Preotul Constantin Sârbu, un mare mărturisitor creştin

Preotul Constantin Sârbu, un mare mărturisitor creştin

M-au ars cu fierul roşu la tălpi, mi-au smuls barba, m-au bătut, dar le-am spus: «Puteţi să mă chinuiţi  cât vreţi, dar nu mă lepăd de Hristos!»“, le zicea  părintele Constantin Sârbu enoriaşilor de la Biserica  Sapienţei din Bucureşti, după ce a fost eliberat din închisoare.

A pătimit în cele mai dure carcere comuniste, dar nu a părăsit credinţa ortodoxă nici măcar  în faţa ameninţării cu moartea. Mulţi îl consideră sfânt, i se roagă lui şi mărturisesc minuni.  Luminile nestinse de la mormântul  său dovedesc evlavia oamenilor care  îl iubesc dincolo de moarte.

Viaţa i-a fost o rană deschisă de la naştere până la trecerea în lumea de dincolo. S-a născut în 10 ianuarie 1905, într-o familie de ţărani, lângă Galaţi. Rămas orfan de la vârsta de 1 an, este luat şi crescut de bunica Ioana, pe care părintele Sârbu a venerat-o până la sfârşitul zilelor. Multe erau lipsurile şi nevoile celor doi, însă copilul impresiona prin inteligenţă sclipitoare, bun-simţ şi înţelepciune, ceea ce i-au asigurat absolvirea cu brio a Seminarului teologic, iar mai apoi a Facultăţii de Teologie din Bucureşti. După ce se căsătoreşte, ocupă postul de cântăreţ la o biserică din Capitală, apoi este preoţit la o mănăstire din Episcopia Huşilor şi numit protoiereu pentru o perioadă scurtă de timp. Se întoarce în Bucureşti, în plin război, ca paroh al Bisericii Vergului. După puţin timp de la târnosirea sfântului locaş, soţia părintelui Constantin Sârbu moare, lăsându-l văduv la vârsta de 37 de ani, cu două fetiţe mici. Trece peste toate lipsurile şi durerile datorită credinţei, pe care o propovăduia liber, „curaj“ ce i-a adus 10 ani de temniţă grea la Jilava, Dej, Gherla, Poarta Albă, Salcia şi Aiud.

Eliberat din închisoare, îşi continuă misiunea de preot la Biserica „Adormirea Maicii Domnului“ din str. Sapienţei nr. 5. Cu toate că era bolnav, singur, în zdrenţe, părintele Sârbu avea speranţă. O vreme, doarme între dărâmăturile Bisericii Domniţa Bălaşa. Iubit de oameni, este ajutat de aceştia să aducă la viaţă sfântul locaş, care părea că nu mai are nici o şansă de reabilitare. Încet, încet, credincioşi din tot Bucureştiul şi din provincie aud de preotul harismatic, prieten al celor nevoiaşi, şi iau cu asalt biserica.

Sunt mărturii despre minunile pe care părintele Constantin Sârbu le-a săvârşit încă din timpul vieţii, cum ar fi cazul femeii care şi-a recăpătat vederea în Joia Mare şi a celei care s-a vindecat de epilepsie doar atingându-se de veşmintele sale.

„Îndrăzneala“ preotului de a mărturisi dreapta credinţă ortodoxă şi de a fi călăuză pentru sufletele dornice de adevăr şi lumină i-au adus moartea prin mâna criminală a unui medic, aservit regimului comunist. Părintele Constantin a plecat să slujească în ceruri în ziua de 23 octombrie 1975. Truda vrednicului prieten al lui Hristos nu a rămas zadarnică. Părintele Ilarion Argatu a mărturisit că, după ce l-a împărtăşit, în jurul capului părintelui Constantin Sârbu a apărut aureola de sfânt. La vederea acesteia, după ce a mişcat de mai multe ori perna ca să se asigure că nu este o iluzie optică, părintele Ilarion a exclamat: „Cununa de martir!“

„Un sfânt, un chip de preot slujitor desăvârşit“

Astăzi, lucrarea duhovnicească de la Biserica Sapienţei a părintelui Constantin Sârbu este continuată de preotul paroh Marin Cojoc.

zzzzzzzzzzzzziomiomcoim

„Când părintele Sârbu se stingea din viaţă, eu mă hotăram să merg la seminar. Părintele este un sfânt, un chip de preot slujitor desăvârşit. El este printre noi. Părintele Sârbu a pătimit foarte mult, dar a avut şi multă râvnă. Unui loc pustiu şi atât de încercat, aflat sub presiunea timpilor istoriei, ameninţat să fie dărâmat în câteva rânduri, părintele a reuşit să-i dea viaţă, în primul rând, duhovnicească. A ştiut să ofere oamenilor puterea cuvântului, căldură duhovnicească şi să-i adune“, spune părintele paroh care, în buna tradiţie a înaintaşilor săi slujitori, îşi începe fiecare zi cu rugăciune în Sfântul Altar.

Aparent neînsemnată, bisericuţa are o combustie sacră extraordinară şi îşi păstrează, potrivit mărturiilor enoriaşilor vârstnici, aceeaşi ardere sfântă, acelaşi duh de rugăciune, de mărturisire din vremea părintelui Constantin Sârbu. S-a menţinut duhul marelui mărturisitor – duh de linişte şi pace, de participare a creştinilor care se roagă şi cântă împreună.

„Este impresionantă mişcarea aceasta a tinerilor care vin şi aprind lumânări, candele, noaptea, la mormântul părintelui. Sunt multe mărturii despre minunile pe care le-a făcut părintele. Este cunoscut în ţară şi străinătate. Sunt creştini de-ai noştri care l-au cunoscut şi se roagă lui, alţii care nu l-au cunoscut şi se roagă dânsului. Şi eu am o rugăciune zilnică pentru ambii părinţi, pentru părintele Constantin Sârbu şi pentru părintele Constantin Voicescu, care i-a urmat la acest Sfânt Altar. Îi simt ca sfinţi, deoarece au pătimit prin închisori în mod nedrept, au fost lăsaţi fără familii, pe drumuri“, adaugă preotul Marin Cojoc.

Bunicul

Doina Roditis îşi aminteşte cu drag de „bunicul“, cel care i-a marcat anii copilăriei şi ai adolescenţei: „Pe părintele Constantin Sârbu l-am cunoscut când aveam 8 ani. A fost ca un bunic pentru mine şi era foarte apropiat de toţi credincioşii din biserică. Eram familia lui. De fiecare dată ne ruga să ne concentrăm în timpul slujbei: «Unii cântă, alţii plâng, nimeni nu stă degeaba; să nu vă zboare mintea de la rugăciune».

Părintele ne sfătuia să ne aducem membrii familiei la slujbe, să facem misionarism în propria familie.

Insista pentru păstrarea dreptei credinţe ortodoxe, pentru a nu ne rătăci. În acest sens, afişa săptămânal câte o cateheză scurtă, de o pagină, după aceea ne-o detalia la Vecernii.

În privinţa darului vederii în duh a părintelui, mi-am dat seama târziu. Fiind un copil excesiv de liniştit, sufeream de o hipotiroidie subclinică, de care pediatrul nu şi-a dat seama, dar părintele a «văzut-o». Prin clasele V-VIII, m-a sfătuit de vreo două ori să-i cer mamei să mă ducă la medic, fără să precizeze ceva anume. Nu am ajuns decât prin anul doi de liceu, când hipotiroidia s-a agravat. Şi aşa am ajuns la specialist, lucru pe care mi-l recomandase mai demult părintele.

Pentru mine, a fi credincioasă practicantă, în vremuri de ateism, cu părinţi credincioşi nepracticanţi, a fost o minune.“

„A fost primul meu duhovnic“

Doamna Lucreţia Predescu este unul din oamenii de nădejde ai părintelui paroh de la Biserica Sapienţei, care nu a părăsit aşezământul de cult de când a păşit pentru prima dată aici, în vremea preotului vrednic de pomenire.

„Vin din 1977 la această biserică. În perioada aceea, aveam nişte necazuri şi o persoană mi-a vorbit despre părintele Sârbu. Stăteam în Drumul Taberei şi am ajuns cu greu la biserică. Părintele Constantin Sârbu a fost primul meu duhovnic. Era sincer, cumsecade, iubitor de oameni, ne vorbea despre viaţa dânsului şi nu avea secrete faţă de noi. Ne cunoştea pe fiecare în parte foarte bine. Avea mult har şi putere de la Dumnezeu“, mărturiseşte doamna Predescu.

„Sper să ajung ziua în care îl voi vedea canonizat“

Doamna Elena Hanganu a fost o apropiată a familiei părintelui Sârbu. Locuieşte în casa vecină cu biserica, de care o desparte doar gardul comun, de 55 de ani. Emoţionată, relatează: „Pe părintele Constantin Sârbu l-am cunoscut imediat ce a venit la Biserica Sapienţei, în anul 1965. Cred că era cea mai prăpădită biserică din Bucureşti. O perioadă, părintele a dormit pe treptele Bisericii Domniţa Bălaşa, apoi s-a adăpostit în curtea bisericii noastre, într-o cameră modestă.

Ţin minte că părintele ajuta foarte mult săracii. Când plecam dimineaţa la serviciu, pe la ora 7:00, dânsul se întorcea de la familiile nevoiaşe, cărora le ducea cele de trebuinţă.

După ce a murit părintele nostru, doamna doctor Maria Ursulescu, care l-a îngrijit o perioadă, m-a chemat la dânsa şi mi-a împărtăşit un secret pe care m-a rugat să nu-l divulg atunci. «Părintele nu a murit de moarte bună», mi-a spus cutremurată. A venit la el un securist şi i-a spus: «Vom trimite la dumneata nişte persoane la spovedit, noi îţi vom spune ce întrebări le veţi pune şi răspunsul ni-l dai nouă. Îţi lăsăm timp de gândire». Dar părintele a spus că nu are timp de gândire, «nu pot servi la doi stăpâni: lui Dumnezeu şi lui mamona. Eu Îi servesc doar lui Dumnezeu».

La scurt timp, a venit un alt individ de la Securitate şi l-a pus să-şi aleagă modul în care va muri, sugerându-i chiar să se sinucidă. Părintele a refuzat să-şi ia viaţa, aşa că a fost internat pentru operaţie la spitalul Poştei, spre a-i fi «mai bine». Înainte de a pleca la spital mi-a dat un telefon pentru a-mi da o ultimă binecuvântare. A rugat enoriaşii să nu meargă nici unul la spital. Ştia că va muri.

Doamna doctor Ursulescu mi-a mai spus că, într-o miercuri dimineaţa, doctorul care l-a operat a deschis uşa de la rezerva părintelui, mirându-se: «Cum, n-ai murit încă?»

Părintele a cerut să vină un preot să-l împărtăşească, apoi şi-a încredinţat sufletul în mâna lui Dumnezeu. Este foarte clar că a fost omorât. Ar fi bine ca cel care l-a omorât să treacă pe la mormântul dânsului şi să-şi ceară iertare, deşi sunt convinsă că părintele l-a iertat de atunci pe medicul care i-a curmat viaţa.

Sper să nu mor şi să ajung ziua în care îl voi vedea canonizat pe părintele nostru“.

Din învăţăturile marelui duhovnic

Părintele insista asupra faptului că viaţa creştină este viaţă de obşte. „Sfântul Ioan Gură de Aur spune limpede: «Cine nu a lucrat pentru ridicarea şi mântuirea aproapelui nu se poate mântui pe sine». La Judecată vom merge cu toţii, de mână şi vom fi întrebaţi ce am făcut pentru cel de alături. Vom fi judecaţi nu atât pentru răul pe care l-am făcut, cât pentru binele pe care am neglijat să-l facem.“

Marele duhovnic ţinea foarte mult la ordinea şi disciplina în biserică.

