Pãrintele Teofil Duhovnicul

• În întreaga tarã, în rândurile credinciosilor si nu numai ale lor, este cunoscutã mânãstirea „Brâncoveanu” de la Sâmbãta de Sus.

Majoritatea oamenilor o stiu sub numele de mânãstirea „Sâmbãta”. Numele de mânãstirea „Brâncoveanu” i-a fost dat de al doilea ctitor al ei, mitropolitul Nicolae Bãlan, întru amintirea celui ce a ridicat aceastã mânãstire în jurul anului 1700, voievodul martir Constantin Brâncoveanu, domnitorul de atunci al Þãrii Românesti, „boier vechi si domn crestin” cum îl numeste balada si cum a rãmas în constiinta popularã pânã astãzi.

Mânãstirea e cunoscutã ca locas de rugãciune, loc binecuvântat de Dumnezeu, oazã de liniste – „picior de plai si gurã de rai”, dar si ca loc de alinare a suferintelor, de tãmãduire trupeascã si sufleteascã, de întãrire a credintei, sporire a nãdejdii si izvor de dragoste, si aceasta prin cãlugãrii si mai ales prin duhovnicii ei. Si e normal sã fie asa deoarece mânãstirile sunt locasuri în care îsi duc viata cãlugãrii, oameni ce în cãutarea si apropierea de Dumnezeu încearcã si trebuie sã fie mereu cu un pas înaintea celorlalti credinciosi.

Pãrintele Teofil s-a nãscut într-un sat în apropiere de Sibiu, numit Topârcea, din pãrinti plugari, fiind cel mai mare dintre patru frati. Si-a început viata constientã ca nevãzãtor, ceea ce înseamnã cã s-a nãscut nevãzãtor; între 1935-1940 a urmat o scoalã specialã la Cluj pe care a fost nevoit s-o întrerupã doi ani din cauza rãzboiului, apoi a fãcut o clasã la o scoalã specialã la Timisoara dupã care, între anii 1943-1948 a urmat liceul, pe atunci Colegiul „Diaconovici” din Timisoara, liceu pentru vãzãtori. Între 1948-1952 a urmat Institutul Teologic din Sibiu luându-si licenta în teologie. La mânãstirea Sâmbãta a venit la 1 aprilie 1953 si în acelasi an a fost tuns în monahism de mitropolitul Nicolae Bãlan. În 1960 a fost hirotonit diacon în mod exceptional de mitropolitul Nicolae Colan iar în 1983 a fost hirotonit preot de Înalt Prea Sfintitul Antonie Mitropolitul Ardealului. În 8 septembrie 1988 a primit treapta de Arhimandrit.

Acum pãrintele e în mânãstire de 43 de ani si stã, cum spune, într-un loc unde „îi place”, tot el numind mânãstirea: „Poarta cerului”, „Tinda Raiului”, „Casa lui Dumnezeu” si „Locul împlinirilor”, bucurându-se cã Dumnezeu l-a ales si l-a primit sã stea într-un astfel de loc.

Se stie cã marii nostri duhovnici se gãsesc în general în mânãstiri, aceste „Case ale lui Dumnezeu” fiind locuri de o mai mare prezentã a Duhului lui Dumnezeu, locuri deasupra cãrora si în care mai mult ca în alte pãrti pluteste Duhul lui Dumnezeu. La mânãstiri vin de cele mai multe ori oameni mai mult sau mai putin împovãrati de pãcate pentru a se despovãra de ele si a se umple de Duhul lui Dumnezeu. În aceastã lucrare credinciosii sunt condusi, ajutati de duhovnici, mai ales în Sfânta Tainã a Spovedaniei, duhovnicii fiind asa cum le spune si numele, oameni care-l poartã si-l împãrtãsesc pe Duhul Sfânt tuturor celor dornici de despãtimire si îndumnezeire.

