Spovedania: ce să vindecăm – simptomele sau boala?

Ieromonahul Nectarie Morozov s-a născut pe 1 iunie 1972 în Moscova. În anii ’90 a activat ca jurnalist la cotidienele „Argumente şi fapte”, „Ziarul pentru toţi”. În anul 1999 este tuns în monahism cu numele Nectarie, în cinstea Sfântului Nectarie din Eghina, Mitropolitul Pentapolisului. În 2000 este hirotonit ieromonah, iar în anul 2006 este ridicat la rangul de egumen (până în 2011 în Biserica Rusă, titlul de egumen putea fi dat unui ieromonah în semn de distincţie, chiar dacă nu era numit egumen al unei mănăstiri, în sensul de administrator al ei). În prezent slujeşte în eparhia Saratov şi este paroh al bisericii „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din oraşul Saratov. Este redactor-şef al ziarului on-line „Ortodoxie şi actualitate”. De asemenea, este autor de cărţi („Pe calea spre Dumnezeu. Experienţa îmbisericirii în lumea contemporană”, „Ce ne împiedică să fim cu Dumnezeu”, „Despre Biserică fără preconcepţii” ş.a.). În textul de faţă autorul pune în discuţie problemele importante, dar şi des întâlnite în Taina Spovedaniei.

La o primă vedere, există anumite probleme legate de modul în care se desfăşoară spovedania în ziua de astăzi. Dar acestea, voi îndrăzni să spun, numai la prima vedere. Pentru că la o privire mai subtilă, mai atentă, devine clar: în realitate problema constă în altceva, iar acestea sunt doar simptomele, manifestarea unei boli, mult mai serioase.

Noi, preoţii, într-adevăr suntem nevoiţi să ne lovim în permanenţă de dificultatea multor oameni de a înţelege Taina Pocăinţei, şi, împreună cu ei, ne este dificil câteodată şi nouă să o înţelegem. Nu vorbesc despre faptul că omului neîmbisericit îi este greu să-şi deschidă sufletul pentru prima dată în faţa lui Dumnezeu în prezenţa duhovnicului, să vorbească cu voce tare despre ce este mai rău în el şi în viaţa sa. Aceasta e cu totul firesc, nu avem de ce să ne mirăm.

Deşi trebuie să spunem că viaţa de astăzi, cu depravarea şi neruşinarea ei, îl învaţă foarte repede pe om atât cum să păcătuiască cu îndrăzneală, cât şi să vorbească cu îndrăzneală despre păcatele sale, ceea ce uneori nici la psiholog nu va spune!

Dar aceasta, slavă Domnului, nu se referă la toţi, mai sunt oameni care, chiar dacă păcătuiesc fără să se abţină, totuşi se ruşinează de păcatele lor, inclusiv la spovedanie; de aceea se căiesc chinuitor, cu greutate, ruşine şi durere sufletească – aşa cum se cuvine. Dar mai sunt şi unii care se ruşinează şi să păcătuiască, de aceea păcătuiesc puţin, nu grav, ci „uşor” şi zi de zi. Aceştia sunt în majoritate chiar oamenii din biserică.

Iată că spovedania este anevoiasă pentru mulţi dintre ei – nu din pricina mulţimii de păcate şi a gravităţii lor, ci din pricina unei de neînţeles, parcă, „incapacităţi” de a se căi, a unei lipse de ştiinţă despre cum se face aceasta, sau câteodată, chiar şi de ce se face.

De aceea suntem uneori nevoiţi să auzim lângă analogul cu Evanghelia şi crucea, în locul spovedaniei, o povestire (bine că doar o povestire şi nu o nuvelă sau un roman) cu o mulţime de detalii concomitente, personaje active sau inactive, cu abateri lirice şi cu alte încrengături absolut de prisos, îndepărtându-se de la ce este important – de la căinţa pentru păcatele ce împovărează conştiinţa. Sau, din contră, să ascultăm pentru a câta oară?, apatica şi seaca (din cauză că este fără lacrimi) enumerare: „cu fapta, cu cuvântul şi cu gândul…”.

Sau să privim cu compătimire ori cu amărăciune (în funcţie de starea sufletească proprie) la omul care se străduieşte, dar nu poate nicidecum să-şi amintească păcatele făcute şi care tot repetă: „am păcătuit… am păcătuit…”, dar cu ce – nu poate să spună nicidecum. Fiindcă a început „să se pregătească” de spovedanie chiar acolo, în biserică. Însă memoria, nu se ştie de ce, nu i-a spus nimic.

Eu nu pot să-mi explic această situaţie doar prin vestita „nepăsare preoţească”. Socotesc după propria experienţă: în parohia mea, nu doar o dată, sau de două ori am avut discuţii în afara slujbelor despre Taina Pocăinţei şi despre diferitele ei aspecte. Am vorbit şi despre esenţa acestei taine şi cum trebuie să te pregăteşti pentru ea, şi cum să eviţi greşelile care sunt mai răspândite. Și „în particular”, adică după spovedirea păcatelor, am dat şi dau unele îndrumări despre alcătuirea şi pregătirea pentru spovedanie. Iar dacă situaţia se schimbă în bine, se schimbă foarte încet şi greu.

Însă eu în nici un caz nu voi fi de acord cu părerea că pricina e în faptul că oamenii din biserică s-ar spovedi regulat şi, chipurile, din această cauză se obişnuiesc cu această taină, îşi pierd capacitatea de a o trăi în profunzime cu adevărat, cu atât mai mult, când păcate mari nu au, ci doar nişte „fleacuri”. Cred că această părere este, la fel, un simptom.

Ne spovedim aşa cum trăim

De fapt, miezul problemei de obicei nu constă în spovedanie şi, de aceea, este potrivit probabil să vorbim nu despre spovedanie ca atare, ci despre altceva: noi ne spovedim aşa cum… trăim – nici mai rău, nici mai bine. Și dacă cineva crede că are loc o „criză a instituţiei spovedaniei”, îndemnând la o revizuire a atitudinii faţă de aceasta, mai degrabă este temeinic să se vorbească despre o criză a vieţii creştine, iar toate celelalte sunt doar nişte urmări.

Dacă omul trăieşte creştineşte cu seriozitate, profund, atunci unul din semnele caracteristice ale acestei vieţi este munca permanentă cu sine, condiţionată de dorinţa de a se schimba, de a se îndrepta, de a se elibera de „omul vechi”. Aceasta e lupta continuă cu ceea ce ne împiedică să fim împreună cu Dumnezeu – lupta cu patimile noastre, cu deprinderile noastre păcătoase, cu năravurile noastre rele, ce ni se par uneori a doua noastră natură, dar în realitate, sunt doar „excrescenţele” dureroase de pe sufletul nostru, „deformările” lui, care ne împiedică să fim noi înşine în sensul deplin al cuvântului şi chiar să ne cunoaştem aşa cum trebuie.

Lupta despre care vorbim poate avea un succes mai mare sau mai mic, poate să aducă roade vizibile, concrete şi, dimpotrivă, să se arate destul de modestă prin rezultatele sale, smerindu-ne prin aceasta şi obligându-ne să gândim despre noi destul de rău. Dar! Ea trebuie să fie şi neîndurătoare. De îndată ce te împaci cu starea degradantă în care te afli, viaţa creştină ca atare se termină, din ea rămâne doar aparenţa, forma, locul credinţei îl ocupă „ideologia”. Această boală poate avea un caracter temporar, poate să pună stăpânire pe om pentru mult timp, ori poate să devină cronică şi să fie percepută deja ca o normă caracteristică.

Și atunci, desigur, este foarte greu să te spovedeşti de fiecare dată cu lacrimi, cu zdrobire de inimă, cu durere în suflet, spovedania devine formală, la fel ca şi viaţa. Și rugăciunea devine formală. Și participarea la slujbă. Și lectura duhovnicească… Și dacă reuşeşti să scapi uneori de formalitate, să fugi pentru un timp scurt, se întâmplă doar prin lucrarea harului lui Dumnezeu, care îl cheamă pe om la schimbare.

De mai multe ori m-am lovit de reflecţiile de pe internet, cum că „una e să fii călugăr şi alta e să fii mirean” şi prin urmare, „una este spovedania călugărească, şi alta este cea a unui om din lume”. Să fiu de acord cu aceasta nu pot nicidecum – din mai multe pricini. În primul rând pentru că monahii au uneori în ziua de astăzi, din păcate, o viaţă aproape mai îndestulată şi mai ocrotită decât mirenii. Iar în al doilea rând, pentru că aici, în acest raţionament, după cum mi se pare, are loc un fel de amestec între două lucruri diferite – spovedania ca atare şi destăinuirea gândurilor, care, într-adevăr este o practică în special călugărească, totuşi în ziua de astăzi, în puţine locuri mai este pe deplin păstrată.

Spovedania, în esenţa sa, este aceeaşi şi pentru monahi, şi pentru mireni. E de înţeles că mireanul puţin probabil se va căi la spovedanie de încălcarea „legămintelor ascultării, fecioriei şi sărăciei”, cum poate să se căiască un monah (sau se va căi, dar neînţelegând în fond despre ce este vorba). Dar în ceea ce priveşte patimile sufleteşti şi păcatele săvârşite cu fapta, cu cuvântul şi cu gândul, o deosebire fundamentală nu este. Aşa cum nu există o Evanghelie pentru monahi şi o Evanghelie pentru mireni, ci există doar una – pentru toţi creştinii în general. De aceea îmi voi exprima convingerea: factorul esenţial în ce priveşte spovedania nu este „statutul”, ci conştiinţa vie, neadormită cu somnul nepăsării.

Ceea ce îmi provoacă o şi mai mare neacceptare este afirmaţia că unii la spovedanie „inventează special păcate, pentru a primi accesul la Împărtăşanie”. Oare, într-adevăr, unii trebuie să inventeze păcatele? Oare nu suntem toţi plini de ele? Întrebarea e alta – le vedem noi oare?

Sfântul Mucenic Petru Damaschin spune că vederea mulţimii de păcate, precum nisipul mării, este un semn al „începutului sănătăţii sufletului”. Căci dacă noi nu vedem într-o asemenea măsură păcatele noastre, încât apare ispita să „inventăm” ceva special pentru spovedanie, pentru a „nu-l ispiti” pe duhovnic, înseamnă, probabil că trebuie să spovedim cu durere măcar unul: că sufletul nostru este atât de bolnav, încât nici chiar această boală nu o mai observăm.

Mai mult de atât voi spune: printre oamenii din biserică, printre cei care se spovedesc des, foarte rar poţi întâlni un om căruia „nu-i ajung” păcatele. Iar cei care se spovedesc o dată sau de două ori pe an, sunt deseori pur şi simplu sfinţi”, şi la spovedanie nu numai că nu-şi pot spune păcatele, ci chiar vorbesc despre virtuţile lor.

Îmi este greu să evit o oarecare înfocare, analizând această temă importantă, deşi aş vrea. Îmi este greu pentru că ea într-adevăr este foarte importantă: voci în favoarea anulării spovedaniei ca o condiţie obligatorie pentru Împărtăşanie se aud tot mai dese şi mai pline de convingere. Eu nu consider că aceasta nu se poate în principiu. Se poate, şi câteodată este chiar necesar. De exemplu, în unele mănăstiri athonite, unde monahii se împărtăşesc de patru ori pe săptămână, dar se spovedesc mai rar… Dar să vorbeşti despre aceasta ca despre o normă a vieţii bisericeşti în Rusia de astăzi este foarte nechibzuit.

