Ultimul interviu al Părintelui Dumitru Stăniloae

Cum în noiem­brie 1993 Părintele Dumitru Stăniloae urma să împli­nească 90 de ani, ţineam mult să dedic acestei aniversări numărul res­pectiv al publicaţiei pe care o scoteam pe atunci („Alfa & Omega”). M-am grăbit, deci, să mă duc să iau câteva cuvinte de la Pă­rintele Dumitru încă din pragul toamnei, nu cu gândul că vor fi ultimele, ci cu gândul de a evita aglomeraţia şi obo­seala din preajma aniversării, când presupuneam că va fi a­sal­tat de jurnalişti. Părintele tocmai se întorsese acasă, după câ­­teva zile petrecute la Mânăstirea Ţigăneşti. L-am găsit oste­nit şi slăbit. Vorbea cu greutate şi tusea îl îneca des. Duhul îi era însă la fel de viu şi de prezent. În ciuda avertismentului Mai­cii Filofteia, care-l îngrijea, l-am ostenit trei sferturi de ceas… Dumnezeu a vrut să-l cheme la El pe Părintele Dumitru la numai o lună după aceea. Acum, toate câte mi le-a spus atunci apar  într-o altă lumină: aceea de testament. (Costion Nicolescu)

Costion Nicolescu: Care a fost cea mai mare bucurie a Sfinţiei Voastre în această viaţă?
Părintele Dumitru Stăniloae: Nu ştiu care a fost cea mai mare bucurie. Am avut mai multe bucurii, pe rând. O mare bucurie a fost căsătoria cu soţia mea, apoi naşterea fiicei mele. A fost o bucurie şi apariţia fiecărei cărţi. Multe bucurii mi-au fost dă­ruite de Mitropolitul Nicolae Bălan de la Sibiu, când m-a numit profesor la Facultatea de Teologie din Sibiu, sau când mi-a oferit să conduc redacţia revistei Te­le­graful Român. Mare bucurie a fost şi legătura cu Nichifor Crainic, care m-a invitat să scriu la Gândirea. O mare bu­curie a fost, mai recent, faptul de a fi fost ales membru al Aca­de­miei Române şi Doctor Honoris Causa al Uni­ver­sităţii din Bucureşti.
C. N.: Dar cele mai mari dezamăgiri?
Pr. D. S.:
Deza­mă­gi­re a fost când s-a instaurat comu­nis­mul în ţară. Atunci, nişte colegi de la Sibiu, care fu­se­­seră întâi de extremă dreaptă, au trecut de partea comu­niştilor şi m-au scos de la Recto­rat şi de la Telegraful Ro­­mân, în 1947. Mi­tro­politul Bălan, foarte necăjit, s-a dus la Bu­cu­reşti şi a insistat să se revină asupra hotărârii, dar nu a reuşit. S-a întors plângând la Sibiu… Comunismul a fost o mare durere!
C. N.: Care credeţi că a fost perioada cea mai rodnică de care aţi avut parte?
Pr. D. S.:
O perioadă rodnică a fost aceea când mi s-au concretizat nişte osteneli, între 1938-1940; am tipărit mai multe cărţi atunci: Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Pa­lama, Ortodoxie şi românism, Iisus Hristos sau res­ta­urarea omului… Apoi, perioada de după ie­şirea din închi­soare. Am putut continua, după 1970, Filocalia, începută înainte de ‘47 la Sibiu. Am continuat până la vo­lumul 12. De asemenea, am publicat Dogmatica, în 3 volu­me, Spiritualitatea ortodoxă, Comuniune şi spiritualitate românească în Liturghia ortodoxă şi o carte despre Chi­pul nemuritor al lui Dumne­zeu. Au fost şi mai multe vo­lu­me de traduceri din Sfinţii Părinţi, cu bogate comen­ta­rii. A fost o perioadă foarte rodnică: în fiecare an apărea o carte.
C. N.: Este o deosebire între a sluji Sfânta Liturghie şi a scrie cărţi teologice?
Pr. D. S.:
Amân­do­uă sunt importante. Să te simţi în Hris­tos, să te rogi Lui să vină în timpul Liturghiei, să te ro­gi Tatălui să trimită pe Duhul Sfânt, ca să pre­fa­că pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele lui Hristos. Să te rogi împreună cu oamenii din biserică, mereu cu con­ştiinţa că eşti în pre­zen­ţa lui Iisus Hristos. Sigur, este important şi a lămuri lucrurile despre Sfânta Treime, despre Hristos. Am trăit amândouă aceste bu­cu­rii. Eu le-am văzut tot­deauna împreună. Nu poate exista una fără cealaltă. Cât m-au ţinut puterile, slujeam Sfânta Liturghie în fie­ca­re du­­mi­nică şi sărbătorile la vreo biserică din apropiere, sau pe unde eram invitat.
C. N.: Dintre toţi oamenii pe care i-aţi avut în preajmă, cui datoraţi mai mult?
Pr. D. S.:
Părinţilor mei. Ei m-au învăţat să mă închin, să am viaţa curată, în smerenie, să nu judec pe alţii… Ei mi-au trezit dragostea de a-L predica pe Hristos. […]
C. N.: Dintre toate lucrările Sfinţiei Voastre, con­si­de­raţi că este una mai importantă?
Pr. D. S.:
Poate că Dogmatica e cea mai completă, cea mai bogată. Apoi, multe note din Filocalii s-ar putea adu­na, ar putea forma o teologie dogmatică duhovnicească, de sine stătătoare. Dar Dogmatica este cea mai sistema­tică.
C. N.: Dacă aţi avea putere să vă aşezaţi din nou la masa de lucru câţiva ani, ce v-aţi pro­pu­ne să faceţi?
Pr. D. S.:
Aş vrea să adâncesc expunerea de­spre Hris­tos în Evanghelie, în Epistolele Apostolului Pavel, în alte Epistole, în Prooroci… Aş vrea să adâncesc bogăţia şi forţa lucrării Lui. El e Lumina Care luminează lumea, El ne în­dumnezeieşte, El e Iubire neţărmurită. Să simţim iu­bi­rea Lui şi să simţim bogăţia Lui… Orice rugăciune, dacă o pătrunzi, îţi deschide multe taine ale lui Hristos.
C. N.: Care consideraţi că sunt direcţiile sau contribuţiile din teolo­gia Sfinţiei Voastre care au făcut să vă fie traduse cărţile în multe limbi?
Pr. D. S.:
Am atins inima teologilor occidentali pre­zen­tându-L pe Hristos ca pe Cel ce vine cu iubire către noi, am atins coarda simţirii lor. N-am rămas la o expu­nere teoretică simplă, sau la aceea a Ortodoxiei ca fiind un simplu rit creştin între altele. Ritul nu-i o formă oarecare. Dacă nu ai învăţătura apostolică despre Hristos şi Liturghia apostolică, nu-L ai pe Hristos întreg. Ritul exprimă credinţa: în slujbele Bisericii îţi exprimi credinţa în Hristos cu toată convingerea că El e prezent. Când spui „Doamne miluieşte“, crezi că El are multă milă de noi, şi simţi mila Lui. Când spui „Sfinte Dum­ne­zeule“, simţi sfinţenia Lui, pe care o capeţi şi tu. Este nece­sar să ne atingă şi pe noi tot ce spunem despre Dum­nezeu. Am căutat să exprim această prezenţă a lui Dum­nezeu prin harul, prin energia Lui necreată, prin jertfa Lui. Asta le-a plăcut, mai ales, occidentalilor, pentru că ei s-au depărtat foarte mult de această prezentare vie a lui Hristos… Odată a venit un baptist la mine cu o carte a Sfân­tului Chiril despre graţie şi mi-a spus: „Îmi place de d-voastră că aţi pus accentul pe Hristos. La noi sunt numai vorbe fără conţinut. Am văzut la d-voastră conţinutul de gândire al Sfinţilor Părinţi, aţi reflectat asu­pra lui Hristos şi aţi căutat să atingeţi toate coardele sufle­tului nostru“. Cred că asta a fost. […]
C. N.: Dintre Sfinţii Părinţi sunt unii care vă sunt mai dra­gi, mai apropiaţi, cu care simţiţi o anume potrivire lăun­trică?
Pr. D. S.:
Nici un Părinte nu-i identic cu celă­lalt, fiecare aduce ceva nou. Îmi place foarte mult Sfântul Ma­xim Mărturisitorul pentru că e larg, are o expunere largă a învăţăturii despre Hristos. Îmi place Sfântul Grigorie Pa­la­ma pen­tru că a prezentat taina harului, a arătat că este o graţie necreată şi nu una creată. Îmi place Sfântul Simeon Noul Teolog pentru că a pus o notă profund poetică în scri­erile lui despre Hristos, o notă de mare simţire… […]
C. N.: Cât de strânsă este legătura dintre credinţă şi naţiune?
Pr. D. S.:
E rău să nu mai fie un neam într-o credinţă. Nu mai este una în toate. Am pri­mit o scrisoare anonimă, unde mi se spune că fac o legătură prea strânsă între Orto­doxie şi naţiune, că naţiunea ar fi pe planul doi. Întâi să-L iubeşti pe Dumnezeu şi apoi naţiunea. Na­ţia este lăsată şi ea de Dumnezeu. Fiecare naţie are un fel de a prinde spi­ri­tua­litatea, aşa cum are şi fiecare om. Naţiunea noastră de la înce­put a fost aşa, creştin-ortodoxă. Nu poţi des­părţi cele două aspecte, cel puţin la noi.
C. N.: Credeţi că se va mai putea ajunge vreo­dată la unirea Bisericilor?
Pr. D. S.:
E greu, dacă ne gândim la Apo­ca­lipsă… E greu pentru că sunt multe porniri ego­centrice. Fiecare ar trebui să preţuiască ceea ce are celălalt în el şi să ia mai mult de la alţii. Nu ştiu cum va fi. Toată chestiunea e foar­te com­plicată. Oamenii sunt făcuţi să se şi între­geas­că, nu numai să se afirme fiecare; să aducă fiecare ceva pro­priu, să fie deschişi unii altora… Este greu!
C. N.: De care loc vă simţiţi cel mai legat?
Pr. D. S.:
De satul meu, de Vlădeni. M-a influenţat foar­te mult. Înţelegerea dintre oameni o văd cum era în satul meu natal. Natura o pri­vesc prin prisma acelui loc binecuvântat.
C. N.: Simţiţi prezenţa doamnei preotese lângă Sfinţia Voastră?
Pr. D. S.:
O simt adeseori, da! Am trăit o via­ţă întrea­gă cu ea… era bună, răbdătoare…
C. N.: Ce vă doriţi cel mai mult acum?
Pr. D. S.:
Să mă mântuiesc, să nu mă mai chi­nuie Dum­­nezeu prea mult cu slăbiciunea asta de acum şi să mă aju­te să ajung la mântui­re. Să-mi fie în preajmă mereu…

