Părinții cu viață sfântă de la Lainici și Sitaru (2)

(continuare din numărul trecut)
Interviu cu părintele stareţ Valentin Mâţu, Mânăstiera Târgşor – Prahova

 Părintele Valentin este un tânăr stareţ, care povăţuieşte mânăstirea de la Târgşor, din judeţul Prahova. La fel ca mulţi alţii, el s‑a adăpat de la cuvântul de învăţătură al bătrânilor. Vă oferim mai jos mărturia sa vie despre câţiva vieţuitori care s‑au nevoit la mânăstirile Lainici şi Sitaru şi pe care sfinţia sa i‑a întâlnit la începutul vieţii călugăreşti. Chiar dacă ei nu sunt foarte cunoscuţi, virtuţile cu care s‑au împodobit îi recomandă ca pe nişte luptători de elită în arena monahală.

 Degetul „imprimat” în psaltire

‑ Părinte Valentin, în interviul din numărul trecut, aţi pomenit un alt nu­me dintre bătrâni: părintele ­Gherasim.
‑ Părintele Gherasim era excepţional. Dar până să vorbim despre el, aş vrea să vă spun câteva lucruri despre părintele Partenie. Despre dânsul ştiam puţini din mânăstire, doi‑trei inşi, că citea Psaltirea încontinuu. Mulţi ani în şir, din pricina unei infirmităţi pe care a căpătat‑o în cei 4 ani de prizonierat din Rusia, picioarele lui nu‑l mai susţineau şi a fost nevoit să stea aproape 8 ani de zile întins în pat…
‑ A fost prizonier de război?
‑ Da, el a făcut războiul, iar în ’44, după 23 august, a fost încercuit de către tru­pele ruseşti, atunci când conducătorii de atunci, pe care nici nu vreau să‑i numesc, au dat acel ordin de încetare a focului pe care ruşii de fapt nu l‑au luat în calcul. Şi atunci regimentul din care făcea părintele Partenie parte a fost cu totul şi arestat şi mutat în Rusia. Acolo a stat 4 ani. La capătul a 4 ani a contractat o boală de picioare datorită faptului că a rămas fără cizme, dar a reuşit să recupereze o pereche, care însă îi erau foarte mici. De frică să nu le mai piardă, a stat câteva luni cu ele încontinuu în picioare, şi zi şi noapte, fără să le mai scoată. Fiind foarte strâmte i‑au afectat circulaţia picioarelor; avea nişte picioare negre, îngrozitor de negre, şi de multe ori nu se mai putea sprijini pe ele. Ei, şi în ultimii ani de viaţă – părintele a trăit 94 de ani – era foarte greu. A murit săptămâna trecută…
‑ În ce dată?
‑ …În 20 februarie, dacă nu greşesc. Şi în ultimii 8 ani a stat la pat şi a citit la Psaltire, cel puţin în ultimii ani a citit la Psaltire în continuu. Pe mine, cel puţin, mă bucura enorm. A făcut praf vreo patru Psaltiri, pe care le ştiu eu…
‑ Citindu‑le, pur şi simplu sau răs­fo­indu‑le?
‑ Citindu‑le. Bătrânul avea un mod unic al lui de a citi, de a întoarce pagina, cu degetul mare, fără să prindă cu unghia ci doar cu un mijloc îndoia pagina. Aşa că lângă cotor, la Psaltire, paginile erau toate distruse după forma degetului. Erau pur şi simplu distruse în interior.
‑ S‑a imprimat mâna în Psaltire…
‑ Exact, degetul cel mare de la mâna stângă era imprimat în cotorul Psaltirei. Şi la un moment dat, paginile se rupeau. În ultimii doi ani, părintele nu mai vedea bine, dar noi ne‑am dat seama nu după faptul că citea Psaltirea, ci după faptul că dacă îi dădeam altceva să citească nu putea. Dar la Psaltire putea citi. Îşi punea ochelarii şi citea.
‑ Şi în rest spunea că nu vede?
‑ În rest nu vedea. Noi ne‑am dat seama că de fapt el aproape că învăţase Psaltirea pe de rost. Avea nevoie de foarte puţin să vadă, când şi când, ca rugăciunea lui să poată fi continuată.
‑ El propriu‑zis nu citea, ci recita în gând Psaltirea.
‑ Exact. Şi în anumite momente, versete mici pe care le vedea, le reactualiza ca să poată continua mai departe. Bătrânul era un rugător. Şi nu numai atât, ca să înţelegeţi ce fel de vieţuire a avut: niciodată nu s‑a plâns, niciodată nu a cerut nimic, în condiţiile în care noi ne mai duceam, făceam tot felul de ascultări şi mai uitam câteodată că a venit vremea mesei şi trebuie părintele să mănânce. A avut şi o ispită foarte mare pentru că stomacul lui nu primea orice, trebuiau doar orez şi cartofi fierţi, asta a fost mâncarea lui câţiva ani în şir, niciodată nu l‑am auzit plângându‑se. Niciodată nu l‑am auzit certându‑ne. Niciodată nu ne‑a reproşat. Niciodată nu ne‑a spus: „De ce aţi venit aşa de târziu?” sau „De ce nu mi‑aţi adus mâncare?”. Niciodată.
‑ Răbda foamea…
‑ Până când ne duceam noi. Nu se în­tâmpla în fiecare zi, dar câteodată, din ispita vrăjmaşului, noi uitam să ne mai ducem la părintele şi făcea foame. Avea o răbdare ieşită din comun. Cu câteva luni, în septembrie anul trecut, în 2007, bătrânul, pentru că simţea nevoia să iasă puţin afară, a fost sprijinit de cineva care n‑avea experienţă şi a căzut, şi şi‑a rupt femurul atunci şi a stat… La 93 de ani, vă daţi seama că medicii au refuzat să‑i mai pună şuruburile, tija de metal…
‑ …pentru că nu se mai sudează..
‑ Exact. Şi bătrânul până la moarte a stat cu fractură. Se mişca… Şi ­atunci când era nevoie să se mişte puţin, se mişca foarte greu. Îl duceau pe braţe. Cu toate acestea, nu am văzut pe chipul lui suferinţa. M‑am dus rar în ultima vreme să‑l văd, nu am văzut niciodată urma suferinţei şi a durerii. Eu cred că rugăciunea îl ţinea într‑o stare de putere, de bine.
‑ Era şi hirotonit sau era doar monah simplu?
‑ Era simplu monah, dar cu foarte multă înţelepciune, foarte multă înţelepciune.
‑ Ce sfaturi vă dădea?
‑ Întotdeauna îmi spunea să am răbdare. Întotdeauna îmi spunea, când vedea că nu mai pot, că numai prin răbdare putem să ne apropiem de Hristos. Şi prin acceptare… Şi mai ales prin acceptarea situaţiei. L‑am văzut o singură dată pe bătrânul revoltat, dar nu pentru el, ci pentru cineva care i se părea că este nedreptăţit.