„Ai intrat în biserică, fă-ţi semnul crucii şi nu te mai mişca de colo-colo, că mari păcate faci, neputându-te nici tu ruga şi nelăsând nici pe cel de lângă tine să se roage. Mintea şi inima să-ţi fie îndreptate către Dumnezeu. Cine are voce, să-I cânte lui Dumnezeu, că El i-a dăruit-o, iar cine n-are voce, să-I cânte cu sufletul.“

La Sfânta Liturghie le spunea oamenilor: „Uite, se apropie ceasul, coboară îngerii din cer! Voi ştiţi că sfinţii de pe pereţi se coboară printre voi? Vopseaua rămâne pe pereţi, dar sfinţii sunt printre noi. Noi nu-i vedem cu ochii trupeşti, dar ei ne văd pe noi şi trebuie să stăm liniştiţi. În cer este ordine şi aşa trebuie să fie şi la noi. Concentraţi-vă în rugăciune, căci aşa vă umpleţi de har, credinţă şi sănătate.“

Amintea oamenilor deseori: „Nu începeţi să vorbiţi nici după ce s-a terminat slujba. Păstraţi tăcerea şi reculegerea. Când porniţi către casă, nu vorbiţi pe drum alte lucruri, ci despre ceea ce aţi auzit la sfânta slujbă. Ajunşi acasă, povestiţi acelora care nu au venit ce aţi văzut, aţi auzit, aţi trăit în biserică, pentru a fi şi ei părtaşi la bucuria noastră!“

Era de părere că vremea nu trebuie pierdută, căci timpul este scurt. „Dimineaţa, când te trezeşti, să faci semnul sfintei cruci şi să spui: «Îţi mulţumesc, Doamne, că am văzut lumina zilei. Ajută-mă, luminează-mă să fac voia Ta!» Apoi te scoli, fără să dai voie trupului să se întindă alene şi cum ai pus picioarele pe duşumea să şi îndoi genunchii pentru metanie şi să faci trei metanii zicând: «Mulţumesc, Ţie, Doamne, că am pus picioarele mele pe aşternutul picioarelor Tale! Ajută-mă să umblu astăzi cu ele şi să fac voia Ta!» Zici un «Tatăl nostru», te îmbraci, te speli şi după aceea te rogi cu rugăciunea de dimineaţă. Apoi te aşezi la masă şi faci pe hârtie planul problemelor pe care le ai de rezolvat în ziua aceea.“

„Până mai ai cui spune tată sau mamă, cât ar trebui să fii de fericit, de recunoscător şi plin de iubire la rostirea acestor cuvinte unice pe pământ! Caută-i cu dragoste, îngrijeşte-i cu evlavie, ascultă-i cu respect până la moarte şi nu dispreţui nici faţa lor bătrână, nici cuvintele lor poate slabe, nici trecutul lor poate modest. Fii faţă de ei întocmai aşa cum ai dori să fie copiii tăi faţă de tine.“

„Alergaţi după mântuire cât sunteţi tineri!“

„Dacă ai iubi cu adevărat pe Hristos, viaţa ta ar fi alta. Ai fi om cu adevărat, ai răspândi în jurul tău lumină şi pace. Ai face din învăţătura lui Hristos o învăţătură vie, ai trăi-o şi ai fi fericit încă de aici, de pe pământ, înţelegând că nu ai nici un motiv să te tulburi, că necazul, nenorocirea, ca şi bucuria ta pe pământ sunt la fel de trecătoare; că viaţa ta, aşa cum e, are un rost dat de Dumnezeu şi că împlinind învăţătura Lui vei ajunge să dobândeşti viaţa veşnică.“

Întrucât soţia sa, Maria Sârbu, licenţiată în Litere şi Filozofie şi scriitoare, fusese încadrată profesoară de Limba germană şi franceză la liceul „Nicolae Bălcescu” din Bucureşti, începând cu data de 1 noiembrie 1938 este transferat de la Huşi la parohia nou înfiinţată Parcul Călăraşi, din cartierul Vergului, fără biserică şi fără casă parohială, într-un cartier muncitoresc şi sărac (la intersecţia dintre Calea Călăraşilor şi Şoseaua Mihai Bravu).

Pentru început, prin bunăvoinţa doctorului Victor Gomoiu, ctitorul şi directorul Aşezămintelor Regina Elena, instalează în subsolul acestui spital o capelă, unde slujeşte fără salariu timp de doi ani, până la 1 aprilie 1940 când postul este înscris în bugetul Ministerului Cultelor. „În clădirea de la poarta spitalului, spune Maria Dumitrescu-o credincioasă care l-a cunoscut pe părintele-, bolnavul cobora mai întâi cele câteva trepte ce duceau în micuţul paraclis de la subsol şi îngenunchind la altar primea binecuvântarea părintelui Constantin şi cu nădejdea în suflet intra apoi la vestitul chirurg Victor Gomoiu. La dangătul clopotului din Bariera Vergului, micuţul locaş de rugăciune se umplea de credincioşi. De aici a pornit dorinţa de a se ridica monumentala biserică „Sf. Constantin şi Elena”.

În această capelă va sluji, ca doctor al sufletelor celor care erau trataţi de medici – ca doctori ai trupului -, dar şi al celor din parohie, timp de şapte ani, până la ridicarea bisericii de pe Bulevardul Muncii- Bariera Vergului.

