LOADING

Type to search

Părintele Teodor Bej slujind jertfelnic în temniţele comuniste

Marii duhovnici ai neamului

Părintele Teodor Bej slujind jertfelnic în temniţele comuniste

Share

…la Aiud am stat o vreme cu părintele Tudor Beju [Teodor Bej n.n.]. Eram la Zarcă și a fost adus de la mină părintele Beju, care era foarte bolnav. Fusese operat pentru că avea probleme mari cu intestinele. Îi găsiseră niște pete pe intestin, dar nici un medic n-a putut să-i spună de unde proveneau, nici dacă exista vreo posibilitate de vindecare. Ei, părintele Beju a fost pentru mine un om de mare ajutor spiritual. Era foarte credincios. Fusese la Baia-Sprie și participase la toate slujbele, la toate acțiunile de acolo. (…)

– În ce perioadă l-ați cunoscut la Aiud?

Era prin 1961. Se desființase mina și el a fost adus în Zarca Aiudului. Pentru mine a fost un reviriment spiritual extraordinar. Acum, singur, trecusem prin Pitești, se terminase toată experiența aceea, fusesem la Casimca, acolo, cu Costache și Marcel, dar încă mai aveam în mine destule dureri și destule nedumeriri. Și părintele Beju a venit imediat, cu un curaj extraordinar și a început să facă slujbe, să propăvăduiască pe Dumnezeu. Era o celulă mică, cu șase oameni. Toți eram credincioși. Dar el a adus această revigorare a credinței și chiar a început să slujească. Făcea Liturghia, sau Vecernia, sau Utrenia, mai avea și niște Împărtășanie pusă în cămașă…

– Cum făcea Liturghia, cam care erau etapele?

În general făcea rar Liturghia. El stătea pe pat, noi stăteam la locurile noastre sau ne plimbam, ca să pară pentru cel ce ne supraveghea că facem cele obișnuite ale celulei. În acest timp îl ascultam pe părintele care spunea ce știa pe de rost din Liturghie. Ascultam, ne plimbam și răspundeam cu voce joasă ”Doamne miluiește” sau ce trebuia. Apoi făcea Împărtășania cu ceea ce avea în cutele cămășii. Scotea o fărâmă foarte mică, pe care o sfârâma și mai tare, ca să ne putem împărtăși toți. Și dincolo de încurajarea pe care ne-a adus-o, harul Sfintei Împărtășanii a întărit foate mult sufletul nostru.

– Vă și spovedeați, nu?

Da, sigur că da. To așa: el stătea pe marginea patului și noi la fel, ca și cum am fi stat de vorbă între noi. Pentru că eram supravegheați, eram la Zarcă. Totuși, odată am fost prinși de gardian. Adică el a intrat brusc în celulă și și-a dat seama că era o slujbă și l-a pedepsit pe părintele Beju, care venise deja cu un dosar de la mină. Noi n-am fost pedepsiți. Iar părintele Beju, după ce și-a terminat pedeapsa la izolare – cred că a stat șapte zile, nu-mi mai amintesc exact – s-a întors mai senin și mai curajos. Pe urmă ne-au lăsat în pace. Ne mai prindeau uneori, dar nu ne mai făceau nimic.

– Cât ați stat cu părintele Beju?

Cam un an. După eliberare nu știu ce i s-a mai întâmplat. I-am pierdut complet urma. Mai târziu am auzit că ar fi murit…

(Pr. Gheorghe Calciu – Viața părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale și ale altora, Editura Christiana, București 2007, pag. 70-71)


O altă mărturie pe care părintele Gheorghe Calciu o dă despre părintele Teodor Bej, este următoarea, în esență cu aceleași descrieri, însoțite de mici variațiuni:

…L-am cunoscut pe părintele Bej, chiar foarte bine, deoarece am stat cu el în aceeași celula la Zarca Aiudului, câteva luni de zile. Venise de la Baia Sprie, înainte de închiderea minei, deoarece se îmbolnăvise de o boală curioasă și tot atât de periculoasă, din cauză, probabil, a plumbului din mină: intestinele lui prezentau niște pete galbene, care-i impestrițau mucoasele.

Fusese dus la spital, i se tăiase o porțiune din intestinul subțire care fusese dus la analiză și, după aceea, a fost expediat la Aiud și pus în Zarcă, o secție pentru cei periculoși și insubordonați. Cu venirea părintelui Bej, viața noastră de celulă s-a schimbat: el a introdus o regulă a rugăciunii sistematice, învățarea unor texte din Noul Testament – părintele știa pe de rost toate cele patru Evanghelii, unele epistole și câțiva psalmi. Sâmbăta seara făcea Vecernia și Duminica Sf. Liturghie, împărtășindu-ne, dacă ne spovedeam, cu firimituri de împărtășanie pe care le avea cusute în tivul unei cămăși.

Această viață spirituală ritmică ne-a întărit pe cei care eram în aceeași celulă cu el, mai ales că părintele nu dădea nici cea mai mică atenție bolii sale. Uneori, când părintele Bej mergea la doctor, cei rămași în celulă (eram, în total, patru deținuți) ne exprimam îngrijorarea pentru boala sa – noi credeam că era cancer – și ne temeam că, dacă vreun gardian ne-ar prinde că ne rugam, o izolare la neagra i-ar fi putut fi fatală. Am fi dorit să-l prevenim de pericol, dar când părintele revenea în celulă, toate temerile dispăreau și ne reîncepeam viața pe care el o impusese prin forța sa duhovnicească. Din fericire, niciodată nu s-a întâmplat nimic rău.

Interesant este faptul că părintele nu ne-a spus niciodată că el a organizat slujba Învierii din 1951. Ne-a povestit istoria foarte pe scurt, fără a face vreo aluzie la rolul său, ci prezentand evenimentul ca pe un act colectiv al preoților. (…)

(Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, 14 iunie 2002)

www.fericiticeiprigoniti.ro

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *