Părintele Teofil Tarţa – un părinte plin de iubire

Îmi este tare dor de mult iubitul meu părinte Teofil Tarţa, datorită căruia eu astăzi sunt vieţuitor în mănăstire!…
În amintirea bătrânului meu am scris cândva câteva rânduri pe care le împărtăşesc astăzi cu voi...
Pentru noi oamenii există, sau ar trebui să existe, o persoană considerată de noi drept model în viaţă, exemplu sau cale de urmat când  mai şchiopătăm cu un picior pe drumul vieţii, sau pur şi simplu atunci când ne scufundăm în agonia ochilor închişi.
De multe ori acest model se poate schimba în cursul vieţii, mulţi optând să ia de la fiecare ce e mai bun, acea sămânţă roditoare ce va fi sădită în pământ fertil şi va da rod la vreme cuvenită.
În mănăstire am avut diverse ascultări: la paraclisierie, la arhondaric, la pangar, la stăreţie, la obşte, ghid al mănăstirii şi bibliotecar. Toate acestea au fost mângâiate cu ascultarea de a avea grijă de bătrâneţile Monahului Teofil.
Nu-mi este greu să mă gândesc la luminiţa ce o aprind atunci când mi se stinge candela speranţei. Cu mâna tremurândă şi cu vocea caldă, bătrânul meu părinte mi se înfăţişează-n minte, de parcă ar fi ieri, ca o icoană vie ce am uitat să o aşez  pe perete la loc de cinste.
Părintele Teofil era un bătrânel ajuns la vârsta patriarhilor, de statură potrivită, cu mersul lent şi aşezat, având ochii albaştri ca cerul senin de vară. Barba lui albă ca laptele proaspăt, curgea maiestuoasă până aproape de brâu. Anii îşi puseseră cu bun simţ amprenta pe chipul lui rumen şi mereu plecat. Chiar dacă la exterior îl trăda frumos cărunteţea anilor, în interior era inocent, nevinovat şi se bucura mereu de fiecare clipă ca un copil ce face primii paşi.
Cu buzele mirosind a rugăciune şi privirea înveşmântată în tăcere, el împrăştia ca un izvor rece de munte, dragoste şi bunătate. Poate inima mea nu s-ar fi lipit de a lui, dacă nu ar fi trebuit să-mi plec fiinţa spre el. Aşa bun şi milostiv cum este, Dumnezeu nu l-a uitat, ci în ultimii ani de viaţă l-a încununat cu boală, spre a-şi vedea neputinţa şi pentru mântuirea sa şi a altora. Chiar şi atunci când era paralizat la pat şi nu putea să-şi ducă măcar mâna la gură, sau să îngâne vreo rugă, ochii nu-i usca de lacrimi. În clipele mai grele, el mai mult se întărea în virtute şi aştepta ca un copil să fie dus într-un cărucior afară pentru a mai vedea soarele, florile şi oamenii…să-i pomenească la rugăciune în carneţelul lui îngălbenit de suspine şi ani. Pentru el era cea mai mare bucurie din ziua respectivă faptul că un frate sau un părinte îl saluta şi îi zâmbea încurajator pentru a-i mai slăbi neputinţa. Nu conta că picioarele gemeau a boală şi durere, pentru el era un lucru minunat să privească oamenii…să-i mai salute, să le mai asculte suspinele vieţii.
În perioada când era paralizat îi citeam pravila călugărească, apoi i-am înregistrat pe o casetă toate rugăciunile ca să le asculte, căci eram chemat şi la alte ascultări. Mult timp părintele s-a nevoit în neputinţa bolii, însă în momentul când s-a repus pe picioare, toţi au socotit acest fapt ca pe o mare minune. În starea în care era, chiar şi doctorii îi mai dăduseră doar câteva luni de trăit. Dar se pare că mila Domnului a fost mare, căci a fost binecuvântat bătrânul cu bătrâneţi lungi şi liniştite.
Nu o dată s-a întâmplat să-mi observ neputinţa sufletească în faţa bătrânului. De multe ori intram la el şi îl vedeam citind în Ceaslov, apoi îndulcindu-se cu metania în mână, sau uitându-se în gol, departe, rezemat într-o cugetare sfântă. Cu gura uscată şi cu stomacul certându-se, el nu slăbea în ispită. Mai târziu nu avea pace dacă nu gusta din Noul Testament, recoltând cuvinte şi lacrimi. Având chilia lângă dânsul, noaptea îl auzeam citind la Psaltire şi pomenind nume şi dureri, cunoscând nimicnicia. Cele două carneţele pline de nume erau pomenite de câteva ori pe zi. De multe ori îl ispiteam uşor pe bătrân întrebându-l mai în glumă mai în serios despre câte un nume la întâmplare. Părintele îi ştia pe fiecare, pomenindu-le nu numai datele esenţiale ci şi necazul sau durerea lor. Numai dacă îi vedeai degetul mare şi cel arătător bătătorite de la şiragul de metanii, nu se putea să nu-ţi pleci măcar capul, lăsându-te judecat de propria-ţi conştiinţă.
Şi mă-ntreb eu suflet abia lansat în zbor, dacă un monah în vârstă, atât de simplu, dar atât de înalt, are aşa de multă râvnă şi bătrâneţile nu-l ruşinează, ci îl lasă să adune flori pentru suflet şi mântuire, noi cei care suntem trădaţi de puterea vârstei şi  nu ne ostenim de ajuns pentru a noastră mântuire, nu vom fi ruşinaţi de un astfel de bătrânel la Înfricoşătoarea Judecată în faţa mulţimii şi a Dreptului Judecător Iisus Hristos ?
Mereu grijuliu, darnic şi pus pe sfaturi înmuia orice inimă împietrită. M-am legat mult de acest părinte nu numai din pricina faptului că am fost rânduit, ca ascultare, să am grijă de el, ci mai ales prin vieţuirea lui plină de fapte pilduitoare. „A nu judeca pe altul, înseamnă a-l iubi” spunea Avva Isaia. Acest cuvânt miezos l-a ţinut la inima sa întreaga viaţă şi Monahul Teofil Tarţa. De multe ori veneam încărcat cu multe neputinţe adunate de peste zi şi le aşezam, uneori lăcrimând din pricina tinereţilor mele, în faţa bătrânului. Mereu le îmbrăţişa pe toate cu multă iubire şi mă învăţa să observ frumosul din fiecare lucru. La început nu înţelegeam mare lucru şi mă gândeam că părintele nu e din lumea aceasta, însă întotdeauna ochii lui umezi mă ruşinau…
Sunt multe şi dulci, amintirile şi întâmplările cu Părintele Teofiil. Mereu îmi voi aduce aminte de momentul când trebuia să-i aduc de mâncare şi îmi spunea cald să iau mai multă pâine ca să dăm şi la păsările ce veneau la fereastră şi se aşezau pe pervaz privind cu bucurie la ochii buni ai bătrânului. Mă ruga să mă îngrijesc ca păsările cerului să aibă mereu firmituri pe pervazul din exterior căci trebuie „să mănânce şi gura lor”, cum spunea părintele. De ploua torenţial, ori era arşiţă de la căldura soarelui dogoritor, sau era frig şi vânt puternic cu multă zăpadă, păsărelele aveau întotdeauna pâine la fereastra părintelui. Cu răbdare le fărâmiţa pâinea în bucăţele mici, mici pentru a le fi cât mai uşor păsărelelor. Minunate sunt lucrurile Domnului, căci păsărelele mereu mulţumeau într-un glas duios. Chiar în momentele când se simţea mai rău, părintele îmi reamintea să nu uit niciodată de păsărele, să nu-mi pierd dragostea şi să cultiv mereu bunătatea inimii.
Părintele meu drag şi iubit s-a stins (2009) în preajma Sfintelor Paşti, mulţumit şi împăcat cu lumea aceasta efemeră. A fost unul dintre părinţii cei mai preţuiţi şi iubiţi de întreaga obşte a Mănăstirii Secu. Plecarea dânsului pentru mine a fost mult, mult prea devreme căci mai aveam atâtea să ne spunem…
La înmormântarea părintelui păsărele pe care mult le-a iubit au venit şi l-au petrecut pe ultimul drum, ascultând sfioase de pe acoperişul bisericii slujba prohodirii monahilor. Din când în când dădeau şi ele parcă răspunsurile cuviincioase la cântările ce petreceau sufletul bătrânului spre Locaşurile Cereşti iar trupul spre cele din care a fost luat. Au glăsuit dulce şi melodios în ziua aceea când s-au despărţit de bunul lor părinte. Şi cred că l-au plâns şi ele mult…
Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi l-a scos în calea mântuirii la timpul cuvenit, încă de la începutul vieţuirii mele în ceata monahilor. Când şi-a simţit sfârşitul aproape Părintele Teofil a împărţit puţinele lucruri ce le avea monahilor ce îi călcau adeseori pragul; O Psaltire, un Ceaslov şi câteva icoane. Cu bucurie Domnul mi-a dăruit o pagină demnă de Pateric pe care bătrânul a scris-o smerit în inima mea. Ahh, era să uit; şi un carneţel plin cu multe, multe nume. Pe filele lui ne întâlnim parcă în fiecare seară…
Îl aud plângând, îl văd suspinând, îl simt cu mine-n gând şi îmi saltă sufletul în nădejde şi credinţă că mai există oameni ca el, că ne mai rabdă Bunul şi Milostivul Dumnezeu şi că mai avem încă o candelă aprinsă, în veşnicele lăcaşuri…
De acelasi autor:

Oricui i se poate întâmpla orice, oricând, oricum!

Îmbrățișăm viața așa cum este. O luăm de mână și pornim la plimbare. Când obosim ne mai așezăm pe o bancă sau chiar pe iarbă. Privim în zări. Tragem aer în piept. Sunt și dăți în care mai scrâșnim din dinți. Facem o cruce mare. Ne ridicăm și mergem mai departe. Nu descurajăm. Dacă Dumnezeu nu este pe primul loc în viața noastră, nu este pe nici un loc.

Duioșie și cinism. Câtă bucurie ai avut de astăzi dimineață ? Dar câtă durere? Cum arată iadul tău ? Dar raiul tău ? În mine e iadul, în mine e raiul; lumina și întunericul, binele și răul, bucuria și durerea, isihia și haosul. Eu dau valoare la tot ceea ce este în jurul meu. De mine depinde dacă scormonesc în mizerie sau caut însetat opaițul de lumină din orice, din tine, din mine, din ei… Val de duioșie. Nu învinovăți pe Dumnezeu, pe oameni, viața, pentru alegerile făcute cândva și pentru ce iese din tine, urât sau frumos. Curăță fereastra sufletului și a minții. Acolo încă mai sunt urme de neuitare, neiertare, nepăsare, neiubire. Arăm ogorul inimii cu rugăciune și răbdare. Omule, fii Om bun! Îmi doresc să ne pierdem în iubire. Sunt tânăr și sper la luna de pe cer. Visez la un soare care, la apus, se aruncă în mare de dorul ei, iar la răsărit e iarăși acolo, în povestea lui de pe cer. În povestea inimii sunt multe glasuri. Dragostea nu poate să dispară, chiar și când viața pare să aibă doar o singură culoare. Din culoarea dragostei apar toate celelalte culori. Crede numai !

Și toate sunt la locul lor și totuși parcă nu sunt la locul lor. Facem schimbări în viață, alegeri cu multe bifurcații. Viața te mai duce și pe unde nu îți este voia și te învață ce nici nu gândești. Leagăn barca inimii mele ca să nu mai facă valuri înspumate în mersul ei grăbit. Tonic. Durere de nedescris. Proaspăt. Sunt zile și nopți când lacrimile nu îți ajung să plângi cât vrei să plângi. Dezamăgiri. Adeseori din cauza rănilor adânci devenim stânci. Timpul nu așteaptă. Nici ieri, nici astăzi, nici mâine. E mereu în pantă, mereu la pândă, mereu stă să rânjească. Timpul nu așterne drumuri netede dacă sufletul încă mai este abraziv. Atunci îl anulează pe acum.

Neștiința, lenea și uitarea sunt cei trei vrăjmași ai omului. Mulți suntem morți, dar ne prefacem că suntem vii, îmbrăcându-ne în dogme, scuze, diplomație. Și la unii chiar le iese. Labirint… Uneori pare o glumă. Am învățat să salut din sprânceană, alții din abdomen. Râd în întunericul lumii acesteia ca să se facă soare. Nu mă întreba lucruri care încă nu au răspuns ! Între dragoste și ură sunt doar scuturi de tăcere. Prin viață treci doar o singură dată. Tăcere, nelalocul ei. Frică. Gând nebun. Griji noi. Orice privire în grabă e oarbă. Perdea. Adiere de nori. Durerea ne spune să nu mai stăm acolo unde încă mai stăm. Să schimbăm macazul. Alt drum, alt tren, alt gând, alt dor.

Carevasăzică îți place ce vezi atunci când pe celălalt îl doare? Le poți duce? Roata se întoarce, nu uita ! De cele mai multe ori nu poți salva oamenii, poți doar să îi iubești. Tot, până la capăt. Da, orgoliul nu te lasă. Ceafa celui din fața ta e plină de virtuți și nu îți pică bine. Am venit la ușa inimii tale. Deschide! Până nu pierzi pe cineva nu ai cum să îi simți lipsa. Privirea am spălat-o și acum îmi este dulce. Cum ar fi viaţa dacă toţi oamenii ar iubi ?!