Întâi de toate, are mari greutăţi în obţinerea terenului pentru construirea bisericii, la intersecţia străzilor Mihai Bravu cu Calea Călăraşi, pe care reuşeşte să-l scoată din zone verde şi să-l treacă în perimetrul construibil, dar întâmpină dificultăţi la expropriere din partea proprietarilor. Apelează la Justiţie şi face memorii către autorităţi, ajungând până la generalul Ion Antonescu, Conducătorul Statului, care apreciază cazul cu bunăvoinţă şi intervine personal la Primăria Capitalei şi la Comisia de Arbitraj. Situaţia terenului se clarifică abia în 1942 şi cu sprijinul patriarhului Nicodim.

La ridicarea acestui mult dorit locaş de cult la jertfa pe care o va depune se adăugase moartea soţiei sale, în anul 1941, rămânând astfel ca pe cele două fetiţe ale sale să le fie şi tată şi mamă.

Mareşalul – ctitor

Mareşalul Antonescu va accepta propunerea făcută de părintele Sârbu, ordonând susţinerea ctitoriei cu cele necesare. Astfel, va deveni ctitor, după cum va participa şi la momentul punerii pietrei de temelie.

Punerea pietrei de temeliei a viitoarei biserici s-a săvârşit la 28 iulie 1943, în prezenţa mareşalului Ion Antonescu, a soţiei sale şi altor reprezentanţi ai autorităţilor statului, solemnitatea religioasă fiind oficiată de un sobor de 15 clerici, în frunte cu arhimandritul Melchisedec, delegatul patriarhului Nicodim Munteanu.

Parohul Constantin Sârbu, în cuvântul său, a mulţumit mareşalului şi Primăriei Capitalei pentru ajutorul pe care l-au acordat, anunţând totodată că noul lăcaş de cult va avea şi un subsol impunător, cu săli de lectură şi o sală de conferinţe, altfel spus „biserica culturii”. „Deasupra, continuă părintele, sub măiastra catapeteasmă va fi biserica credinţei. Şi mai târziu, nădăjduim să înfiinţăm un orfelinat pentru fetiţe, o cantină pentru infirmi şi bătrâni, asupra cărora văpăile acestui altar să-şi reverse lumina alinătoare”.

Însă, pe lângă greutăţile inerente la o astfel de întreprindere, vor apărea şi altele. Una va fi provocată chiar de protoiereu, preotul Gheorghe Georgescu-Silvestru, care într-o adresă din 25 iunie 1943 către mareşalul Antonescu se oferea să ridice biserica „pe socoteala sa”, susţinând că „întâmpină dificultăţi din partea preotului paroh C. Sârbu”. Totodată, pentru a-şi atinge scopurile, protoiereul îl denigra pe părintele Sârbu, arătând că ar fi „discipol” al preotului Toma Chiricuţă de la biserica Zlătari, la rândul lui fost elev al „ereticului” Tudor Popescu, fost preot la „Cuibul cu barză” şi că „în purtarea sa preoţească şi misionară ascunde o latură neortodoxă lucrând camuflat în Oastea Domnului, fracţiunea reprezentând o rătăcire protestantă a fostului preot Trifa şi acela caterisit”. Pentru susţinerea celor arătate, protoiereul solicita o audienţă la mareşal.

La 11 august 1943, protoiereul Georgescu primea de la Preşedinţia Consiliului de Miniştri următorul răspuns: „În urma anchetei făcute la parohia Parcul Călăraşilor din Bucureşti, Ministerul a hotărât ca Pr. C. Sârbu să continue lucrarea începută, iar P. C. Voastră să fiţi a vă îndruma a vă plasa dania în altă parte, de pildă în enoria Mihai Bravu, care se găseşte în imediata vecinătate şi are grabnică nevoie de biserică”.

Astfel, mareşalul Ion Antonescu avea să susţină foarte mult ridicarea bisericii. Numai în perioada 10 aprilie-1 decembrie 1943, potrivit unei note-raport prezentată Conducătorului Statului de către directorul său de cabinet, pentru acest locaş se alocaseră: 5 milioane lei fonduri; materiale din depozitul Armatei în valoare de 7.866.600 lei; transporturi cu camioanele militare în valoare de 5.200.000; lucrări executate cu meseriaşi militari şi prizonieri în valoare de 6.051.000 lei, până la sfârşitul anului 1943 ajungându-se la cupolă.

Cinema pentru catehizare

La sfârşitul lunii ianuarie 1944, părintele Sârbu solicita Conducătorului statului un aparat de cinematograf, un diapozitiv, un pian şi o orgă de la Serviciul de Capturi al Armatei, în vederea folosirii lor în scopuri misionare în sala de la subsolul bisericii, care în curând trebuia să fie terminată. Finalizarea construirii bisericii se prevedea pentru 20 noiembrie 1944, pentru aceasta mai fiind nevoie de suma de 50 milioane lei.

În anul 1947, în timpul foametei din Moldova, a organizat colecte de alimente şi îmbrăcăminte de la enoriaşi, pe care le-a transportat cu două vagoane în satele înfometate Dancu şi Cârlig, de lângă Iaşi. Pentru această faptă, Mitropolia Moldovei i-a mulţumit în scris, iar Patriarhia Română i-a acordat crucea de iconom stavrofor.

Pentru finalizarea lucrărilor începute la biserică, părintele Sârbu va încerca strângerea de fonduri prin organizarea unor manifestări religioase şi culturale. Astfel, duminică, 17 februarie 1946, orele 16, 00, organiza un concert ţinut de corul parohiei „Parcul Călăraşi” Vergului, cu solişti de la Opera Română şi Societatea de Radio, urmat de o conferinţă, însoţită de „proiecţii luminoase”, ţinută de Olga Greceanu. Toate acestea erau precedate dimineaţa de o Sf. Liturghie oficiată de un sobor de preoţi, în frunte cu episcopul Nifon Criveanu, fost mitropolit al Olteniei. Acţiunea se desfăşura „în folosul construcţiei bisericii, potrivit invitaţiei din care am extras aceste informaţii.

