LOADING

Type to search

„Părintele Sofian este o icoană a sufletului ortodox românesc”

Marii duhovnici ai neamului

„Părintele Sofian este o icoană a sufletului ortodox românesc”

Share
părintele protosinghel Teofan Popescu, de la Catedrala Mitropolitană din Iaşi

Interviu cu părintele protosinghel Teofan Popescu,

de la Catedrala Mitropolitană din Iaşi

 

La mijlocul lunii noiembrie a acestui an al unității de credință și de neam am avut bucuria întâlnirii cu „o personalitate duhovnicească de excepție care a traversat aproape întregul secol XX românesc” – părintele Sofian Boghiu.

Bucuria acestei întâlniri, de înaltă ținută academică și duhovnicească, ne-a fost dăruită de Mitropolia Moldovei și Bucovinei, care, în colaborare cu Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, organizează de mai mulți ani astfel de evenimente dedicate marilor duhovnici, evenimente ce aduc împreună ierarhi, părinți stareți, maici starețe, profesori universitari, teologi, monahi și credincioși mireni ucenici ai părintelui omagiat.

Întâlnirea din acest an centenar, desfășurată la Iași și la Mânăstirea Neamț, cu binecuvântarea și cu deosebita purtare de grijă a Înaltpreasfințitului Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, a prilejuit și lansarea, în capitala Moldovei, a celei de-a treia ediții a cărții părintelui Sofian – Smerenia și dragostea, însușirile trăirii ortodoxe, o carte care ne arată, printre altele, și calea pe care ar trebui să o urmăm noi, românii, pentru a nu ne pierde identitatea.

Tipărită la Editura Doxologia, această ultimă ediție, revizuită și adăugită, este îngrijită și postfațată de părintele protosinghel Teofan Popescu, ucenic al marelui duhovnic de la Mânăstirea Antim din București. Părintele Teofan Popescu, slujitor acum la Catedrala Mitropolitană din Iași după ce mulți ani a făcut parte din obștea Mânăstirii Putna, ne vorbește în interviul ce urmează despre însemnătatea și istoria acestei cărți, dar și despre ceea ce ne-ar spune astăzi părintele Sofian în legătură cu starea noastră de creștini și de români.

Trăirea autentică în Duhul lui Hristos

Părinte Teofan, iată că, în acest an centenar, ne aduceți o carte de suflet ziditoare, scrisă de un „martor viu al României Mari și al tragediei românilor din teritoriile ocupate”, așa cum subliniați sfinția voastră în postfața acestui volum lansat cu prilejul colocviului ținut în aceste zile la Iași. Spuneți-ne, vă rugăm, câteva cuvinte despre importanța acestei cărți, despre istoria editării ei.

Mi se pare foarte importantă apariția cărții în acest binecuvântat an centenar, deoarece ea este scrisă de o personalitate duhovnicească de excepție, care a traversat aproape întregul secol XX românesc. În remarcabila prefață scrisă de domnul profesor academician Virgil Cândea se afirmă că părintele Sofian „a fost, prin excelență, duhovnicul român al epocii moderne”. Cred că în părintele Sofian se esențializează cele mai profunde căutări duhovnicești ale românilor din ultima sută de ani. Nu sunt vorbe mari spuse doar așa, fiindcă mă consider un ucenic al părintelui. Cine are o inimă sensibilă la adierea Duhului Sfânt și va citi cartea cu atenție va înțelege afirmația mea. Părintele dobândise ceva de care avem atâta nevoie astăzi: trăirea autentică în Duhul lui Hristos. Verbal noi putem spune că suntem ortodocși, dar dacă nu trăim în Duhul lui Hristos, nu suntem ai lui Hristos, după cum ne învață Sfântul Apostol Pavel. (Romani 8, 9) Această stare de pace, de echilibru, acest discernământ, această dragoste smerită se dobândesc în realitate foarte greu, însă ele constituie osatura mai puțin vizibilă a miracolului rezistenței românești în istorie. De aceea editarea cărții într-un asemenea moment reprezintă nu numai o mărturie sinteză a specificului vieții duhovnicești românești, dar este și o propunere de profunzime în ceea ce privește calea pe care le-ar fi de mare folos românilor să meargă în următoarele decenii pentru a-și păstra identitatea, pentru a se simți împliniți.

