biserica Sa, nu Papa.
Altădată a venit un tânăr teolog şi i-a spus părintelui multe despre dogmele ortodoxe, despre atributele lui Dumnezeu, mai mult, cred eu, ca să-i arate părintelui că el învaţă bine acolo, la Teologie. Părintele, după ce a ascultat liniştit până ce a terminat tânărul teolog, i-a spus: “Fiule, Fericitul Augustin a vrut odată să scrie o carte despre Sf. Treime şi mergând pe malul mării a văzut un copil că făcând o groapă în nisip o umplea, cu un ciob, cu apă din mare şi el l-a întrebat pe copil ce face acolo. Copilul i-a răspuns: ­«Vreau să pun marea în groapa asta.» Fericitul i-a răspuns: «Păi nu ai să poţi, fiule», iar copilul i-a răspuns: «Nici tu nu ai să poţi cuprinde, în cartea ta, toate despre Sf. Treime, căci este de neînchipuit această taină». Şi copilul s-a fă­cut nevăzut, căci era îngerul Domnului.”
Apoi, i-a mai zis părintele tânărului teolog: “Fiule, lasă tu lucrarea asta şi mai bine decât să bagi în minte tot felul de cugetări din astea despre Dumnezeu, sileşte-te să-L bagi pe Dumnezeu în inima ta luptându-te cu patimile din ea, căci El nu stă într-o minte semeaţă, ci într-o inimă smerită şi curată.”

Biografia Părintelui Lavrentie
S-a născut în satul ardelean Trestia, în noaptea de 23 septembrie 1923, ca rod al părinţilor lui, Lazăr şi Paraschiva. El a mai avut doi fraţi şi patru surori. I s-a pus numele de Gavril.
În anul 1930 este dat la şcoala primară, iar în anul 1934 termină şcoala.
La 14 august 1939 se duce în pelerinaj la Sfânta Mânăstire Rohia, unde, în urma spove­daniei făcute la un preot duhovnic de acolo şi a ascultării Sfintei Evanghelii, ce s-a citit în ziua respectivă în timpul Sf. Liturghii, se hotărăşte să plece la mânăstire pentru a se călugări.
Urmează doi ani de pregătire pentru a urma o astfel de viaţă.
În 1940, în urma Dictatului de la Viena, Tran­silvania trece sub stăpânirea ungurilor. Pă­rin­tele a trecut prin zilele grele ale prigoanei ungare.
În 1941 intră ca frate la Mânăstirea To­pli­ţa, unde nu stă mult şi trece apoi linia de demarcaţie în România.
A ajuns în oraşul Turnu Roşu, la Centrul refugiaţilor, unde s-a întâlnit cu băiatul părintelui Gheorghe, din satul său, cu ajutorul căruia şi-a făcut buletin.
Apoi, împreună cu un prieten, Ion Mureşan, au plecat la Mânăstirea Neamţ pentru a face Seminarul monahal. Nu a terminat acest seminar. În 1942, doua zi de Paşti, a fost con­centrat la Durău şi repartizat la un regiment de vânătoare. Este lăsat la vatră, căci avea probleme cu picioarele, şi se duce în oraşul Făgăraş, la familia Popa Ion, unde stă două luni, ca apoi să plece la Râmnicu Vâlcea, spre a rămâne definitiv la Sfânta Mânăstire Frăsinei.
În 1944 este acceptat ca vieţuitor al Sfintei Mânăstiri.
În 1948 este călugărit, punându-i-se nume­le Lavrentie.
În 1949, în luna ianuarie, de Praznicul Botezului Domnului, a fost hirotonit diacon.
În 1955 începe cursurile Şcolii Monahale, având ca profesor pe ieromonahul Paulin Lecca, şcoală pe care o va finaliza.
Nu va pleca din mânăstire în urma Decretului 410/1959. În 1968 este făcut preot şi apoi este numit econom al Sfintei Mânăstiri, până în 1991, când predă economatul şi pleacă în pe­lerinaj la Ierusalim.
În 1955 pleacă în Sfântul Munte, în pele­rinaj.
La 20 iulie 2002, de Sf. Proroc Ilie, fericitul ieromonah Lavrentie Şovre se duce la Domnul.

Articol apărut în Lumea Monahilor anul I, nr.4 octombrie 2007