Pentru susţinerea de concerte religioase din partea parohiei, dar şi pentru răspunsurile la slujbele care se ţineau, în perioada 1946-1947 părintele Sârbu a pus bazele unui cor bisericesc de 80 de persoane, cu sprijinul cântăreţului Damian Constantin. Al doilea dirijor al acestui cor parohial a fost profesorul de muzică Victor Giuleanu, până în 1948, când s-a produs o scindare. Profesorul Giuleanu a plecat cu o parte a corului la biserica Calist, pentru ca la Bariera Vergului să vină ca dirijor compozitorul Gheorghe Bazavan, până în 1949 când a fost trimis de autorităţi la Canal. Dirijorii erau salariaţi, iar membrii corului erau voluntari, unii fiind pensionari, intelectuali sau chiar un funcţionar al Ministerului Afacerilor Interne. Corul va funcţiona până în 1952, când a fost desfiinţat la presiunea autorităţilor. Iniţial repetiţiile se făceau la subsol, apoi în biserică. Unele concerte au fost transmise la Radio.

La 28 noiembrie 1948 acest cor parohial ţinea un concert religios în biserică. Conform notei date la Securitate, care prezintă acest moment, preotul Sârbu „a pus o fetiţă să recite «Iisus e veşnic călător», care nu era în program”, apoi, după terminarea concertului, „a rugat corul să cânte «Pre Tine Te lăudăm Doamne, compus de Sabin Drăgoi»”. La sfârşitul momentului artistic, preotul „a îndemnat pe credincioşi să vină la biserică să asculte concertele religioase”, mai ales cel prevăzut pe 19 decembrie, cu ocazia sărbătorilor de Crăciun, moment în care se va face şi „un pom de Crăciun pentru copiii care vor primi cadouri”. La sfârşitul acestui concert, Olga Greceanu „a vorbit credincioşilor despre cuvântul «păcat», în care a arătat că odată ce un creştin a greşit Dumnezeu s-a îndepărtat de el şi nu-i mai ajută la nimic, şi a dat unele exemple din psalmii lui David. Susnumita, se continuă în nota informatorului MC, printre altele a mai arătat că viaţa este aşa de grea şi trebuie să ne pregătim în vederea ceasului care se apropie”.

Conferinţe în biserica Vergului a mai ţinut Olga Greceanu şi în alte ocazii despre „misiune”, „sfinţi” sau a prezentat filmul „Giulgiul Mântuitorului”, în această acţiune înscriindu-se şi participările părintelui Gala Galaction (la trei manifestări), ale profesorului Teodor M. Popescu, cu probleme de istorie bisericească, ale părintelui Toma Chiricuţă, cu două predici cu subiecte din Evanghelie, ale profesorului Constantin Pavel şi ale publicistului Gheorghe Lungulescu, fost gazetar la „Universul”, cu un cuvânt despre colindele la români.

Alături de aceste manifestări, începând cu anul 1948, cu aprobarea Patriarhiei, părintele Sârbu a iniţiat şi întreţinut „o adunare creştină de evanghelizare”, care treptat s-a transformat chiar în Oastea Domnului, întrucât mulţi participanţi erau foşti membri în această organizaţie religioasă. Activitatea acesteia s-a desfăşurat în subsolul bisericii, până în 1951 când a fost interzisă de autorităţi.

După întreruperea lucrărilor în anul 1944, din cauza bombardamentelor, continuă zidirea bisericii cu contribuţia credincioşilor, pe care o finalizează până la tencuială, în anul 1949. Sfinţirea mare a bisericii va fi săvârşită în Duminica Floriilor a aceluiaşi an (17 aprilie) de către fostul mitropolit al Olteniei, Nifon Criveanu.

Îngrijorările Securităţii

Despre activitatea părintelui Constantin la biserica din Parcul Călăraşi deţinem câteva mărturii. Astfel, conform unei note a Securităţii, din 27 septembrie 1948, aflăm că în duminica de 26 septembrie, la această biserică, 21 de perechi au fost cununate religios, slujbă oficiată de un sobor de preoţi în frunte cu episcopul Pavel Şerpe. Îngrijorător pentru Securitate, în nota amintită, era prilejul oficianţilor de a-i îndruma pe noii căsătoriţi în credinţa creştină, încurajându-i să-şi crească copiii, potrivit învăţăturii creştine. Astfel, arhiereul amintit „a ţinut o predică în care îndemna pe cei căsătoriţi să fie credincioşi aşa cum strămoşii noştri şi-au clădit puterea pe credinţă”. Apoi a luat cuvântul preotul Gheorghe Iliescu, „care a îndemnat, ca şi arhiereul, pe cei căsătoriţi să nu uite sfatul şi învăţătura lui Hristos. A subliniat că din căsătoria lor trebuie să rezulte copii, pe care viitoarele mame să-i crească în credinţa noastră strămoşească. «Vouă mame viitoare vă revine marea misiune să treziţi în conştiinţa copiilor voştri credinţa în Biserica noastră. Mai ales astăzi când biserica se află la răspântii de vijelii, vă recomand cu toată căldura să dezvoltaţi în tinerele vlăstare conştiinţa că sunt creştini şi mai presus de toate români»”.

Seria predicilor era încheiată de parohul bisericii, preotul Constantin Sârbu, „care a accentuat şi mai mult nevoia ca tinerii să fie crescuţi în respectul credinţei, dând exemplul unei mame poloneze din vremea când Polonia era sub ocupaţia ruso-austro-germană: Cancelarul Bismark într-o inspecţie pe care a făcut-o la o şcoală din teritoriile ocupate de Germania a pus pe un elev de şcoală să spună «Tatăl nostru» în limba germană. Şcolarul polonez a spus «Tatăl nostru» în poziţia severă de drepţi, după aceea l-a rugat să spună «Tatăl nostru» şi în limba poloneză. Elevul, la auzul că urmează să spună «Tatăl nostru» în limba poloneză, a îngenuncheat în faţa cancelarului Bismarck, a luat poziţia cu ochii spre cer şi cu mâinile încrucişate, a spus «Tatăl nostru» atât de mişcător, iar când a ajuns la: «…şi nu ne duce pe noi în ispită şi ne mântuieşte de cel rău», ochii i s-au umplut de lacrimi. În urma acestei stări în care se afla copilul, Bismarck l-a întrebat cine l-a învăţat să spună aşa de frumos «Tatăl nostru», copilul a răspuns că mama. Şi, a continuat în predică părintele Sârbu, vouă vă recomand exemplul mamei poloneze, să vegheaţi ca tinerii să fie crescuţi în respectul pentru credinţă, fiind ea ne-a dat tăria altădată şi ne-o dă şi acuma”.