Care este istoria editării acestei cărți? M-am spovedit 11 ani la părintele Sofian. Între anii 1995 și 1999 am fost președinte al ASCOR-ului (Asociația Studenților Creștini Ortodocși Români) din București. În această dublă calitate, de fiu duhovnicesc și de președinte al unei organizații studențești, am insistat pe lângă părintele să vină să conferențieze în mijlocul studenților. Cu mare greutate, părintele a acceptat să conferențieze de două ori, apoi a acceptat să realizez și două interviuri video cu sfinția sa. Părintele i-a iubit foarte mult pe tinerii din ASCOR și i-a încurajat mereu. Spre sfârșitul vieții mi-a dat ascultare să mă îngrijesc de editarea unei cărți care să conțină în special cuvintele pe care le-a adresat tinerilor în anii ’90. Un element foarte valoros al cărții sunt tocmai aceste dialoguri antrenante dintre părintele Sofian și tineri. Părintele s-a bucurat foarte mult când a ținut în mâini primele două ediții ale cărții din anii 2001, respectiv 2002. Ediția a doua a apărut doar cu câteva luni înainte de trecerea la cele veșnice a sfinției sale. Acum s-a tipărit cea de a treia ediție revizuită și adăugită a cărții, care conține câteva foarte frumoase texte inedite alcătuite de părintele.

Părintele Sofian a fost preotul îndrumător al ASCOR-ului București în anii ’90?

În anii ’90 nici o filială ASCOR nu avea un preot îndrumător așa cum se înțelege astăzi, nici nu era prevăzut în statutul asociației așa ceva. Între anii 1992 și 1999, părintele a influențat însă foarte mult ASCOR-ul București (fără să-și propună acest lucru) întrucât mai mulți ascoriști ne spovedeam la sfinția sa. Nu cred că este întâmplător faptul că tocmai în acești ani ASCOR-ul a fost o prezență foarte vie în mediile studențești din capitală. Părintele ne-a transmis tinerilor de atunci din această asociație, fără ca noi să fim conștienți, ceva din moștenirea sa duhovnicească, o anumită așezare lăuntrică. Mai departe a depins de fiecare dintre noi dacă a înmulțit sau nu acest talant. După ani de zile mi-am dat seama că această stare de har care, în ciuda neputințelor noastre, exista între noi s-a datorat îndeosebi binecuvântărilor și rugăciunilor părintelui Sofian.

Părinte, știm că primele două ediții ale cărții au apărut cu binecuvântarea vrednicului de pomenire Părintelui nostru Patriarh Teoctist. Îmi spuneați, cu alte ocazii, că, în calitate de președinte al ASCOR, mergeați des în audiență la Preafericirea Sa. V-a spus vreodată Părintele Patriarh ceva în legătură cu părintele Sofian?

Părintele Patriarh îl respecta și îl iubea mult pe părintele Sofian. Cred că se spovedea la sfinția sa. Au fost și colegi de clasă la Seminarul de la Cernica. După ce am organizat prima conferință cu părintele Sofian în anul 1996, am mers în audiență la Preafericirea Sa. Părintele Patriarh radia de bucurie ca un copil. Era foarte bucuros că părintele Sofian acceptase să conferențieze. Deja ascultase conferința și-mi spunea cu însuflețire: „Nu-mi vine să cred că părintele a povestit câte ceva din perioada cât a fost întemnițat! De obicei el nu vrea să vorbească despre așa ceva.” Conferința este publicată în carte, iar Editura Doxologia ne oferă și un DVD cu această prelegere despre rugăciune, subtitrată în limba engleză. Altă dată, Părintele Patriarh mi-a zis: „Din respect față de părintele Sofian, eu nu-mi permit să-l deranjez cu lucruri sau cu întrebări nepotrivite.”

Părintele Patriarh Teoctist, părintele Sofian și domnul academician Virgil Cândea aveau slujiri diferite în Biserică, dar erau în același duh al Predaniei Ortodoxe, în același duh patristic. M-am folosit foarte mult stând în preajma acestor trei mari personalități.