Parintele Gherasim postitorul

‑ Dar cum s‑ajungi la răbdarea aceas­ta? Vă spunea?
‑ Cu rugăciunea, cred eu. Bătrânul era foarte atent şi aş vrea – pentru că mi‑am adus aminte acum şi de părintele Gherasim – să fac aşa o paralelă între ei: părintele Gherasim niciodată nu se împărtăşea fără să ţină post trei zile consecutiv. Nu numai atât…
‑ Post negru, fără să mănânce nimic?
‑ Absolut. Deci nu lua nici măcar anaforă şi agheasmă. Era extraordinar bătrânul. Şi nu numai atât. El când venea în biserică nu făcea închinăciuni la icoane, făcea metanii. Chiar dacă era în a treia zi de post. Ei, bătrânul Partenie, doar ziua premergătoare Sfintei Împărtăşanii nu mânca. Niciodată nu mânca. Erau nişte… cum să vă spun, pentru noi cei care stăteam foarte aproa­pe de ei, erau ceva incredibil. Părintele Gherasim era mult mai ascuns. Părintele Gherasim stătea şi fără foc în chilie. El venea şi cu o pregătire foarte bună, fusese licenţiat în Teologie şi în Drept, în avocatură, fusese consilier juridic mulţi ani la ministerul Minelor, Petrolului şi Geologiei.
‑ L‑am cunoscut. A venit la Facultatea de Teologie cu părintele Damian pentru a ne ţine o conferinţă şi se vedea un om elevat, un om foarte educat.
‑ Am reuşit acum, cu ajutorul lui Dumnezeu, să strângem câteva amintiri despre părintele Gherasim. Sunt alcătuite într‑o carte, cam subţire pentru ceea ce a fost părintele Gherasim, dar să sperăm că în curând va vedea lumina tiparului. Sunt amintirile noastre, ale celor care am fost în preajma dânsului, sunt lucrurile care ne‑au frapat, dar pot să spun că mă minunez: a fost atât de ascuns bătrânul încât doar la moartea lui ne‑am dat seama ce înălţime avea.