În 1951, părintele Sârbu a înfiinţat o cantină în subsolul bisericii, „unde făceam serviciul pentru săraci”, după cum spunea chiar el într-un interogatoriu din ancheta orchestrată de Securitate în 1954. Aceasta avea să funcţioneze până l-a sfârşitul aceluiaşi an, când a fost desfiinţată la presiunea autorităţilor. Totodată în parohie funcţiona şi o bibliotecă de carte religioasă, de la care credincioşii puteau împrumuta volume.

Toată această prodigioasă activitate pe teren pastoral-misionar evident că nu era bine văzută de către autorităţile statului, astfel încât părintele nostru va avea de suferit. Era urmărit din 1948, prin diferiţi informatori trimişi de Securitate să „supravegheze” îndeaproape activitatea bisericească care se desfăşura la biserica Vergului. Mai ales că se tot vorbea de faptul că la ridicarea bisericii fuseseră puşi să lucreze prizonieri sovietici. Evident că Securităţii îi trebuiau câteva motive pentru încarcerarea preotului Sârbu.

Un astfel de motiv la constituit „minunea” din vara anului 1949, atunci când pe o fereastră a bisericii Vergului, sub formă de „umbră”, apăruse o „cruce”. După apariţia acestei „minuni” evident că a început să se închege un pelerinaj la biserica Vergului. Întâmplarea, în zvonul vremii, era legată de cel care ridicase biserica, mareşalul Antonescu care fusese condamnat la sugestia sovieticilor, şi astfel, fenomenul căpăta o calificare politică, net anticomunistă. Întreaga situaţie a pus pe jar autorităţile statului, mai ales că biserica se afla în apropierea centrului Capitalei.

A urmat cercetarea de către Securitate a părintelui, în perioada 15-21 iunie 1949. Însă, a fost eliberat, probabil la intervenţia autorităţii bisericeşti.

Următoarea arestare şi cea care avea să-i marcheze restul vieţii s-a consumat la 12 ianuarie 1954, atunci când locuinţa avea să-i fie şi percheziţionată. Era învinuit de „uneltire contra ordinii sociale”.

A fost supus la numeroase anchete dure şi interminabile, fiind interogat asupra mai multor aspecte: activitatea din timpul studenţiei; perioada Huşi; relaţia cu Constantin Dărăşteanu, iniţiatorul mişcării de rezistenţă „Salvatorii României”; activitatea pastorală la parohia de la Bariera Vergului; ridicarea acestei biserici; funcţionarea şi scopul cantinei, corului bisericesc cu concertele ţinute şi relaţiile cu alţi preoţi şi teologi. Practic întreaga sa viaţă este prinsă în aceste interogatorii consemnate din dosarul penal. Un exemplu în acest sens este programul săptămânal al părintelui şi care suna astfel: „luni, curăţarea bisericii; marţi, după amiază dezlegări, molitve etc.; miercuri, uneori câte o sfeştanie şi Sf. Maslu, iar după amiază vecernie şi acatist; joi şi luni, între 17-20, participa la Corul Preoţilor de la biserica Sf. Ecaterina; vineri, dimineaţă sfeştanie şi Sf. Maslu la credincioşi, iar la biserică acatist, paraclis, dezlegări, molitve, spovedanie, împărtăşanie, iar „dacă mai aveam timp mai citeam ceva din revistele noastre de specialitate teologică şi mă pregăteam pentru duminică”; sâmbătă, dimineaţă utrenie, Sf. Liturghie, parastase, iar după amiază vecernia; duminică, Sf. Liturghie, uneori după amiază vecernie.

A fost interogat în mod stăruitor asupra sprijinului pe care l-a primit la ridicarea bisericii de la mareşalul Antonescu, pe care l-ar fi pomenit şi după 23 august şi pentru care ar fi săvârşit parastase, ca şi pentru Corneliu Codreanu (interogatoriul din 8 iulie); că ar fi iniţiat şi organizat activităţi ale Oastei Domnului la Huşi şi la Bariera Vergului, din 1951 (21 aprilie); că ar fi iniţiat „botezuri legionare”, de fapt botezarea unor copii de către legionari, ceva normal mai ales în timpul guvernării naţional-legionare (15 ianuarie); că la cantina pe care a înfiinţat-o în 1951 ar fi angajat o bucătăreasă legionară, care înainte lucrase la cantinele „Ajutorului legionar” (14 ianuarie).

Ancheta a pus accent pe relaţia părintelui cu Constantin Dărăşteanu, fost membru al Partidului Naţional Ţărănesc, iniţiatorul unui grup de rezistenţă anticomunistă. Potrivit interogatoriului din 14 ianuarie, în 1951 Dărăşteanu l-a vizitat pe părintele Sârbu de 2-3 ori la biserică. „Am dedus, spune părintele, că este naţionalist prin faptul că a apreciat lucrarea de zidire a bisericii şi de funcţionare a cantinei, precum şi organizarea ei, spunând că este folositoare naţiunii”.