Ce ne puteți spune în legătură cu mărturiile adunate despre părintele Sofian? Ce adaugă ele la viața, lucrarea și personalitatea părintelui?

La sfârșitul cărții am publicat mai multe mărturii inedite ale ucenicilor părintelui Sofian despre sfinția sa. Ocupându-mă cu strângerea acestor mărturii, mi-am dat seama că lucrarea de vindecare a sufletelor pe care a întreprins-o părintele Sofian este mult mai vastă decât bănuim cei mai mulți dintre noi. Ca o notă dominantă a mărturiilor este această putere harică prin care părintele Sofian reușea să învie sufletele, reușea să alunge blazarea, negativismul, deznădejdea. Părintele reușea să-i facă pe cei care îi ascultau povețele să-și dea seama că toate au un sens în viața lor, că există o lumină în viața lor, îi ajuta să se bucure de libertatea viețuirii întru Duhul Sfânt. Câtă nevoie are sufletul românesc din zilele noastre de această putere harică! Este impresionant faptul că părintele îi ajută în continuare să renască pe unii dintre credincioșii care se roagă la mormântul sfinției sale de la Mânăstirea Căldărușani.
Nu am publicat chiar toate mărturiile pe care le-am strâns, întrucât m-am gândit că unele pot părea de necrezut. De exemplu, o persoană demnă de toată încrederea mi-a povestit cum așteptau câțiva credincioși, la intrarea dinspre corpul de chilii, pentru a da pomelnice unui părinte ce urma să le ducă părintelui Sofian. Erau ultimele luni din viața pământească a părintelui arhimandrit, iar cuvioșia sa era foarte bolnav, stătea la pat, cu perfuzii. La un moment dat, acești credincioși l-au văzut pe părintele Sofian venind foarte grăbit dinspre clopotniță. Avea un mers vioi, era roșu în obraji, iar părul îi strălucea. Părintele părea încurcat că a fost văzut de acești creștini și a trecut foarte repede pe lângă ei. Credincioșii erau uimiți de această apariție neașteptată. Peste câteva zile, duminica, ei au văzut un cu totul alt părinte Sofian. Foarte suferind, cu un chip foarte obosit, de abia putea să meargă până la altar, ajutat de un alt părinte. Cunoscând că persoana care mi-a relatat această întâmplare este o credincioasă echilibrată, serioasă, instruită și mai cunoscând și alte lucruri care nu pot fi spuse, sunt înclinat să cred că a fost vorba de o descoperire prin care ni s-a arătat cum alerga părintele să-i ajute duhovnicește pe diverși oameni. Mă gândesc să strâng în continuare mărturii despre părintele. Sunt realmente foarte folositoare.

Am stat de vorbă și cu două dintre nepoatele părintelui Sofian

Părinte Teofan, ați avut privilegiul de a fi mulți ani în preajma părintelui Sofian. V-a vorbit vreodată de Basarabia, de locurile natale?

Din păcate, nu m-am gândit să-l întreb ceva despre Basarabia. Îmi amintesc doar că au venit la un moment dat să-l colinde câțiva studenți basarabeni. După ce au terminat de cântat, părintele le-a spus printre altele: „Acum, cât sunteți aici, spuneți că sunteți români. Și după ce o să vă întoarceți în Basarabia să nu uitați să spuneți tot la fel!”

M-am bucurat foarte mult că, în anul 2016, am reușit să ajung la locul de naștere al părintelui, în comuna Cuconești din raionul Edineț. Am stat de vorbă și cu două dintre nepoatele părintelui Sofian. Tatăl uneia dintre ele a fost Simeon Boghiu, fratele părintelui. Aș vrea să vă prezint în premieră două scrisori deosebite pe care Simeon Boghiu i le-a trimis părintelui în timpul regimului comunist.