Cei ce vin în acest scop la mânãstirea Brâncoveanu întreabã de obicei de pãrintele Teofil. El, desi lipsit de vedere, este luminat, este luminat de Dumnezeu cu lumina cunostintei pe care el este gata s-o împãrtãseascã tuturor celor ce o cautã. Pãrintele este cãutat deci pentru a împãrtãsi lumina, pentru cã este un om al bucuriei, un om gata sã-i facã si pe altii sã se bucure. Pãrintele Teofil e cãutat si pentru felul în care îl întelege si îl prezintã pe Dumnezeu. Si acest Dumnezeu e „milostiv si iubitor de oameni”, are „milã si îndurãri”, îl asteaptã mereu pe fiecare fiind gata sã-l „miluiascã si sã-l mântuiascã”. Dumnezeu, asa cum îl întelege pãrintele Teofil, este de fapt Dumnezeu cel propovãduit de Bisericã, cel prezentat de sfintele slujbe, care asteaptã pe fiecare pentru cã „dragostea Lui fatã de cel mai mare pãcãtos e mai mare decât dragostea celui mai mare sfânt fatã de El”.

Înainte de a atrãta ce înseamnã pãrintele Teofil pentru majoritatea credinciosilor, trebuie sã ne oprim la relatia lui de duhovnic cu fiii sufletesti din mãnãstirea al cãrei membru este.

Pãrintele Teofil este duhovnicul obstei mânãstirii. Fiind acum la vârsta unei depline maturitãti duhovnicesti el are deja formatã o vastã privire de ansamblu asupra însemnãtãtii monahismului, asupra modului în care trebuie sã se comporte cineva care vrea sã meargã pe aceastã cale, are o metodã de lucru, niste principii pe care le cere respectate de toti cei ce vor sã vietuiascã în mãnãstire si care în fond nu sunt doar ale lui ci sunt ale Bisericii. Am afirmat deja cã pãrintele are mare încredere în bunãtatea lui Dumnezeu, în iubirea Lui fatã de noi dar pãrintele insistã pe faptul cã Dumnezeu iartã pe cel care se pocãieste, pocãinta însemnând pãrãsirea pãcatului, afirmã cu tãrie cã Dumnezeu e dispus si se bucurã sã primeascã pe oricine cu conditia, însã, ca acesta sã rupã cu viata de pãcat de mai înainte si „sã ducã o viatã pe care sã o poatã binecuvânta Dumnezeu si pe care o binecuvinteazã de fapt”.

Ca duhovnic al mânãstirii, pãrintele îi primeste pe toti monahii ce în lupta duhovniceascã vor sã fie povãtuiti de dânsul. Din pãcate, în conditiile destul de libertine ce se constatã astãzi chiar si în mânãstiri, neexistând o constrângere, multi îl evitã pentru a vietui dupã bunul lor plac, lucru ce duce la scãderea nivelului duhovnicesc-moral din mânãstire, la scãderea prestigiului monahismului. Cei care vor sã fie îndrumati de pãrintele Teofil trebuie sã stie cã ei urmeazã sã împlineascã ceea ce le cere duhovnicul, cã el trebuie ascultat, cã un cãlugãr trebuie sã asculte nu sã negocieze în problema ascultãrii. Cei îndrumati de pãrintele Teofil trebuie sã fie nelipsiti de la sfintele slujbe, trebuie sã-si împlineascã datoriile la locurile unde sunt pusi, sã nu facã nimic fãrã binecuvântare, sã lucreze oriunde sunt pusi ca pentru Dumnezeu, „sã facã fiecare lucru ca ultimul din viatã si singurul prin care se mântuiesc”. Astfel, toti cei care sunt sinceri în relatia lor cu duhovnicul, toti care îi urmeazã sfaturile nu se poate sã nu ajungã la bine. Se si constatã cã, în mânãstire, cei ce sunt iubitori ai rugãciunii, cei care-si împlinesc corect datoriile sunt în general tocmai aceia care se spovedesc la pãrintele Teofil. Ceilalti, de obicei, îl evitã sau, în cazul în care dânsul le atrage atentia pentru ceva, sunt gata a spune nu cã le vrea binele ci cã are ceva cu ei. Pãrintele chiar afirmã cã dacã cineva e prieten cu el, acela e „om cumsecade”. Spune mai întâi despre sine cã e „om cumsecade” si o spune si despre prietenii lui – monahi sau mireni. Am tinut sã mentionez acest lucru care unora le-ar pãrea o lipsã de smerenie. Pãrintele Teofil însã vrea sã fie realist, iar smerenia lui si a altora considerã cã nu trebuie sã fie afirmarea unor lucruri de cele mai multe ori necrezute chiar de cel care le spune, ci smerenia trebuie sã izvorascã din adevãr. Spre exemplu: nu trebuie sã ne afirmãm ca fiind smeriti, ci sã fim fãrã a ne afirma sau, mai corect, spre exemplu, când ne spunem numele nu sã adãugãm si „pãcãtosul” pentru a arãta smerenie, ci sã-l spunem doar corect, neînsotit de alte cuvinte ce nu fac parte din el si dacã avem pãcate sã le mãrturisim si sã ne pocãim pentru ele în fata lui Dumnezeu, nu a oamenilor (precum odinioarã fariseii – aspru mustrati pentru aceasta de cãtre Mântuitorul).