În interogatoriul din 19 aprilie 1954, aflăm de la părintele că a fost vizitat de Dărăşteanu la cancelaria parohială, care i-a arătat o ştampilă de cauciuc care avea un cerc în mijlocul căruia era scris „Tito” şi desenată o cruce, sub care era înscrisul „Fiţi cu ea!”. Acest simbol dorea să-l multiplice prin manifeste, cu ajutorul părintelui Sârbu, care a refuzat, spunând: „Să răspândească în rândurile populaţiei orice semne ar vrea el şi numai semnul crucii să nu-l difuzeze, fiindcă pune biserica într-o situaţie defavorabilă”. „Manifestele antidemocratice, continuă părintele în interogatoriu, mi-a spus Dărăşteanu că le răspândeşte în scopul de a crea în rândul populaţiei o stare de spirit nefavorabilă regimului din RPR şi că prin acţiunile lui «salvează» naţia şi biserica. De asemenea, susnumitul mi-a spus că a comunicat prietenilor lui numele meu ca preot. Susnumitul m-a întrebat dacă religia admite vărsarea de sânge. Eu i-am răspuns că nu admite. La aceasta Dărăşteanu mi-a răspuns revoltat că ce fel de religie este asta care nu admite vărsarea de sânge când e vorba de «apărarea naţiei», rămânând foarte nemulţumit de răspunsul pe care i l-am dat”.

La acestea se adăuga sprijinul lui Hintermeyer Bertha, femeia care se ocupa de buna funcţionare a cantinei, în vara anului 1951, care a ascuns armamentul primit de la Dărăşteanu pe care îl avea în posesie şi ţinut într-un loc nesigur, lucru care s-a făcut fără ştirea părintelui nostru.

Pentru conturarea unui portret de legionar şi anticomunist convins, anchetatorii l-au acuzat pe părintele şi de faptul că a ridicat biserica Vergului cu ajutorul legionarilor, când de fapt aceştia doar au stins varul, dar şi pentru folosirea prizonierilor sovietici la construirea gardului de incintă al parohiei.

Condamnat pentru credință

La 9 octombrie 1954, părintele Constantin Sârbu era condamnat prin Sentinţa nr. 2168 a Tribunalului Militar Bucureşti, la 8 ani închisoare şi 3 ani interdicţie corecţională, pentru “uneltire contra ordinii sociale”, prevăzut şi pedepsit de art. 209, punctul 4 şi delictul de “deţinere şi necedare către RPR a valutei”, prevăzută şi pedepsită de articolele 1, 2, 3, 5 şi 14 din Legea nr. 284/1947, alături de

alţi 23 inculpaţi pentru participare la mişcarea de rezistenţă “Salvatorii Neamului”. Ulterior, la 10 decembrie 1954, prin Decizia nr. 2447 părintelui i se respingea recursul pe care îl solicitase.

După condamnare, părintele Sârbu a fost purtat prin penitenciarele de la Jilava(1954-1955), Gherla(1956-1962) şi Dej (1955) şi lagărele de muncă de la Poarta Albă (1955-1956) şi Salcia (1959). La Gherla era văzut ca un veritabil “legionar”, deşi nu fusese nici membru, nici simpatizant al Mişcării legionare, fiind pedepsit, la 15 februarie 1957, cu 6 luni cu ridicarea dreptului de a primi pachet, deoarece la o percheziţie în celulă i se găsise “obiecte interzise” sau la 14 iunie 1958 cu “7 zile izolare”, deoarece i se găsise“un carnet scris”.

Din cauza regimului de tortură şi înfometare, părintele avea să se îmbolnăvească, la Gherla, în 19 septembrie 1961, fiind diagnosticat cu “boală ulceroasă duodenală”. De altfel, fusese torturat extrem de dur, după cum avea să mărturisească ulterior unui apropiat: “M-au ars cu fierul roşu la tălpi, mi-au smuls barba, m-au bătut dar le-am spus: «Puteţi să mă chinuiţi cât vreţi, dar nu mă lepăd de Hristos»”.

La Poarta Albă a putut primi pachete de la fiicele sale Ana şi Irina Sârbu. Aşa s-a întâmplat la 23 iunie 1955, când Irina avea să-i aducă tatălui său mai multe produse alimentare, gest repetat la 22 octombrie şi de Ana la 23 noiembrie acelaşi an.

Deşi trebuia eliberat la 8 ianuarie 1962, părintele Sârbu nu va cunoaşte libertatea. Aceasta deoarece la 4 decembrie 1961, prin Decizia nr. 16.333 a Ministerului Afacerilor Interne, părintele va fi trimis în “domiciliu obligatoriu” la Viişoara, pentru 24 de luni. Aflat în noua sa detenţie, părintele va solicita tratarea reumatismului, care îl supăra, printr-o cură balneară la Govora. Nu i se va aproba decât pentru Amara pe o perioadă de 21 zile.

Despre perioada Viişoara a părintelui Sârbu avem preţioasa mărturie a părintelui Calciu, care l-a găsit atunci când şi el fusese trimis în acelaşi loc cu domiciliu obligatoriu.

La 9 ianuarie 1964, la expirarea domiciliului obligatoriu Ministerul Afacerilor Interne arăta printr-o adresă că părintele Sârbu nu era semnalat cu “manifestări duşmănoase” şi astfel se propunea eliberarea sa. Ceea ce se va proceda la 25 februarie 1964, când părintele nostru declara că îşi stabileşte domiciliul în Bucureşti, bulevardul Muncii, nr. 2, gândindu-se probabil că îşi va revedea biserica pe care o ridicase şi slujise odinioară.

Însă, nu i s-a permis să revină la biserica sufletului său. Totuşi dorea cu orice preţ să slujească DomnuluiAşa că a solicitat chiriarhului cea mai săracă biserică din Bucureşti, faţă de care patriarhul Justinian l-a întrebat: “Ce să-ţi dau eu Sârbule? – Cea mai săracă biserică din Bucureşti, Prea Fericite! – Ştiu eu, a zis Patriarhul, că orice biserică ţi-oi da ţie, tu faci din ea o grădină!”. Şi aşa a fost.

Astfel, începând cu 8 aprilie 1964 părintele slujea din nou, de data aceasta în biserica Sapientei, care fusese închisă timp de 40 de ani. Potrivit unei credincioase de la Sapientei, aflăm că biserica se afla într-o stare avansată de degradare: “Cheile de la biserică şi de la casa parohială le-a primit părintele doar după câteva zile de la venirea lui, dar nu se putea muta în casa parohială întrucât era ruinată; acoperişul stricat, zidul dinspre grădină deteriorat. Până în primăvara sau vara anului următor, 1965, părintele a locuit în cămăruţa ridicată de noi în curte. Când am intrat în biserică am văzut că şi ea era deteriorată. Prin pereţi se vedea afară, ploua în biserică. Înăuntru erau îngrămădite statui fără mâini, pe jos lespezi de piatră unele înclinate, altele lipsă, păianjeni pe pereţi. Am scos statuile şi am făcut curat. Părintele s-a rugat mult, în genunchi şi cu lacrimi pentru lucrarea sa”.

Aici, la biserica Sapienţei, părintele Sârbu va constitui şi o bibliotecă de împrumut, cu multe volume cu caracter religios şi foarte căutate de care frecventau acest locaş. Această situaţie însă a atras atenţia autorităţilor care au închis-o temporar sub pretextul unor verificări, apoi definitiv.

Părintele Sârbu era nelipsit pe plan social, îngrijindu-se îndeaproape de cei săraci, precum făcuse la Huşi sau la Bariera Vergului. Mai mult decât atât, reuşea cu succes să-i implice şi pe credincioşii săi, realizând astfel o veritabilă comuniune, unde dragostea de semen se regăsea. Astfel, potrivit mărturiei unei credincioase aflăm că “părintele a dispreţuit bunurile pământeşti, dar s-a îngrijit de cei în suferinţă: bolnavi, văduve, orfani. Nu-i plăcea şi nu accepta cerşetori la uşa bisericii, dar avea evidenţa unor persoane în vârstă, fără pensie şi fără nici un sprijin. Căuta să-i afle în tot Bucureştiul; avea evidenţa lor şi le trimitea regulat ajutoare. Credincioşii bisericii şi alţi apropiaţi de noi căpătaseră o încredere nelimitată în multiplele acţiuni pe care le întreprindea părintele Sârbu, încât răspundeau la toate solicitările lui fără a cunoaşte repartizarea fondurilor şi a ajutoarelor”. Într-o altă împrejurare, părintele săvârşea o sfeştanie în locuinţa unei credincioase sărace din parohie, exclamând: “Tare mă simt bine în casa săracului!”.

Ultima perioadă a vieţii părintelui nostru a fost marcată de ulcerul provocat de regimul din detenţie, dar şi de urmărirea Securităţii. Potrivit mărturiei unei credincioase de la biserica Sapienţei, la sfârşitul fiecărei slujbe, în timpul miruirii, părintele Sârbu făcea apel la enoriaşi pentru a cerceta biblioteca şi a împrumuta cărţi pentru luminarea sufletului. Acest lucru a fost sesizat de către oamenii Securităţii, care supravegheau îndeaproape fenomenul cultural-religios de la biserica Sapienţei, dispunând închiderea bibliotecii. Totodată părintele era frecvent chemat şi anchetat la Securitate.

Internat şi operat în spital, părintele avea să-şi presimtă sfârşitul. A cerut un preot pentru a se împărtăşi ultima oară. Aşa a venit părintele Ilarion Argatu găsit la mănăstirea Antim. Ultimele momente din viaţa părintelui nostru le avem descrise într-o mărturie a unei credincioase de la Sapienţei: “Pe atunci nu înţelegeam de ce părintele Argatu, parcă, tot încerca să-i aşeze perna. Abia apoi ne-a spus că pe când îl împărtăşea a văzut aureolă în jurul capului lui. În primul moment a crezut că perna este colorată. Apoi, însă, şi-a dat seama că este aureola unui mare «ales» al lui Dumnezeu. După ani şi ani, când părintele Argatu stătea de vorbă cu vreun credincios al bisericii Sapienţei reamintea totdeauna această descoperire ce i-a fost dăruită lui de Dumnezeu pentru a o face cunoscută tuturor: aureola cu care l-a încununat Dumnezeu pe părintele Constantin Sârbu”.

Astfel, în data de 23 octombrie 1975, părintele Constantin Sârbu era chemat de Domnul”.

(Adrian Nicolae Petcu și Gheorghe Vasilescu – Revista Rost nr. 32 din octombrie 2005)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Reguli:

  1. Tratati persoanele care scriu aceste editoriale cu respect, nu folositi un limbaj necivilizat sau cuvinte care sa aduca o vatamare morala celorlalte persoane care posteaza mesaje.
    1. In comentariile dumneavoastra va rugam sa va referiti doar la editorialul in cauza si sa nu atacati autorul.
    2. Nu folositi un limbaj explicit sexual, vulgar sau care sa care sa jigneasca.
    3. Fara comentarii discriminatorii cu tenta xenofoba, antisemita sau rasista.
  2. Nu publicati sau solicitati in comentariile dumneavostra adrese de web, produse sau servicii.
  3. Nu transformati aceste comentarii de editoriale intr-un „chat”.
  4. Pentru protectia dumneavostra nu folositi in comentarii informatii personale, adrese de email, numere de telefon sau URL.
  5. Daca aveti vreo plangere in ceea ce priveste administrarea acestor comentarii puteti trimite un mesaj la adresa de mail: contact@revistalumeacredintei.ro.
  6. Comentariile care intra in contradictie cu regulile de mai sus vor fi sterse fara a se afisa vreun motiv.
  7. Daca veti continua sa sfidati aceste reguli nu veti mai putea sa postati mesaje.

Comentand in acest editorial, sunteti de acord cu regulile precizate, le intelegeti si va dati acordul ca le veti respecta. Va multumim.