30 august 1993

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Reguli:

  1. Tratati persoanele care scriu aceste editoriale cu respect, nu folositi un limbaj necivilizat sau cuvinte care sa aduca o vatamare morala celorlalte persoane care posteaza mesaje.
    1. In comentariile dumneavoastra va rugam sa va referiti doar la editorialul in cauza si sa nu atacati autorul.
    2. Nu folositi un limbaj explicit sexual, vulgar sau care sa care sa jigneasca.
    3. Fara comentarii discriminatorii cu tenta xenofoba, antisemita sau rasista.
  2. Nu publicati sau solicitati in comentariile dumneavostra adrese de web, produse sau servicii.
  3. Nu transformati aceste comentarii de editoriale intr-un „chat”.
  4. Pentru protectia dumneavostra nu folositi in comentarii informatii personale, adrese de email, numere de telefon sau URL.
  5. Daca aveti vreo plangere in ceea ce priveste administrarea acestor comentarii puteti trimite un mesaj la adresa de mail: contact@revistalumeacredintei.ro.
  6. Comentariile care intra in contradictie cu regulile de mai sus vor fi sterse fara a se afisa vreun motiv.
  7. Daca veti continua sa sfidati aceste reguli nu veti mai putea sa postati mesaje.

Comentand in acest editorial, sunteti de acord cu regulile precizate, le intelegeti si va dati acordul ca le veti respecta. Va multumim.