Spovedania este întotdeauna un prilej de a „intra în sine”, de a ne lămuri de ceea ce se întâmplă în viața noastră şi în suflet

Sfântul Ignatie Briancianinov precizează că spovedania este una din cele mai necesare practici pentru un novice, indiferent dacă este monah sau mirean. Pentru acel novice care nu ştie încă să facă nimic cum trebuie – nici să ducă lupta duhovnicească, nici să se înfrâneze, nici să se roage. Pentru acel novice de care nu ne deosebim defel practic noi toţi – cu tot respectul nostru faţă de noi înşine şi faţă de ceilalţi…

Spovedania este întotdeauna un prilej de a „intra în sine”, de a ne lămuri de ceea ce se întâmplă în viaţa noastră şi în suflet, de a ne „aduna”, de a lua hotărârile necesare, mai ales pentru cineva care trăieşte împrăştiat şi molatic. Nu oare din cauza împrăştierii, practic fiecare s-a lovit şi se loveşte câteodată de „nu am chef ” să merg la spovedanie? Dar dacă i-am da o justificare acestui „nu am chef ”, dacă am face spovedania neobligatorie, lăsând pe socoteala conştiinţei omeneşti să hotărască – e nevoie de ea acum sau doar peste jumătate de an? Acelei conştiinţe care atât de des doarme şi se trezeşte în silă, cu greu, chinuindu-se…

Dar ce este şi mai grav – dacă am fi consecvenţi cu noi înşine, ne-am revizui atitudinea faţă de multe. De ce să ne rugăm mult, dacă noi oricum ne rugăm cu neatenţie? Oare nu e mai bine ca toate aceste canoane, pravile să le schimbăm cu o rugăciune scurtă, sau chiar şi mai bine – rugăciunea să fie dedicată doar nevoilor în curs? De ce să fie o slujbă atât de complicată şi lungă, dacă în timpul ei noi ne gândim la ale noastre?

Iar postul? Oare cineva reuşeşte să postească după tipic – cu neputinţele noastre trupeşti şi stresurile permanente? Numai chinuri şi niciun folos, ispite numai… De ce să nu se dea dezlegare oficial – cine să mănânce brânză şi lapte, cine să mănânce peşte, sau cine chiar carne?

Şi va fi nevoie – dacă vom gândi în continuare aşa…

Deşi există un mod mai firesc, mai corect, şi ce este cel mai important – plăcut lui Dumnezeu – de a rezolva aceste „probleme”: să învăţăm să trăim creştineşte cu adevărat, şi nu doar printre altele şi oricum…

Traducere din limba rusă: Angela Voicilă
Sursa: pravmir.ru – „Pravoslavie i mir” („Ortodoxia şi lumea”).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Reguli:

  1. Tratati persoanele care scriu aceste editoriale cu respect, nu folositi un limbaj necivilizat sau cuvinte care sa aduca o vatamare morala celorlalte persoane care posteaza mesaje.
    1. In comentariile dumneavoastra va rugam sa va referiti doar la editorialul in cauza si sa nu atacati autorul.
    2. Nu folositi un limbaj explicit sexual, vulgar sau care sa care sa jigneasca.
    3. Fara comentarii discriminatorii cu tenta xenofoba, antisemita sau rasista.
  2. Nu publicati sau solicitati in comentariile dumneavostra adrese de web, produse sau servicii.
  3. Nu transformati aceste comentarii de editoriale intr-un „chat”.
  4. Pentru protectia dumneavostra nu folositi in comentarii informatii personale, adrese de email, numere de telefon sau URL.
  5. Daca aveti vreo plangere in ceea ce priveste administrarea acestor comentarii puteti trimite un mesaj la adresa de mail: contact@revistalumeacredintei.ro.
  6. Comentariile care intra in contradictie cu regulile de mai sus vor fi sterse fara a se afisa vreun motiv.
  7. Daca veti continua sa sfidati aceste reguli nu veti mai putea sa postati mesaje.

Comentand in acest editorial, sunteti de acord cu regulile precizate, le intelegeti si va dati acordul ca le veti respecta. Va multumim.