Încã un lucru ce îi mirã pe multi: Pãrintelui Teofil nu-i este teamã cã nu o sã ajungã în rai. Si nu-i este teamã nu pentru cã ar face niste lucruri exceptionale care l-ar îndreptãti sã meargã în rai, nu, ci pentru cã duce o viatã corectã, se raporteazã la Dumnezeu ca la Dumnezeu, face ce depinde de El si este constient cã neputintele, lipsurile noastre le completeazã marea iubire a lui Dumnezeu, care ne iubeste mai mult decât putem noi întelege. E o conceptie dãtãtoare de nãdejde pentru noi toti, o conceptie izvorând din intimitatea cu Dumnezeu încã din viata aceasta.

Pãrintele Teofil mai este si un om al unui mare echilibru. Nu urmãreste nici pentru el nici pentru altii performante, lucru care de multe ori urmãrit duce la mândrie, ci doreste trãirea unei vieti pe care sã o poatã binecuvânta Dumnezeu. Nu e împotriva performantelor, dar stie cã ele sunt pentru oameni de performantã iar acestia nu sunt cei mai multi, ci sunt dintre cei putini.

Cu toatã aceastã deschidere, rezultatele pãrintelui nu sunt exceptionale. Sigur, rolul lui e mare în cazul în care cineva se lasã îndrumat, sfãtuit de dânsul, dar e foarte mic, chiar inexistent în cazul când cineva îl ocoleste. Iatã asadar valoarea duhovnicului redusã la putinta de pretuire a ei de cãtre ceilalti, iatã cã pe om nu-l poti ajuta decât dacã el vrea sã se lase ajutat. Cu toate neajunsurile însã, pãrintele Teofil având o personalitate puternicã se impune nu numai în constiintele celor ce-l ascultã, ci de multe ori si, desigur, mult mai încet, si în ale celorlalti, influenta sa simtindu-se în viata întregii mânãstiri.

Cum deja am afirmat, când cineva din afarã vine la mânãstire pentru folos duhovnicesc, pentru spovedanie, întreabã de obicei de pãrintele Teofil. El singur primeste cu bucurie pe toti cei care vin si se bucurã sã-i ajute pe toti cei care-l solicitã.

Dacã pãrintele are o mare deschidere în vederea monahismului în ce priveste viata cãlugãrilor, aceeasi deschidere se constatã din partea sfintiei sale si în ce priveste pe laici. Pãrintele se strãduieste sã-i înteleagã pe mireni în situatia lor de oameni care trãiesc în familie si societate având rãspunderi fatã de acestea. El stie cã mirenii au o altfel de viatã decât monahii si trebuie tratati ca atare. Nu li se pot cere laicilor lucrurile pe care le fac cãlugãrii, cum de fapt nici invers nu se întâmplã.