Oricui i se poate întâmpla orice, oricând, oricum ! Cariera, banii, puterea, luxul, inteligența, devin dintr-o dată amantele perfecte cu care ne înșelăm sufletul. Și am făcut la naștere cununie cu el. Răsărit. Apus. Uneori omul tace cel mai frumos și cel mai adânc din întreaga lume. Și Dumnezeu tace în el, în tăcerea lui, tandru, fără timp, fără materie. Eu trișez adeseori în povestea aceasta de dragoste și totuși Dumnezeu mă iubește. Aroma inimii mele El nu o poate uita. Chiar și în visele mele triste, interzise, opace. Când diamantele feciorelnice îmi mângâie obrajii povestesc cerului despre cum o floare se usucă și crește alta în locul ei. Nu uit că din om țâșnește adeseori Foame și Sete de Dumnezeu, dintr-un dor firesc, ontologic de Doamne, de împlinire, de sfinţenie, de îndumnezeire. Dor de liniște și de curat. Dor de frumos. Dor de bine. Dor…

Viața ne așează pe toți în genunchi, mai devreme sau mai târziu. Îndurăm multe căzături. Negăm. Vânătăi, bubă. Fior rece. Fapte, nu cuvinte. În viață nu există „nu pot”, ci „nu vreau”. Schimb iar linia și nu mă sperii. Dacă pierd totul în viață oricând pot să o iau de la capăt alături de Doamne. Cu visuri noi, mai bun, mai iertător, mai curajos, mai puternic, mai iubitor, mai atent. Totul e limpede. Ce am simțit o să știu doar eu și Dumnezeu. De ce vorbești despre mine dacă nu mă cunoști?! Ai mâncat pâine cu lacrimi?! Tu nu ai fost acolo să vezi tot ce am văzut. Nu ai fost acolo să simți tot ce am simțit. Nu ai fost acolo să vezi tot ce am făcut. Nu ai fost acolo să treci prin tot ce am trecut. Tu îți tocești gura, iar eu îmi trăiesc viața, a mea nu a ta. Învăț să iubesc până la cer şi înapoi. Se uită toți, dar nu mă vede nimeni. Tu, Doamne, mă știi cel mai bine și înțelegi slăbiciunile mele ! Ziua de astăzi o înveșmântez în sărbătoare și trag cerul peste mine. Restul e poveste…

Să nu uit. Când inima îngheață, pune lemne pe foc. Lemnele dragostei. Încălzește-te și gustă din dulceața rugăciunii. Vorbe rotunde și calde, de drag. Zâmbește, mâine va fi mai bine ! Vezi-ți de drumul tău, curat, demn și fericit. Dumnezeu îți prețuiește dragostea, bunătatea, reușitele, mulțumirea, seninătatea, omenia. Asta e tot ce contează. Fii împăcat și rămâi în pace.

Îți doresc Iubire! Îngere, ne vedem la răsărit…

Marius MATEI

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Reguli:

  1. Tratati persoanele care scriu aceste editoriale cu respect, nu folositi un limbaj necivilizat sau cuvinte care sa aduca o vatamare morala celorlalte persoane care posteaza mesaje.
    1. In comentariile dumneavoastra va rugam sa va referiti doar la editorialul in cauza si sa nu atacati autorul.
    2. Nu folositi un limbaj explicit sexual, vulgar sau care sa care sa jigneasca.
    3. Fara comentarii discriminatorii cu tenta xenofoba, antisemita sau rasista.
  2. Nu publicati sau solicitati in comentariile dumneavostra adrese de web, produse sau servicii.
  3. Nu transformati aceste comentarii de editoriale intr-un „chat”.
  4. Pentru protectia dumneavostra nu folositi in comentarii informatii personale, adrese de email, numere de telefon sau URL.
  5. Daca aveti vreo plangere in ceea ce priveste administrarea acestor comentarii puteti trimite un mesaj la adresa de mail: contact@revistalumeacredintei.ro.
  6. Comentariile care intra in contradictie cu regulile de mai sus vor fi sterse fara a se afisa vreun motiv.
  7. Daca veti continua sa sfidati aceste reguli nu veti mai putea sa postati mesaje.

Comentand in acest editorial, sunteti de acord cu regulile precizate, le intelegeti si va dati acordul ca le veti respecta. Va multumim.