Vă rugăm, părinte…

Citind aceste scrisori, înțelegem mai bine tragedia românilor din teritoriile ocupate. În prima scrisoare, nedatată, Simeon Boghiu scrie așa:

„Bună ziua, frate scump, Părinte Sofian!
Află că am primit știrile de la Dumneavoastră și tare m-am bucurat că am ajuns fericirea să am răspuns de la Dumneavoastră și eu vă scriu iarăși, cam rău scriu, dar poate îi înțelege, că tare mulți ani au trecut și eu am uitat a scrie, că așa a fost cu sătănile aceste, poți să uiți și ce este azi. Sunt câțiva ani de când din locul nostru natal ne-au strămutat sătănile, mai bine li se întorceau ochii la spate. Așa frate scump și de departe, să știi că eu acum lucrez la spital la Zăbriceni, prin ogradă, la tot ce trebuie – mătur, car la bolnavi și rămâne câte oleacă de mâncare și eu pe lângă ei ospătez. Ce să fac dacă am de chinuit, că acolo, la locul vechi unde am trăit 51 de ani, anticristul nu m-a lăsat pe loc, n-am ce să fac, că așa a fost să trag la bătrânețe, că n-au dat în ei o ciuma mare, să nu mai ajungă ei cu tot neamul. Ce să fac, că am trecut tot frontul și sunt rănit în mâna stângă, dar lucrez și mulțumesc Tatălui Ceresc pentru toate și că mai putem vorbi, că tare mai ești departe, frate scump și iubit! Că așa ne-a fost norocu cel prost, că așa au vrut să ne chinuiască satana lepădată de lege – au vrut să ne chinuiască și prin somn, satana. Nu vezi că eu am vrut să am fericirea ca să te văd, frate scump, dar dacă au auzit că sunteți popă, apoi nu au pus familia Boghiu, ci Bodiu. Și-au spus că, dacă sunt Bodiu, nu pot să văd și eu București; au spus la ambasadă, ca animalele cele netefere – așa au scris, că se nu se mai întâlnească frate cu frate, să nu se întâlnească cu ei, că sunt popi. [Părintele Sofian și fratele sfinției sale, părintele ierodiacon Lucian, erau refugiați în România – n.n.] Că aici așa, decât ar fi un popă, mai bine să vadă un foc înaintea lui antihrist și lepădat de lege, satana spurcată! Și aici pot spune că termin de scris și vă pot spune la revedere și vă rog să mă scuzi de scris, poate îți putea dezlega scrisul meu, cam rău scriu, că mai bine nu pot, că am uitat. Al tău frate de departe, care te așteaptă cu nerăbdare, dar n-am fericirea să ne întâlnim, că satana a închis granița și au făcut așa la ambasadă, că sunteți în religie, frățică dragă, și astă națiune spurcată și lepădată de lege nu vrea să mă sloboadă. Dacă Dumneavoastră poți reuși la ambasadă, ei are să te întrebe de Bodiu; dumneavoastră să spuneți că așa au scris rușii cei neteferi, că astă națiune spurcată, când aude de popi, mai bine să-i pui un lighean cu jăratic pe limbă. Închei mica mea scrisoare și aștept răspuns, frate scump și iubit, că numai prin carte putem vorbi, că tare ești departe. Al Dumneavoastră frate care te dorește cu mare jale, Boghiu Simion.”

„Scumpii mei frățori din depărtare,
Tare demult nu avem scrisoare de la Dumneavoastră, dar acum m-am gândit să mai scriu eu, cu mâna mea, Simeon, că poate oi mai putea primi răspuns, că tare mare foc a mai dat peste noi, că satu nostru natal să face numai un nivel cum ai văluri un câmp, cum ai ara un lan de grâu, așa a rămas satul nostru natal; nici pom, nici fântână, a rămas ca o apă, tot e nivelat și pe noi ne-a trimis care încotro – de la Cuconeștii Vechi am venit tocmai la Alecseevca, 20 de kilometri. Și eu de asta fac încercare, poate oi primi răspuns, că nu am norocu cel fericit să vin pe la București, că sătănile astea nu m-au pus în pașaport Boghiu, dar Bodiu și din astă cauză nu pot să văd eu fericirea să mă întâlnesc cu scumpii mei frățiori, că dacă prin scrisori n‑am avea răspunsuri, apoi pe cea lume am să mă întâlnesc cu Dumneavoastră, frate scump și iubit, și dorit cu mare jale…
Duminică, 29.09.1978”

 

Într-adevăr, aceste scrisori aduc o mărturie impresionantă despre tragedia românilor basarabeni în timpul ocupației sovietice… Părinte Teofan, în postfața cărții spuneți foarte frumos că acest volum este o mărturie vie a căutărilor studenților creștini din România, în primul deceniu de după căderea regimului comunist. Ce căutări aveau
tinerii de atunci?