Sfârşitul minunat

‑ Cum? De ce?
‑ Pentru că a murit pe 11 aprilie, în prima zi de Paşte, lângă racla Sf. Calinic.
‑ Cum, a adormit pur şi simplu lângă raclă?
‑ Este o minune ce s‑a întâmplat. După moartea părintelui Damian, el a încercat să se retragă, însă noul stareţ, părintele Nicolae, a încercat să îl ţină aproape, să îl mai ţină cumva agăţat de partea administrativă a mânăstirii şi printre alte lucruri. Bătrânul era foarte bolnav, toată Săptămâna Patimilor, care a premers morţii lui, s‑a simţit destul de rău. S‑a spovedit sâmbătă seara şi s‑a împărtăşit în noaptea de Înviere. A fost un caz unic: Paştele căzuse tocmai de ziua Sfântului Calinic pe 11 aprilie. În prima zi, câţiva părinţi din mânăstire au vrut să se închine la racla Sf. Calinic. Ei şi atunci părintele Nicolae s‑a gândit, să‑i facă o bucurie bătrânului, uitând de boala lui, şi i‑a spus unuia dintre părinţi, părintelui Cozma, să‑l ia şi pe părintele Gherasim să se închine la moaştele Sf. Calinic. Acesta a privit îndelung, spune că a zis: „Eu să merg?”. „Da”, a spus părintele stareţ. Ei, când i‑a spus aşa, a zis: „Bine”. Şi‑a luat haina, a luat binecuvântare, s‑a urcat în maşină, a ajuns la Cernica, s‑a închinat la raclă, i‑a venit rău, s‑a uitat în sus, a făcut cruce, după care a zâmbit, părinţii s‑au speriat şi au vrut să îl scoată afară din biserică, de lângă racla Sf. Calinic. Când au ajuns pe scări au constatat că era mort. A murit cu ochii spre Cer, după ce şi‑a făcut cruce şi a zis: „Slavă Domnului pentru toate”.
‑ Un sfârşit despre care citeşti în Pateric uneori sau în Vieţile Sfinţilor.
‑ Este incredibil că asta s‑a întâmplat în anii noştri, dar Dumnezeu are minuni. Părinţii din Sfântul Munte spun un lucru foarte frumos care şi mie îmi place şi care cred că se potriveşte aici: „Duhul Sfânt nu iese la pensie”. Şi iată, mai mult, că nu numai călugării pe care toată lumea îi ştia, ca părintele Cleopa, ca părintele Paisie de la Sihla, părintele Arsenie care mai este în viaţă acum, părintele Argatu, care a fost la Cernica; iată că şi părinţi, pe care nu i‑a ştiut lumea sau pe care nu i‑am bănuit noi că sunt de o asemenea înălţime, iată că au fost foarte aproape de rugăciune şi de Dumnezeu. Pe Părintele Gherasim noi în multe situaţii l‑am văzut rugându‑se: şi la ore târzii din noapte. Dar mă minunez cum Dumnezeu l‑a apărat aşa de mult. Cum de n‑am înţeles? N‑am înţeles. Am trăit lângă un mare Sfânt şi nu l‑am înţeles. Nu l‑am simţit, aş putea spune.
‑ Părinte Valentin, întorcându‑mă la Sfinţia Voastră şi la generaţia Sfinţiei Voastre, există un decalaj: ei sunt spre capătul drumului, bătrânii de care ne spuneţi, aproape de victorie şi de a lua – aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel – cununa. Ce credeţi că va avea de fă­cut generaţia Sfinţiei Voastre ca să‑i ajungă?
‑ Se spune la Pateric că Sfinţii Părinţi au spus aşa: „Niciodată sub‑lucrul să nu‑l luăm ca lucru”. Şi când spun asta: „sub‑lucru”, ei se referă la muncă, iar „lucrul” consideră rugăciunea. Dacă vom reuşi să ne întoarcem către rugăciune, să punem în tot ceea ce facem rugăciunea pe primul plan, sunt ferm convins că Duhul Sfânt, care n‑a ieşit la pensie, va sufla asupra plăcuţilor lui şi acest popor minunat, poporul român, care suferă atât de mult şi care trece prin încercări atât de grele, va avea mai departe „luminători”. Dacă nu, dacă vor lipsi cei cinci Sfinţi care i‑au lipsit şi oraşului Constantinopol în 1453 când au căzut pe mâna turcilor, atunci se va întâmpla ceva rău şi cu poporul acesta.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Reguli:

  1. Tratati persoanele care scriu aceste editoriale cu respect, nu folositi un limbaj necivilizat sau cuvinte care sa aduca o vatamare morala celorlalte persoane care posteaza mesaje.
    1. In comentariile dumneavoastra va rugam sa va referiti doar la editorialul in cauza si sa nu atacati autorul.
    2. Nu folositi un limbaj explicit sexual, vulgar sau care sa care sa jigneasca.
    3. Fara comentarii discriminatorii cu tenta xenofoba, antisemita sau rasista.
  2. Nu publicati sau solicitati in comentariile dumneavostra adrese de web, produse sau servicii.
  3. Nu transformati aceste comentarii de editoriale intr-un „chat”.
  4. Pentru protectia dumneavostra nu folositi in comentarii informatii personale, adrese de email, numere de telefon sau URL.
  5. Daca aveti vreo plangere in ceea ce priveste administrarea acestor comentarii puteti trimite un mesaj la adresa de mail: contact@revistalumeacredintei.ro.
  6. Comentariile care intra in contradictie cu regulile de mai sus vor fi sterse fara a se afisa vreun motiv.
  7. Daca veti continua sa sfidati aceste reguli nu veti mai putea sa postati mesaje.

Comentand in acest editorial, sunteti de acord cu regulile precizate, le intelegeti si va dati acordul ca le veti respecta. Va multumim.