Celor ce vor sã fie îndrumati de el în cele ale credintei, pãrintele le pretinde totusi o viatã crestinã adevãratã, o realã relatie cu Dumnezeu, le pretinde un program din cinci puncte pe care cineva respectându-l este angajat în relatia cu Dumnezeu.

Primul punct de program e prezenta la bisericã, la Sfânta Liturghie în dumineci si sãrbãtori, pentru cã acolo ne aflãm în cuprinsul împãrãtiei lui Dumnezeu, ne împãrtãsim de binecuvântãrile Lui, date nouã prin mijlocire preoteascã, slujim împreunã cu slujitorii sfintiti, aducând lui Dumnezeu cântare si închipuindu-i pe heruvimi, fiind de fapt si împreunã cu ei, pentru cã în bisericã fiind împreunã cu ceilalti crestini ne putem ruga împreunã, întãrim comuniunea noastrã întreolaltã si cu Dumnezeu constituindu-ne ca Trupul cel viu al lui Hristos, pentru cã în bisericã, în timpul sfintelor slujbe, suntem în „Cerul cel de pe pãmânt”, ne pregãtim pentru atmosfera din vesnicie, pregustãm bunãtãtile viitoare. Cineva care nu merge la bisericã nici nu e considerat de pãrintele la „credinciosi”, iar dacã cineva vrea sã fie credincios, trebuie neapãrat ca în „Ziua Domnului” sã fie acolo unde vrea Dumnezeu sã fie. Se întelege cã cei bolnavi care nu pot împlini aceastã obligatie sunt scutiti de ea.

„Sã începi ziua cu Dumnezeu si s-o sfârsesti cu Dumnezeu” este al doilea punct al programului care concret înseamnã rugãciuni de dimineatã si rugãciuni de searã, aici incluzând si rugãciunile înainte si dupã mese. Aceasta pentru cã în momentele principale ale zilei credinciosul sã se punã în fata lui Dumnezeu si sub protectia Lui, sã stie cã tot ce face este cu ajutorul lui Dumnezeu, cã tot ce are vine din darul lui Dumnezeu. Când nu se poate mai mult, cel putin un minim de cinci minute acordate lui Dumnezeu, oricât de „grãbit” sau „ostenit” ar fi omul, nu-i prea mult. Dacã cineva crede în Dumnezeu nu se poate sã nu aibã si un timp anume pentru Dumnezeu.

Al treilea punct este „citirea a douã capitole din Noul Testament în fiecare zi”, pentru cã nu are cineva putinta de a se raporta la Dumnezeu fãrã a sti ceva despre El, despre modul în care poate intra în legãturã cu El.

„Rugãciunea de toatã vremea” e al patrulea punct al programului. Aceasta pentru cã omul e o fiintã gânditoare si toate ale omului pornesc de la gândul omului. Pentru cã nu noi ne mântuim ci Hristos ne mântuieste, cerem aceasta printr-o rugãciune scurtã: „Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluieste-mã pe mine pãcãtosul (pãcãtoasa)”, rugãciune pe care o repetãm mereu în minte încercând sã o unim cu respiratia pentru ritmizare.

Al cincilea punct este „Postul” dupã rânduiala Bisericii Ortodoxe, care se face în vederea disciplinãrii noastre interioare, disciplinã ce o urmãrim si prin rugãciunea de toatã vremea.

Cu acest program pãrintele mai conjugã si un îndreptar de viatã pe care îl dãdea pãrintele Arsenie Boca si care e format din cinci puncte: 1. „Oxigen” adicã viatã dusã într-un aer cât mai curat, 2. „Glicogen” – se referã la o hranã rationalã. 3. „Somn” – pãrintele Arsenie, având si cunostinte medicale, spunea cã avem nevoie de cel putin sase ore de somn continuu în 24 de ore pentru a putea lucra la capacitatea noastrã realã. 4. „Sã-ti pãstrezi hormonii” – adicã sã duci o viatã sexualã corectã nefãcând risipã de energie sexualã si 5. „Sã ai conceptie de viatã crestinã” – adicã, viata sã ti-o pui în slujba lui Dumnezeu dupã rânduiala Bisericii Ortodoxe.

O datã cu acestea si pe lângã ele pãrintele Teofil cere credinciosilor sã se îmbunãtãteascã prin Sfânta Spovedanie, sã ocoleascã toate pricinile de pãcãtuire si mai ales sã pãrãseascã pãcatele în orice chip ar fi ele. În legãturã cu spovenia, le cere credinciosilor sã se spovedeascã de cel putin patru ori pe an, afirmând mereu cã „nu are încredere în spovedania fãcutã doar o datã pe an”, de multe ori poate doar ca obicei religios. Celor râvnitori pãrintele le recomandã spovedanie si, dacã duc o viatã superioarã, împãrtãsanie cât mai deasã. El nu insistã prea mult pentru o împãrtãsanie deasã ci asteaptã o dorintã a oamenilor de a duce o viatã superioarã, de a se curãtii de patimi, el vrea ca oamenii sã se spovedeascã si împãrtãseascã nu dintr-o modã religioasã ci dintr-o dorintã fierbinte de a fi mai buni si de a se uni cu Hristos.

Celor ce vin cu pãcate grele, cu patimi, pãrintele nu le dã canoane aspre sau ani multi de canonisire, ci cere în primul rând pãrãsirea pãcatelor si o viatã dupã voia lui Dumnezeu. Dupã ce omul s-a schimbat în bine, pãrintele îl dezleagã stiind cã si Dumnezeu îl iartã si nu cere o pocãintã pentru toatã viata ci o bucurie din credintã, din încrederea în bunãtatea lui Dumnezeu. Chiar în ce priveste pocãinta, pãrintele este pentru o pocãintã cu bucurie, cu încredere în bunãtatea lui Dumnezeu care „se bucurã de un pãcãtos care se pocãieste mai mult decât de 99 de drepti care n-au nevoie de pocãintã”.

Între monahi si mireni pãrintele acordã o mare importantã tinerilor, iubeste tinerii si e iubit de ei. Se spune cã prietenii sunt cam la fel de buni sau de rãi, asta înseamnã cã pãrintele e cam la fel de tânãr ca tinerii pe care-i iubeste si, dacã asta nu se poate în ce priveste vasul de lut ce se învecheste, se poate si este o realitate în ce priveste sufletul.

Pãrintele Teofil se bucurã mult de tineri, se bucurã pentru cã tinerii sunt modelabili. Un bãtrân deja a devenit ceea ce este, pe când un tânãr urmeazã sã devinã, are un suflet tânãr, are capacitatea de a se depãsi si de a se dãrui si poate fi modelat.

În conditiile create de revolutia din 1989 pãrintele Teofil e cãutat de un numãr de tineri mereu în crestere, tineri doritori sã vietuiascã orientându-se dupã Evanghelia lui Hristos, doritori sã-si punã viata în slujba lui Hristos.

La cererea tinerilor, îndeosebi a studentilor, pãrintele cutreierã asemenea unui apostol toate marile orase ale tãrii, tinând conferinte în care le prezintã diferite teme din punct de vedere crestin, le prezintã viata crestinã, bucuria, împlinirea dintr-o viatã dusã în comuniune cu Dumnezeu, le rãspunde la toate întrebãrile si frãmântãrile lor, le dã sfaturi în ce priveste viata religioasã pe care ei trebuie sã o ducã într-o lume care se orienteazã dupã principii necrestine. Pãrintele nu crede cã cei care ascultã conferintele reusesc sã retinã si apoi sã punã în practicã mult din ce li se spune, dar se bucurã când vede entuziasmul celor care îl asteaptã, merge peste tot cu bucurie în speranta cã si putinul ce va rãmâne din ce el seamãnã poate va da rod si în aceea a întãririi în credintã a ascultãtorilor. Multi din acesti ascultãtori îl cautã apoi pe pãrintele la mânãstire, vin pentru a se spovedi, pentru a-si orienta viata dupã Hristos.

