Patriarhul de la Locurele

Părintele Adrian Făgeţeanu a rămas un adevărat bucovinean, chiar dacă viaţa l-a îndepărtat de „dulcea Bucovină”. Când vine vorba de Ţara Fagilor, bătrânul îşi aduce aminte şi de bunica sa dinspre mamă, care, atunci când venea de la Bosanci, îi aducea atâtea dulciuri că abia le termina într-un an. A studiat Dreptul la îndemnul tatălui său şi Teologia la îndemnul stareţului de la Putna – mânăstirea sa de metanie, unde a ajuns drept mulţumire că Dumnezeu l-a scăpat cu viaţă de la Stalingrad, unde fusese grav rănit. De atunci a mai trăit multe bătrânul, inclusiv ani grei de detenţie pentru „Rugul Aprins”, două lagăre şi multe bătăi comuniste. Şi cu toate acestea a rămas un suflet bun şi tare în credinţă. Iar pe deasupra cu acel bun-simţ firesc al românului de altădată, care l-a făcut să nu mă primească în chilia sa de la Locurele – unde vieţuieşte retras de mai mulţi ani – până ce nu a măturat pe jos şi nu a dereticat-o cu grijă…

Să găseşti cuvintele potrivite pentru cei 95 de ani petrecuţi “întru Domnul” de Părintele Adrian Făgeţeanu e un lucru foarte greu şi niciodată nu poţi avea mulţumirea de a fi putut reda fidel măcar o clipă de sfinţenie din viaţa lui. De aceea am crezut că e mai bine să-şi aducă aminte bătrânul de anii săi de nevoinţă, de sus, din chilia sa de la Locurele – locul plin de verdeaţă unde s-a aşezat să convorbească cu Dumnezeu, parcă pe muchia dintre veac şi veşnicie.
Mărturisesc sincer că pentru mine este suficient să întâlnesc “oameni ai lui Dum­ne­zeu”, aşa cum e gheronda; nu trebuie ne­apă­rat să vorbesc cu ei, fiindcă înţeleg în acele mo­mente de ce ne mai îndură Domnul pe pământ. Dar fiindcă mi s-a umplut inima de bucuria întâlnirii, am vrut să arăt şi altora că, într-adevăr, mai există adevăraţi creştini printre noi. Aşa că am urcat la munte….
Nu m-a primit gheronda în chilie până nu şi-a terminat pravila şi până ce nu şi-a măturat odăiţa, pentru că “în Bucovina e o vorbă care zice: «Casa nemăturată musafiri aşteaptă»” – mi-a spus părintele după ce m-a binecuvântat.
Fiindcă nu sunt prea priceput într-ale interviurilor şi nu-mi place să umblu cu re­portofoane (care, cred, inhibă inter­lo­cu­torul), m-am silit să-l ţin minte pe bătrân aşa cum mi se povestea el însuşi, într-o zi de mai, pe când se scutura floarea din merii Gorjului.
Şi bineînţeles că l-am întrebat mai întâi cum a ajuns călugăr…
- Păi, iniţial am studiat Dreptul la Cer­nă­uţi – mi-a răspuns gheronda. De ce? Fiind­că voiam să-i apăr pe cei ce nu puteau să se descurce în meandrele justiţiei, adică pe ţărani. Tata m-a încurajat să urmez avo­ca­tura. Teologia am studiat-o mai târziu şi tot la Cernăuţi, la îndemnul stareţului Mă­năstirii Putna – mănăstirea mea de metanie, unde am ajuns adus de Dumnezeu, pen­tru că El m-a salvat de la moarte la Sta­lingrad. Fusesem împuşcat în cap şi ma­xilarul inferior îmi atârna, iar infirmierul spunea că mai mult de două ore nu pot supravieţui. Şi totuşi Dumnezeu a făcut ca atunci să aterizeze forţat acolo un avion de recunoaştere. Pilotul şi observatorul n-au vrut să mă ia, dar locotenentul meu – pe care cu câteva zile înainte îl salvasem eu de la moarte, dezgropându-l din ţărână – le-a pus pistolul la cap şi i-a forţat să mă urce-n avion. Şi ca să fie sigur că n-o să fiu aruncat din avion, a anunţat baza că avio­nul se va întoarce cu un muribund. Aşa că m-au aşteptat medicii şi în câteva luni m‑am însănătoşit. Iar dacă am scăpat de la moar­te, i-am mulţumit Domnului şi m-am închinoviat la Mânăstirea Putna.

- Părinte erau oamenii altcumva în vre­murile acelea? S-au mai schimbat românii între timp?

- Da. Tare mult! Au o lipsă a cuvântului şi a fricii de Dumnezeu! Erau oameni de onoare cei de odinioară! Adevărat cum zice Mântuitorul: “Cuvântul vostru să fie: ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este”. Şi cred că astăzi e mai mult decât acestea, aşa încât e vremea celui rău…
Tace puţin bătrânul, ca vorbele să-şi facă efectul, şi apoi, puţin şugubăţ, mă întreabă:

- Dar dumneata cum se face că nu mă întrebi nimic de Rugul Aprins? Că de când s-au prăpădit toţi, au început să mă caute pe mine, ca pe un vultur împăiat…

- Nu, părinte. Ştiu că aţi făcut şi multă temniţă pentru asta, aşa că mai bine spuneţi-mi ceva despre Piscul Crăsani…
- Piscul Crăsani este “copilul meu din flori” – mi-a repetat de două ori bătrânul, aşa că n-am mai insistat.

- Dacă ar trebui să-mi daţi o singură po­vaţă, părinte, ce sfat mi-aţi da pentru restul zilelor?

- Că lucrul cel mai bineplăcut Domnului este rugăciunea. Statul de vorbă cu Dum­ne­zeu mântuieşte omul!

- Însă ce să fac când îmi neglijez rugă­ciunea din cauza lucrurilor lumii acesteia, care mă ţin mereu departe de Dumnezeu?

- Simplu! Este adevărat că lumea Ve­chiului Testament dădea zeciuială din toate ale sale? Bineînţeles! Dă şi tu Domnului mă­car a zecea parte din timpul tău, în rugăciune!

Într-adevăr, simplu şi frumos spus!
Când vine vorba despre viitor, părintele îmi spune senin că lângă poteca schitului sunt doar şapte morminte, iar el „iubeşte octavele”…
(Va urma)

Articol apărut în Lumea Credintei, anul V, nr. 6 (47) Iunie 2007

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Reguli:

  1. Tratati persoanele care scriu aceste editoriale cu respect, nu folositi un limbaj necivilizat sau cuvinte care sa aduca o vatamare morala celorlalte persoane care posteaza mesaje.
    1. In comentariile dumneavoastra va rugam sa va referiti doar la editorialul in cauza si sa nu atacati autorul.
    2. Nu folositi un limbaj explicit sexual, vulgar sau care sa care sa jigneasca.
    3. Fara comentarii discriminatorii cu tenta xenofoba, antisemita sau rasista.
  2. Nu publicati sau solicitati in comentariile dumneavostra adrese de web, produse sau servicii.
  3. Nu transformati aceste comentarii de editoriale intr-un „chat”.
  4. Pentru protectia dumneavostra nu folositi in comentarii informatii personale, adrese de email, numere de telefon sau URL.
  5. Daca aveti vreo plangere in ceea ce priveste administrarea acestor comentarii puteti trimite un mesaj la adresa de mail: contact@revistalumeacredintei.ro.
  6. Comentariile care intra in contradictie cu regulile de mai sus vor fi sterse fara a se afisa vreun motiv.
  7. Daca veti continua sa sfidati aceste reguli nu veti mai putea sa postati mesaje.

Comentand in acest editorial, sunteti de acord cu regulile precizate, le intelegeti si va dati acordul ca le veti respecta. Va multumim.