Sava duhovnicul

Darul discernământului: Diaconul român

Printre nenumăraţii oameni ce se spovediseră părintelui Sava Duhovnicul era şi un diacon român. De tânăr venise la Muntele Athos, vieţuind aspru în pustie, nu foarte departe de schitul Sfânta Ana Mică. Într-o zi, întristat foarte, diaconul îi spuse părintelui Sava:
– Părinte, rogu-te, nu uita mâine, la Sfânta Liturghie, s-o pomeneşti pe maica mea care-a murit acum trei zile.
Aceste cuvinte „au lovit” auzul părintelui Sava ca nişte cuvinte ce trădau biruinţa diavolului. Bătrânul părinte, ce avea darul discernământului, se tulbură şi cugetă în sinea sa: „Aici duşmanul «a gătit» o mâncare foarte rea. Vicleanul! Cu câtă pricepere rătăceşte şi-ntunecă mintea făpturilor lui Dumnezeu!”
Fără a-şi manifesta în vreun fel neliniştea, încercă să dibuie locul unde se sălăşluise răul.
– Ia spune-mi mai limpede, fiule, ce s-a întâmplat. Mâine se împlinesc trei zile de la moartea mamei tale. Adică s-a strămutat la cele veşnice alaltăieri. A murit în România. Aş vrea să ştiu atunci, cum de-ai aflat de moartea ei, în doar două zile.
Urmă un moment de tăcere.
– Cum? Cum am aflat? prinse a spune timid diaconul. Iată, mi-a spus…
– Cine ţi-a spus?
– Mi-a spus îngerul păzitor.
– Îngerul păzitor? L-ai văzut tu vreodată pe îngerul tău păzitor?
– M-am învrednicit a-l vedea! Şi nu doar o dată sau de două ori. Ci de doi ani îl văd mereu. Mi se înfăţişează şi mă însoţeşte în timpul rugăciunii. Spunem împreună Laudele, facem metanii, avem împreună discuţii duhovniceşti…
Părintele Sava se amărî foarte mult auzind că de doi ani de zile durau acestea. Doi ani nu sunt puţin. Foarte trist lucru să-l laşi pe vrăjmaş ca timp de doi ani de zile să-ţi uneltească propria pieire. Atunci părintele Sava îl întrebă iar:
– Şi de ce, fiule, atâta timp nu mi-ai spus nimic despre asta?
– Mi-a zis îngerul că nu-i neapărată nevoie să vă spun.
Pricepu atunci părintele Sava că are de dat o luptă foarte grea. În primul rând, să-l convingă pe nefericitul diacon că nu avea de-a face cu un înger. Apoi, să se pregătească să înfrunte furia diavolului. „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi!”, se rugă fierbinte, în taină. Apoi spuse:
– Fiule, eşti încredinţat că cel ce ţi se arată este înger al lui Dumnezeu?
– Sunt încredinţat de aceasta, ba chiar sunt foarte sigur, părinte! Păi ne rugăm împreună şi facem în fiece zi o mie de mătănii. Vorbim despre viaţa de apoi, despre rai… Sigur este îngerul meu păzitor.
Diaconul părea neclintit în credinţa sa. Totuşi, acum începea a avea oarece îndoieli, deoarece avea deplină încredere în duhovnicul său pe care-l ştia luminat de Dumnezeu. însă iar, îşi spunea în sinea sa, cum ar putea diavolul să mă întărească în rugăciune? Căci ştiut este că diavolul îi luptă pe cei ce se roagă.
După ce-au mai discutat o vreme duhovnici şi diaconul, au încuviinţat să-l pună la încercare pe aşa-zisul „înger păzitor”. Părintele Sava îi spuse diaconului:
– Când ţi se mai arată, cere-i să spună „Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, pururea Fecioară…” Mai spune-i să-şi facă semnul Sfintei Cruci.
Lucrurile însă nu erau atât de simple. Când, vreme de doi ani, te ţine vrăjmaşul în plasa rătăcirii, îţi amăgeşte văzul şi auzul, de-ţi închipui că-l auzi spunând „Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, pururea Fecioară…” şi că-l vezi făcându-şi cruce.
Prin urmare, când se duse iar diaconul la părintele Sava, cu o oarecare mulţumire lăuntrică, îi spuse duhovnicului:
– Părinte, lucrurile sunt întocmai cum ţi-am spus. Este înger al lui Dumnezeu! Este îngerul meu păzitor! A spus şi „Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, pururea Fecioară…” şi şi-a făcut şi cruce.
Părintele Sava şi-a dat seama pe dată ce se petrecuse. Nu putea foarte uşor să zădărnicească strădaniile viclene, de doi ani de zile, ale destoinicului vrăjmaş. Însă, în timp ce vicleanul ştie a unelti cu multă pricepere, purtătorii de Dumnezeu sunt luminaţi de atotputernica înţelepciune a lui Dumnezeu ce zădărniceşte uneltirile întunericului.
Arunci înţeleptului duhovnic îi veni o idee strălucită. Îndreptându-se spre diacon, îi spuse:
– Ascultă-mă, fiule! Fii atent la această ultimă încercare, prin care se vor limpezi lucrurile, îngerii lui Dumnezeu toate le cunosc, fiindcă li le dezvăluie Dumnezeu. Demonii, dimpotrivă, sunt lipsiţi de această calitate şi multe lucruri le sunt necunoscute. Eşti de acord cu mine?
– Negreşit.
– De vreme ce încuviinţezi, ascultă ce vom face. Eu acum, chiar în clipa aceasta, voi gândi ceva – cugetă ceva împotriva diavolului – ce nu voi spune nimănui. Tu, diseară, să-i ceri „îngerului” să-ţi spună ce-am gândit. Dacă ştie, neîndoios este îngerul lui Dumnezeu. Apoi să vii să-mi spui ce s-a întâmplat.
Întorcându-se diaconul la coliba sa, simţi cum îl cuprinde o nelinişte, ca o presimţire rea. Pe de altă parte, se minuna de ideea pe care o avusese duhovnicul. Acum urma să afle care era adevărul în privinţa „îngerului”.
Îndată ce, noaptea, îi ceru „îngerului” să dea răspuns întrebării privitoare la gândul nerostit al duhovnicului, chipul luminos al „îngerului” fu umbrit de o uşoară tulburare. Părea neliniştit.
– Dar bine, iubite părinte, de ce tu, om superior, eşti interesat de gândurile unui muritor de rând? În aşa hal ai ajuns? Sărace îţi sunt dorinţele. Nu vrei mai bine să mergem astă-seară să-ţi arăt iadul, raiul şi slava Maicii Domnului?
Însă diaconul, care începuse să intre la bănuială, stăruia să-i răspundă la întrebare.
– Fac ascultare duhovnicului meu. Aşa că-ţi cer să-mi spui la ce s-a gândit.
Atunci „îngerul”, prin câteva cuvinte meşteşugite, a încercat să schimbe vorba. Însă diaconul, tot stăruind, îl aducea iar la discuţia de la început. De altminteri, aceste „iscusite” şovăieli ale „îngerului” nu-i făceau o impresie prea bună.
– Să-mi spui ce a gândit duhovnicul meu! Este foarte simplu. De ce te fereşti să-mi răspunzi? Oare nu ştii ce-a gândit bătrânul duhovnic?
Atunci diavolul îi spuse:
– Fii cu băgare de seamă, diaconule! Căci din pricina felului meschin în care te porţi cu mine, rişti să pierzi bunăvoinţa ce-ţi arăt.
– Aşa o fi, nu spun nu. Dar îţi cer ceva foarte uşor. Spune-mi, aşadar, ştii sau nu ce-a gândit duhovnicul?
În clipa aceea chipul luminos al „îngerului” dispăru, ivindu-se o creatură înfricoşătoare, ce scrâşnea din nişte dinţi uriaşi şi care, cu o gură ce-aducea mai degrabă a bot de fiară întărâtată, îi spuse:
– Piei, ticălosule! Mâine la ora asta te-om arde în foc, în iad!
Rămas singur, diaconul fu cuprins de spaimă şi deznădejde. Toată dulceaţa din care se înfruptase timp de doi ani de zile nu putea acoperi amărăciunea pe care-o simţea acum. Dacă nu ar fi fost întărit de departe de rugăciunile duhovnicului, care priveghea şi se ruga pentru el, şi-ar fi pierdut sufletul.
Trecură câteva ceasuri bune până să-şi revină şi să se poată ţine pe picioare. Simţea că nu mai putea rămâne în colibă nici o clipă. Nu se mai simţea în siguranţă nicăieri, decât numai lângă duhovnicul său. Tot timpul cât a mers pe drum n-auzea decât cumplita ameninţare a diavolului: „Mâine pe vremea asta te-om arde-n iad!” Tremura de groază…
Ajunse – nici el nu ştia cum – la coliba Învierii, unde se nevoia părintele Sava. Apucând rasa duhovnicului, nu voia să-i mai dea drumul cu nici un chip. Şi, când veni vremea să se odihnească puţin, nu putu din pricina diaconului înfricoşat!
– Nu te teme, fiule! Linişteşte-te!
– Cum să nu mă tem, părinte, când se-apropie ceasul? Oh, se-apropie ceasul când vor veni să mă ia. Hristoase, mântuieşte-mă!
Într-adevăr, la ceasul sorocit se năpusti asupra lui mulţime de duhuri viclene. Cumplite strigăte de durere şi deznădejde!
– Izvăbeşte-mă, părinte! Pier! Mă iau cu ei! Izbăveşte-mă!
Atunci părintele Sava îngenunche şi, plin de durere, cu lacrimi în ochi, se rugă Domnului să se milostivească de robul Său şi să-i îndepărteze pe demonii cei amarnici. Ruga îi fu ascultată şi astfel sărmanul diacon fu izbăvit „din gura leului”.
Astfel luă sfârşit această întâmplare înfricoşătoare.
(Sava Duhovnicul)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Reguli:

  1. Tratati persoanele care scriu aceste editoriale cu respect, nu folositi un limbaj necivilizat sau cuvinte care sa aduca o vatamare morala celorlalte persoane care posteaza mesaje.
    1. In comentariile dumneavoastra va rugam sa va referiti doar la editorialul in cauza si sa nu atacati autorul.
    2. Nu folositi un limbaj explicit sexual, vulgar sau care sa care sa jigneasca.
    3. Fara comentarii discriminatorii cu tenta xenofoba, antisemita sau rasista.
  2. Nu publicati sau solicitati in comentariile dumneavostra adrese de web, produse sau servicii.
  3. Nu transformati aceste comentarii de editoriale intr-un „chat”.
  4. Pentru protectia dumneavostra nu folositi in comentarii informatii personale, adrese de email, numere de telefon sau URL.
  5. Daca aveti vreo plangere in ceea ce priveste administrarea acestor comentarii puteti trimite un mesaj la adresa de mail: contact@revistalumeacredintei.ro.
  6. Comentariile care intra in contradictie cu regulile de mai sus vor fi sterse fara a se afisa vreun motiv.
  7. Daca veti continua sa sfidati aceste reguli nu veti mai putea sa postati mesaje.

Comentand in acest editorial, sunteti de acord cu regulile precizate, le intelegeti si va dati acordul ca le veti respecta. Va multumim.