E frumos a vorbi despre anumiti oameni despre care poti spune multe lucruri frumoase. Am vãzut multe recomandãri ale pãrintelui Teofil cãtre oameni. Dar oare ce ar avea de spus el cãtre fratii lui, chivernisitori de suflete, cãtre duhovnici.

Mai întâi le-ar spune cã trebuie sã fie ceea ce se cheamã, adicã duhovnici, asta însemnând oameni purtãtori si împãrtãsitori de Duhul Sfânt, nu simpli functionari bisericesti si pentru a fii duhovnici reali sã-si punã întreaga viatã în slujba lui Dumnezeu si a oamenilor, sã se debaraseze de orice L-ar împiedica pe Duhul Sfânt sã sufle în si din el.

Le-ar mai spune cã pentru a spovedi si îndruma pe altii corect trebuie ca mai întâi sã se spovedeascã ei însisi, sã-si aibã ei însisi duhovnici de care sã asculte.

Pentru a reusi sã facã o spovedanie care sã ducã la împutinarea pãcatelor, sã urmãreascã a da credinciosilor încredere în bunãtatea lui Dumnezeu, în faptul cã El vrea sã-i ridice din cãdere, sã nu dea canoanele doar ca pedepse, ci pentru a-l ajuta pe penitent sã se curete de rele, sã dea canoanele ca si atunci când si le-ar da lor sau celor apropiati lor, sã fie buni si sã-L prezinte pe Dumnezeu ca Tatã iubitor, dar sã nu dezlege acolo unde nu se împlinesc conditiile dezlegãrii, unde nu se pãrãseste pãcatul, unde Dumnezeu sigur nu dezleagã pentru cã atunci nu vor împutina ci vor înmulti pãcatele. Duhovnicii sã ducã ei însisi si sã pretindã si credinciosilor lor sã ducã o viatã crestinã, sã aibã un comportament orientat dupã Dumnezeu, sã se poarte în toatã vremea si în tot locul asa cum s-ar purta Hristos dacã ar fi în situatia lor. În cazul în care duhovnicii vor sti cu adevãrat si se vor strãdui sã-i ajute pe credinciosi sã se despãtimeascã, dacã între pãrintii duhovnicesti si fiii sufletesti va exista o comuniune, sigur cã vor fi crestinii mai buni.

Pãrintele Teofil este un om al bucuriei. Se bucurã mult de darurile aduse de credinta în Dumnezeu. Totusi, multumirea lui, în ce priveste roadele aduse de activitatea lui de duhovnic, nu este prea mare. Are constiinta cã seamãnã în pãmânt pietros. E drept, sunt oameni care ajungând la el reusesc sã îsi schimbe viata, sã trãiascã crestineste, dar acestia sunt, totusi, putini. Cei mai multi ajung la mânãstire împinsi de necazurile de care ar dori sã scape, dar nu vor sã se schimbe, se plâng, cer alinare, dar nu pot elimina princinile greutãtilor ce de multe ori se gãsesc în viata lor supusã pãcatelor. Concluzia pãrintelui Teofil este cã nu poti ajuta pe cineva dacã nu se lasã el ajutat. Nu poti schimba pe nimeni, schimbarea o poate face Dumnezeu dacã si omul e deschis, însã nici Dumnezeu nu schimbã pe cineva cu forta, cu atât mai putin un om. Sfatul ar fi ca oamenii sã se lase îndrumati, ajutati, sã doreascã sã se „depãseascã si sã se dãruiascã”, sã se încadreze în rânduiala Bisericii, sã fie sinceri cu Dumnezeu, cu ei însisi si cu duhovnicii lor.

Tuturor, pãrintele Teofil, le spune cã din relatia cu Dumnezeu izvorãste fericirea, cã din credinta adevãratã izvorãste bucurie, cã Dumnezeu stã si ne asteaptã pe fiecare sã intrãm si sã ne veselim la ospãtul credintei.

Ieromonah Serafim Gheorghe Pãtrunjel