Sfaturi ale avvei Lavrentie

„Dacă acesta, pe care l-ai avortat, era un suflet ales, prin care Dumnezeu voia să-ţi mântuiască neamul tău? Dacă mama poetului Mihai Eminescu nu ar fi vrut să-l nască, nu l-am mai fi avut pe Eminescu!”

Un frate era de rând la bucătărie şi părintele i-a spus: „Fiule, atât să vorbeşti la bucătărie, da şi nu. Altceva nimic. Că tăcerea şi liniştea sunt începutul rugăciunii.”

„Ţine posturile de la cap la coadă. Duminica şi în sărbători mergi la biserică. Nu înjura, nu drăcui, şi îţi va merge bine.”

Un frate, după ce a terminat o ascultare şi se certase cu şeful ascultării, i-a spus pă­rintelui. Părintele i-a răspuns: „Fiule, ai pierdut toată osteneala, nu fi certăreţ, ci blând.”

„În mânăstire trebuie să fii ca o albină, să culegi ce este bun, şi ce e rău să laşi în voia lui Dumnezeu.”

După părerea părintelui, fratele începă­tor trece prin trei etape, pentru ca la sfârşit să câştige statornicia şi răbdarea, cele două virtuţi pe care el le considera necesare oricărui călugăr.
Astfel, prima perioadă o numea a evla­viei, în care fratele ce intră în obştea Sfintei Mâ­năstiri îi vede pe toţi părinţii şi fraţii sfinţi, ceea ce îi dă o neîndrăzneală şi o sme­­renie bună, încât îşi face ascultările cu dragoste, neosândind şi nejudecând pe nimeni.
A doua perioadă, o numea a trans­for­mă­rilor, în care fratele începe să cunoască mai de aproape pe vieţuitorii acelei obşti şi, prin ispita vrăjmaşului diavol, începe să le vadă şi neputinţele lor fireşti. El, atunci, ui­tând să‑şi privească păcatele sale, începe să cârtească, să judece pe convieţuitorii lui şi chiar să-i osândească. De acum, spunea părintele, apare gândul nestatorniciei, cre­zând că în alt loc vei găsi ceva mai bun. Dar boala, de fapt, este în acel frate, căci a pier­dut evlavia faţă de ceilalţi şi a uitat să se osândească pe sine şi aşa a căzut în părere de sine.
Iar ultima perioadă este aceea în care apare adevărata sporire duhovnicească, când acel frate a învăţat să poarte sarcina celorlalţi, să îşi vadă păcatele sale şi să nu ia seama la păcatele altora.
Iar după această perioadă, după cum zicea părintele, apare statornicia, iar împre­ună cu ea virtutea răbdării. De aceea, pe toţi ucenicii îi sfătuia, nu numai prin viaţa sa, care era un exemplu de statornicie, ci şi prin sfaturi, să urmeze această faptă bună.

„Să taie lemne pe tine, dar de aici să nu pleci! Uite şi eu sunt aici din 1944 şi cu timpul te obişnuieşti cu ascultările, începi să-i cunoşti pe toţi din mânăstire, încât ştii să te porţi cu ei în aşa fel încât să treci pe lângă ei fără să fii vătămat sufleteşte de neputinţele lor.”

„Copilul meu, să faci mereu fapte bune şi să spui că n-ai făcut nimic.”

„Smerenia arde pe draci, fiule; nici postul, nici rugăciunea, nici o altă ne­vo­inţă nu e urâtă de draci ca nevoinţa aceea de a-şi învăţa omul mintea de-a se prihăni pe sine.”

„Spune doar atât: Iartă-mă! Şi mai mult nu. Nu vă îndreptăţiţi, ci atât să spuneţi: Am greşit, iartă-mă! Ce este mai mult e de la draci! Dacă staţi jos cu min­tea, nu cădeţi. Cum v-aţi înălţat, gata, aţi căzut.”

„Fiule, decât să cânţi cu mândrie, mai bine nu cânţi.”

„Fiule, nu fugi de greu. Unde este greu, acolo este şi cununa mai mare.”

„Ai intrat în biserică, ai intrat în cer. Nu te mai uiţi cine intră şi cine iese, nici nu te gândeşti la lucruri deşarte, ci min­tea să o ai la slujbă.”

„Fiule, cum ai intrat în biserică, în ceruri ai intrat, toate după slujbă să le laşi, gândul tău să fie numai la ­Dumnezeu.”

„Fiule, dacă mâinile lucrează şi min­tea se roagă, Dumnezeu te ajută să termini cu bine orice ascultare”.

„Fiule, noi avem un mai mare război, cel cu dracii, pe care trebuie să-i biruim, lasă tu ziarele şi politica şi te roagă pentru lume.”

Articol apărut în Lumea Monahilor anul I, nr.4 octombrie 2007