Se poate vorbi mult pe această temă. Din perspectiva mea, aș vrea să punctez foarte pe scurt câteva idei. În anii ’90, mai exact după 1992, studenții care eram grupați în ASCOR-ul din București am avut două izvoare prețioase de binecuvântare și de putere duhovnicească: întâlnirea cu părintele Sofian și martirajul tinerilor din decembrie 1989. Desigur ne-au ajutat și mai mulți ierarhi, preoți, însă eu vorbesc de ceea ce a fost cel mai important pentru noi. Plecând de aici, noi am urmărit pe de o parte să ne îmbogățim viața noastră duhovnicească, iar pe de altă parte ne străduiam să-i ajutăm pe tineri să descopere frumusețea viețuirii creștine și să înțeleagă că libertatea de după 1989 a fost zidită pe jertfa martirilor noștri. La nivel național, reprezentanții de la toate filialele am hotărât să trecem în statutul asociației ceea ce s-ar putea numi un fel de mesaj de generație și anume faptul că ASCORul își propune să răspândească credința în mediul universitar, în duhul filocalic redescoperit de părintele Stăniloae. Odată cu traducerea Filocaliei în limba română, a început o nouă epocă spirituală în istoria românilor. Studenții creștini ne propuneam să ne asumăm existențial, după puterile noastre, această dimensiune filocalică și să le vorbim colegilor de generație despre credință, în acest duh. Nu știu cât am reușit să împlinim din ceea ce ne-am propus, dar acestea au fost țelurile noastre. De altfel, apariția asociației și toată această efervescență misionară pe care a avut-o ASCOR-ul în anii ’90 se pot înțelege mai bine prin legăturile pe care ascoriștii le-au avut cu marii duhovnici din ultimul deceniu al secolului trecut, cum ar fi părinții Sofian Boghiu, Teofil Părăian, Arsenie Papacioc, Justin Pârvu, Ioanichie Bălan, Macarie Ioniță și alții.

Părinte Teofan, suntem la sfârșitul anului centenar al Marii Uniri, an omagial al unității de credință și de neam… Ce credeți că ne-ar spune astăzi părintele Sofian?

Din câte am reușit să-l cunosc din anii cât am stat lângă sfinția sa, din scrierile care ne-au rămas de la dânsul și din înregistrările care au rămas cu sfinția sa, foarte probabil că ne-ar spune să ne ostenim mai mult ca să fim mai smeriți și mai uniți. Cred că ne-ar spune să fim mai sinceri, să nu mai fim demagogi, să nu mai fim fățarnici. Ne-ar spune să punem cât mai multă seriozitate în ceea ce lucrăm, ne-ar îndemna cu hotărâre să fim oameni de cuvânt și să nu ne batem joc de aproapele. Cred că ne-ar îndemna să ne străduim să cunoaștem mai bine cultura, istoria neamului nostru.

Cu siguranță ne-ar vorbi cu însuflețire despre hrana sufletului, adică despre importanța rugăciunii rostite cu atenție și cu pocăință. Și aș dori să amintesc un citat al părintelui, care a fost pus pe prima pagină din a doua ediție a cărții:

„În Pateric ni se povestește cum un sihastru, în pustie, a început să se roage împreună cu un credincios, întrucât în lume era o secetă foarte mare. În momentul când se rugau, credinciosul a văzut cum degetele de la mâinile sihastrului – care erau ridicate spre cer – deveniseră zece torțe de lumină. Iar după puțin timp a început să plouă. De aceea acum, la 2.000 de ani de la Nașterea Mântuitorului, cel mai important lucru pe care mi-l doresc este să învăț să mă rog!”…

Părintele Sofian este cu adevărat o icoană a sufletului ortodox și românesc.

 

Interviu realizat de Flori Tiulea

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *