LOADING

Type to search

Viata Parintelui Ilie Cleopa alcatuita de parintele Ioanichie Balan

Marii duhovnici ai neamului

Viata Parintelui Ilie Cleopa alcatuita de parintele Ioanichie Balan

Share

I

CASA PARINTEASCA

Fericitul întru pomenire, Arhimandritul Cleopa Ilie, părintele nostru duhovnicesc, s-a născut în comuna Sulita, judetul Botosani, la 10 aprilie, anul 1912.

Părintii săi, Alexandru si Ana Ilie, au fost un exemplu viu de trăire crestină, fiind iubitori de Dumnezeu, de biserică si de copii. Nu lipseau niciodată de la sfintele slujbe, făceau milostenie, se rugau mult împreună cu copiii, si duceau o viată curată si bineplăcută lui Hristos. Casa lor era ca o biserică, asa cum povestea si Părintele Cleopa: ”Aveam o cameră toată numai cu icoane. Un fel de paraclis. Acolo ne rugam. Chiar si la miezul noptii ne sculam si făceam rugăciuni”. Nu se auzea între ei de înjurături, betie, desfrâu, judecăti pentru avere si avorturi, ci viata de zi cu zi curgea lin ca o apă dulce de izvor, căci asa se mostenea din mosi-strămosi si asa era traditia crestină în partea locului.

Nu întâmplător s-au născut în această zonă, cu rânduiala lui Dumnezeu, multi oameni mari, dintre care nu putini călugări, preoti, ierarhi alesi si cuviosi, cum a fost si Sfântul Ioan cel Nou de la Neamt (1913-1960) si chiar Ieroschimonahul Paisie Olaru, duhovnicul Părintelui Cleopa. Între acestia nu gresim dacă îl numărăm si pe vrednicul de pomenire, părintele nostru duhovnicesc al tuturor, Arhimandritul Cleopa Ilie.

El a fost ales de Dumnezeu de la nastere pentru a povătui duhovniceste si a mângâia atât pe călugări, preoti si ierarhi, cât si multimea credinciosilor. Preacuviosia sa era duhovnicul si povătuitorul de obste al tuturor celor ce-i cereau rugăciunile si voiau să urmeze lui Hristos, si a fost o binecuvântare a lui Dumnezeu pentru întreaga noastră tară.

Casa părintească în care s-a născut Arhimandritul Cleopa Ilie era ca o biserică vie, dar nu o înlocuia pe cea din sat, unde slujea vestitul preot de atunci, Gheorghe Chiriac. Căci, precum spunea însusi Cuviosia sa, locuitorii din satul Sulita ascultau de preotul lor ca de Însusi Hristos si nimic nu făceau fără sfatul si binecuvântarea lui. De aceea, viata de zi cu zi curgea firesc, biserica era plină de credinciosi, iar copiii, foarte numerosi, formau podoaba satului.

Asa erau satele românesti în primele decenii ale secolului al XX-lea! Pentru aceasta si familia părintilor săi a fost binecuvântată de Dumnezeu cu zece copii, dintre care doi au murit de mici, iar opt copii (patru băieti si patru fete) au supravietuit.

Părintii

Tatăl

După traditie, strămosii tatălui său erau vestiti oieri, originari din comuna Sălistea Sibiului, care, datorită persecutiilor religioase din secolul al XVIII-lea, au fost nevoiti să părăsească Ardealul si să se strămute în Moldova, stabilindu-se în judetul Botosani. Din bătrâni se păstrează această amintire, că au trecut Muntii Carpati în Moldova trei frati de o mamă cu numele de familie Ilie. Unul dintre ei s-a stabilit în judetul Botosani, devenind strămosul Părintelui Cleopa.

Al doilea, de asemenea mare crescător de oi, s-a stabilit în comuna Pipirig – Neamt, si a avut ca ultim urmas pe Grigore Ilie, care s-a mutat nu demult la Domnul. Al treilea frate s-a făcut pustnic în Muntele Athos, unde a si răposat.

Alexandru Ilie, tatăl Părintelui Cleopa, s-a născut în anul 1871, la 12 septembrie, în comuna Sulita – Botosani. El era un bărbat înalt, tăcut si bun gospodar. În anul 1902 s-a căsătorit cu Ana Bercea, din satul vecin, Dracsani, fiind cununati la biserica din sat de vrednicul Preot Gheorghe Chiriac, care mai târziu avea să-i boteze si pe cei zece copii ai lor.

Alexandru se îndeletnicea îndeosebi cu agricultura, cu cresterea vitelor si cu negotul de animale, fiind numărat printre cei dintâi gospodari din sat. Aveau 150 de oi, peste 20 de vite mari si 30 de hectare de pământ.

Despre tatăl său, Alexandru, Părintele Cleopa zicea următoarele: ”Dumnezeu să-l ierte pe tatăl meu. Era un om înalt, plesuv, cu barbă albă mare si foarte credincios. În fiecare sărbătoare se ducea cu copiii la biserică si ajuta pe cei săraci. Pe el nu l-a văzut nimeni băut sau înjurând sau fumând sau făcând altceva dintr-acestea.

Dimineata, când să plecăm la scoală, mama ne zicea să mâncăm ceva sau să luăm în traistă. Dar tata zicea: ”Nu! Lasă-i, babă hăi, că n-or să moară!” Iar când veneam de la scoală, luam Sfânta Anaforă si apoi mâncam. Fratii mei, mai cu seamă fratele Mihai, nu mâncau nimic până nu terminau Psaltirea de citit.

Până nu ne rugam un ceas, nu ne dădea de mâncare, nimic. Chiar dacă nu era în post, zicea: ”Nu se mănâncă acum. Când vii de la scoală, la amiază. Nu esti porc să mănânci de dimineată”.

Nu stia carte, dar avea frică de Dumnezeu. Să adoarmă seara vreunul neînchinat? Sau să stea la masă până nu zicea ”Tatăl nostru”? Sau să nu se ducă Duminica la biserică? Sau să audă c-a înjurat sau a fumat sau a furat ceva? Că nu-l vedeai pe el cu acestea în veac. Avea o curea în cui, îi zicea ”Sfântul Neculai”. Dacă te prindea cu ceva, ferească Dumnezeu! El zicea: ”Măi, uite ”Sfântul Neculai”! Treci la rugăciune! Te-am făcut cu doi ochi, stii carte, citeste Psaltirea si rugăciunile din carte!”

Odată, venind de la scoală, am găsit pe drum un ham. L-am luat bucuros si l-am dus acasă. Când m-a văzut tata, m-a întrebat de unde l-am furat. Iar eu i-am spus: ”L-am găsit si m-am gândit că ne poate fi de folos”. Dar tatăl meu mi-a spus hotărât: ”Du-te si-l du înapoi, că nu l-ai pus tu acolo!”

El a fost în casă sfesnic. El a fost stăpân peste noi”.

Ajungând la vârsta de 72 de ani, Alexandru Ilie si-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, la 23 februarie 1943.

Mama

Ana Ilie, mama Părintelui Cleopa, s-a născut la 10 octombrie 1876 din părinti agricultori si buni crestini. În anul 1902 se căsătoreste cu Alexandru, cu care naste zece copii. Dintre acestia, cinci copii – patru băieti si o fată – au intrat în viata monahală.

Ana era o femeie simplă, mică de statură, fără carte, dar cu o memorie deosebită. Ea adeseori plângea, căci avea darul lacrimilor. Durerea ei cea mai mare era aceea că aproape toti copiii i-au murit de tineri. Singurul care a supravietuit până la adânci bătrâneti a fost Părintele Cleopa. Trei băieti si o fiică au răposat la mănăstire si ceilalti în satul natal. Cu toate acestea, a fost întărită de Dumnezeu cu darul Său, ca să-si poată duce crucea care i-a fost rânduită de Sus.

Rămânând văduvă în anul 1943, a fost adusă de Părintele Cleopa la mănăstire si apoi tunsă în monahism la Agapia Veche în anul 1947, sub numele de Agafia. După mai bine de douăzeci de ani, în toamna anului 1968, la 15 septembrie, Schimonahia Agafia Ilie se strămută la cele vesnice în vârstă de 92 de ani.

Copiii

familiei Alexandru si Ana Ilie

Maria

Era fiica cea mai mare a familiei Ilie. Ea s-a născut în anul 1903. Fiind cea mai în vârstă dintre copii, ea a îngrijit pe fratii ei mai mici, dându-le o bună educatie. S-a căsătorit în satul natal si a născut o fiică. A rămas văduvă de tânără. După putin timp i-a murit si fetita.

Vasile

S-a născut în anul 1905, fiind al doilea copil din familie. Împreună cu alti doi frati mai tineri, Gheorghe si Constantin – viitorul Părinte Cleopa – a păscut oile părintilor săi în preajma Schitului Cozancea din apropiere.

Aici a avut povătuitor pe vestitul Schimonah Paisie Olaru, care era sihastru în pădurile Cozancei.

În anul 1929, Vasile intră în obstea Schitului Sihăstria – Neamt, sub povătuirea marelui egumen Ioanichie Moroi. După doi ani de nevointă si ascultare la oi, se mută la cele ceresti, în vara anului 1931.

Gheorghe (Monahul Gherasim)

S-a născut în anul 1907. Era foarte blând, evlavios si întelept, însă foarte aspru cu sine. S-a format duhovniceste în Schitul Cozancea, fiind sub ascultarea Schimonahului Paisie Olaru. Apoi a intrat în obstea Schitului Sihăstria spre sfârsitul anului 1927 si a fost călugărit sub numele de Gherasim. Era cel mai nevoitor dintre toti fratii săi, postind mult si rugându-se neîncetat. Stia Psaltirea pe de rost si o repeta zilnic, păscând vitele schitului.

După sase ani de viată monahală, îsi dă duhul în mâinile Domnului, în toamna anului 1933.

Profira

S-a născut în anul 1910 si nu a fost căsătorită niciodată. Ea a dus greul familiei, lucrând la câmp si purtând grijă de ceilalti frati mai mici.

Odată, pe când prăsea la câmp, simtindu-se bolnavă, a rugat pe fratele ei Constantin (Cleopa) să citească la Psaltire. Pe când el citea, Profira si-a dat duhul în mâinile Domnului.

Constantin (Părintele Cleopa)

S-a născut la 10 aprilie 1912, fiind al cincilea copil din cei zece ai familiei Alexandru Ilie. A urmat scoala primară de sapte ani în satul natal. Avea o memorie cu totul deosebită, asemănându-se mamei sale. Timp de peste trei ani de zile a făcut ucenicie duhovnicească la Schimonahul Paisie Olaru, pustnic în Schitul Cozancea.

În anul 1929, la începutul lui decembrie, a intrat în obstea Schitului Sihăstria împreună cu fratele său mai mare, Vasile. După trei zile de ispitire, au fost primiti în obstea acestui schit, în ziua Sfântului Ierarh Spiridon, la 12 decembrie.

Până în anul 1935, Constantin a păscut oile Schitului Sihăstria, împreună cu alti frati. Apoi este luat în armată în orasul Botosani. Se reîntoarce la schit în toamna anului 1936 si este tuns în monahism la 2 august 1937, primind numele de Cleopa. După aceasta face ascultare la oile schitului până în vara anului 1942, fiind ajutat de monahii Galaction Ilie si Antonie Olaru.

În iunie 1942 este adus în schit si numit loctiitor de egumen, întrucât staretul Ioanichie Moroi era bolnav.

În anul 1944, la 27 decembrie, monahul Cleopa este hirotonit ierodiacon, iar la 23 ianuarie 1945 este hirotonit ieromonah de Episcopul Galaction Cordun, pe atunci staret al Mănăstirii Neamt. După această dată este numit oficial egumen al Schitului Sihăstria.

În anul 1947, Schitul Sihăstria, numărând peste 60 de vietuitori, a fost ridicat la rang de mănăstire, iar Proto-singhelul Cleopa Ilie este făcut arhimandrit, cu aprobarea Patriarhului Nicodim.

În anul 1948, fiind urmărit de organele politice de atunci, se retrage pentru sase luni în pădurile din jurul Mănăstirii Sihăstria.

În anul 1949, la 30 august, Arhimandritul Cleopa Ilie este numit staret al Mănăstirii Slatina – Suceava si se transferă acolo cu 30 de călugări din obstea Mănăstirii Sihăstria, în urma deciziei Patriarhului Justinian. În locul său este numit staret Protosinghelul Ioil Gheorghiu.

La Mănăstirea Slatina întemeiază o obste care a ajuns la peste 80 de vietuitori. Între anii 1952-1954, fiind urmărit de securitate, se retrage în Muntii Stânisoara, împreună cu ieromonahul Arsenie Papacioc. După mai bine de doi ani de viată pustnicească, este readus în mănăstire, la porunca Patriarhului Justinian.

În anul 1956, revine la metanie, iar în primăvara anului 1959, se retrage pentru a treia oară în Muntii Neamt, unde se nevoieste mai bine de cinci ani de zile.

În toamna anului 1964 revine în Mănăstirea Sihăstria, ca duhovnic al întregii obsti, si povătuieste fără întrerupere atât călugări, cât si mireni, timp de 34 de ani, până la 2 decembrie 1998, când îsi dă duhul în mâinile lui Hristos.

Ecaterina

Era a treia soră a Părintelui Cleopa. S-a născut în anul 1914. După ce a terminat scoala primară în satul natal, a intrat în monahism la Mănăstirea Agapia Veche, devenind rasoforă, si s-a nevoit aici mai multi ani. Apoi s-a retras la Mănăstirea Agafton, din judetul Botosani, si a trecut la cele vesnice de tânără în această mănăstire.

Mihai

Era al patrulea frate al Părintelui Cleopa. S-a născut în anul 1917. Împreună cu fratii săi a păstorit oile în poienile Schitului Cozancea mai multi ani. În anul 1934 a fost primit ca ucenic la Mănăstirea Durău, unde s-a nevoit câtiva ani. Apoi s-a retras la Schitul Cozancea si si-a dat duhul în mâinile Domnului, în anul 1940.

Hareta

S-a născut în anul 1920. Urmează scoala primară în sat si îsi ajută părintii la munca câmpului. Ca si ceilalti frati ai ei, se mută la Domnul din fragedă vârstă, pentru a se bucura neîncetat cu cetele îngeresti.

Alti doi copii

Ana Ilie mai naste doi copii, al căror nume nu ne sunt cunoscute. Ei mor din pruncie, fiind înmormântati în cimitirul satului natal.

————————————————

 

II

VIATA SI NEVOINTELE

CUM A FOST DARUIT MAICII DOMNULUI

PRUNCUL CONSTANTIN

În primele două luni după nastere, pruncul Con-stantin – viitorul Părinte Cleopa – era tot timpul bolnav. De la o vreme nu mai mânca aproape nimic si plângea zi si noapte. Toti erau îngrijorati de viata lui.

Nestiind ce să mai facă, mama lui, Ana, a fost sfătuită de bătrânele din sat să se ducă cu pruncul bolnav la vestitul duhovnic Conon Gavrilescu de la Schitul Cozancea, care era un mare exorcist si vindeca multi bolnavi cu sfânta rugăciune.

Ajungând la chilia duhovnicului Conon, unde astepta multă lume, si-a spus durerea ei, plângând cu multe lacrimi:

– Ce să fac, părinte, că acest copil de la o vreme nu mai mănâncă si plânge într-una? Mă tem să nu moară.

– Stii ce să faci? Să-l dăruiesti Maicii Domnului!

– Cum să-l dăruiesc Maicii Domnului?

– Iată cum, a zis el. Ia o lumânare si un prosop, asează pruncul înaintea icoanei Maicii Domnului din biserică si zi asa: ”Maica Domnului, îti dăruiesc tie copilul acesta care este bolnav! Fă ce stii tu cu el!”

Atunci mama pruncului s-a închinat cu lacrimi la icoana Maicii Domnului, făcând trei metanii, si, căzând în genunchi, a zis plângând: ”Maica Domnului, îti dăruiesc tie copilul acesta al meu, că este bolnav si plânge mereu. Fă ce stii tu cu el!” Si l-a trecut de trei ori pe sub sfânta icoană.

De atunci pruncul Constantin s-a făcut sănătos. Aceasta a fost o adevărată minune a Maicii Domnului, iar din momentul acela Constantin nu a mai fost bolnav de moarte toată viata sa.

Asa miluieste Maica Domnului pe mamele care nasc copii în frică de Dumnezeu.

COPILARIA

De mic copil, Părintele Cleopa avea multă evlavie la Maica Domnului. La unsprezece ani a învătat Acatistul Bunei Vestiri pe de rost, cum singur spunea: ”Eram la desfăcat păpusoi în tarină si aveam cartea de rugăciuni ascunsă sub pănusi. Până când venea tata cu căruta cu popusoi, mai învătam un icos, mai învătam un condac. Si uite asa am învătat Acatistul Maicii Domnului”.

Toti fratii săi iubeau înfrânarea de mici. Mama sa spunea că le punea uneori carne în traistă, când nu era post. Dar ei nu o mâncau, ci o dădeau la altii si mâncau putină pâine si ce mai aveau.

Iarăsi ne spunea Părintele Cleopa: ”Când eram mic si veneam de la scoală, treceam printr-un sat si, văzând că băietii dau cu pietre pe o casă cu tablă rosie, am început să arunc si eu. Profesorul a auzit, ne-a luat pe toti si ne-a tras câte o palmă. Acum îi multumesc că mi-a făcut un bine si îl pomenesc la rugăciune!”

Spunea mama sa despre Constantin că de copil ura cele lumesti si fugea de ele. Când s-a făcut mai mărisor si mergea cu oile, dacă se întâmpla să fie o nuntă în sat si cânta muzica, nu trecea pe acolo, ci ocolea satul de departe si asa ajungea acasă!

CU OILE LA SCHITUL COZANCEA

În fiecare vară Alexandru Ilie făcea stână de oi pe dealurile si poienile din preajma Schitului Cozancea, la circa 5 kilometri depărtare de sat. Apoi încredinta oile celor trei feciori mai mari ai săi: Vasile, Gheorghe si Constantin, care cunosteau aceste locuri binecuvântate din fragedă copilărie. Tot în această parte se afla si chilia pustnicului Paisie Olaru, părintele lor sufletesc.

Acest ieroschimonah s-a născut în comuna Lunca – Botosani, în anul 1897, si s-a închinoviat în obstea Schitului Cozancea din apropiere, în anul 1922. Aici s-a nevoit 26 de ani într-o mică chilie pustnicească, lăudând pe Dumnezeu ziua si noaptea si mângâind multe suflete. Pentru aspra sa nevointă era căutat de multi credinciosi, pe care îi mângâia duhovniceste.

De mici copii, Constantin si cu fratii săi mergeau deseori la Schitul Cozancea, fiind foarte iubiti de Părintele Paisie. Ei se îngrijeau să cânte la strană, să lucreze gră-dina si să ducă cele de nevoie părintilor bătrâni din schit.

Asa a fost rânduit de Dumnezeu ca aceste tinere vlăstare să se formeze sufleteste de mici, pentru marea nevointă călugărească ce le stătea înainte. Ori de câte ori aveau vreo ispită, alergau la pustnicul Paisie si îi cereau cuvânt de folos. Iar părintele îi sfătuia să tină tăcere permanentă, să zică mereu rugăciunea ”Doamne Iisuse”, să facă zilnic metanii, iar seara, după mulsul oilor, să citească Psaltirea si Acatistul Maicii Domnului.

Fratii fiind ascultători, niciodată nu ieseau din cuvântul bătrânului. Dar diavolul îi ispitea din ce în ce mai mult, că nu putea răbda să fie biruit de niste copii, care îl izgoneau cu puterea psalmilor. Pentru aceea multe ispite le făcea vrăjmasul.

Odată, pe când cei trei frati se jucau între ei, din lucrarea vicleanului, unul a fost atât de tare lovit, încât toti credeau că a murit.

Altădată diavolul îi tulbura în timpul sfintei rugă-ciuni. Când se rugau noaptea, uneori dracii începeau să facă zgomot în pod si să grohăie ca porcii. La început, fiind mai mic, Constantin îi întreba pe frati: ”Voi auziti?” Atunci fratele mai mare, Vasile, îi spunea: ”Stai linistit! Nu-l băga în seamă! Lasă-l, măi, că atâta poate!”

Văzând vrăjmasul că fratii îl ard cu rugăciunea si cu postul, le-a făcut o ispită si mai mare. Într-o seară târziu, pe când toti trei se rugau în genunchi si citeau la Psaltire în jurul focului de la stână, deodată au văzut o pasăre străină, ca un vultur, mergând printre ei. Fratele mai mic, Constantin, fiind mai zburdalnic, a lăsat Psaltirea si a zis:

– Uite ce pasăre frumoasă este aceasta!

– Taci, roagă-te, si nu mai vorbi! i-a spus Vasile, fratele mai mare.

Pe când Constantin privea la pasărea aceea ciudată, care era de fapt diavolul, deodată aceasta s-a aruncat în focul din vatră, făcând zgomot mare si, risipind tot jăratecul, a aprins stâna. Din această cauză au murit arse de foc mai multe oi. Apoi cu greu au stins focul si au adunat oile speriate de vrăjmasul. După aceasta au fugit la pustnicul Paisie si i-au spus tot ce au pătimit de la diavoli.

Bătrânul a stropit oile si stâna cu aghiasmă, iar pe cei trei frati i-a îmbărbătat să nu se teamă, că diavolul este legat de Hristos si nu are putere să ucidă pe oameni.

CUM S-AU IZBAVIT CEI TREI FRATI

DE ISPITELE TINERETII

Când erau toti fratii acasă, mama lor se îngrijea să-i însoare, ca să nu se ducă la mănăstire. De aceea, le aducea fete tinere la clacă, la depănusat porumb si la alte treburi, cu gândul că poate se însoară vreunul dintre ei. Dar văzând că nu erau interesati de ele, ea plângea si se amăra foarte mult. Însă fratii, si îndeosebi Constantin, foloseau prilejul pentru a le povesti din Vietile Sfintilor si din alte cărti bisericesti. Astfel, unele dintre ele au intrat în viata monahală, iar după aceea s-au dus si ei la mănăstire.

Mai povestea Părintele Cleopa că prin anii 1925-1926, tinerii din sat au hotărât să tocmească doi lăutari si să joace în casa familiei Ilie, cum era obiceiul din bătrâni. Alexandru si Ana, părintii săi, erau bucurosi să-si vadă feciorii jucând, ca să-i laude tot satul.

Într-o seară tinerii s-au adunat si au început să cânte si să joace. În clipa aceea fratele Gheorghe a văzut că icoana Maicii Domnului de pe perete plângea si au înteles că este păcat. Atunci cei trei frati, Vasile, Gheorghe si Constantin, iesind din casă, s-au ascuns. Văzând mama lor că lipsesc, i-a căutat peste tot. Apoi, aflându-i, le-a zis: ”De ce ne faceti de râs în sat? Veniti si voi la joc!” Dar Gheorghe, ascunzându-se putin, si-a tăiat cu cutitul ghetele din picioare. Apoi a zis mamei sale: ”Cum să vin la joc, mamă, dacă mi s-au stricat ghetele?”

În seara aceea părintii au înteles că feciorii lor au ales altă cale în această viată si i-au lăsat să slujească numai lui Hristos.

Încă de acasă, fratii lui mai mari, Gheorghe si Vasile, se pregăteau pentru viata de mănăstire. Se sculau la miezul noptii, făceau Utrenia, citeau la Psaltire si tineau post. Ei îl desteptau si pe Constantin, căruia însă îi era necaz că-i strică somnul. Sora mai mare, Maria, intrase în Oastea Domnului si l-a chemat si pe Constantin, zicându-i: ”Hai si tu în Oastea Domnului, că ai darul cuvântului si nu-i asa greu ca la mănăstire”. Atunci el s-a învoit. Noaptea următoare, când l-au sculat iarăsi fratii la rugăciune, el a zis că nu se mai scoală si nu mai merge la mănăstire. Apoi s-a culcat din nou fără grijă.

Mama lor muncea până noaptea târziu. Venind ea de la fântână cu două găleti de apă, a văzut în camera unde dormea Constantin un câine mare, care stătea pe pieptul lui si îl lingea pe obraz. Atunci a strigat către Vasile: ”Vai, Vasile, vino repede că pe Costică îl mănâncă un câine!” Atunci Constantin s-a trezit si a mai apucat să vadă doar coada unui câine mare, negru, care dispărea. Vasile i-a spus: ”ăsta-i diavolul care se bucură că nu mai mergi la mănăstire!” Din clipa aceea, fratele Constantin nu s-a mai îndoit să meargă la mănăstire si se scula noaptea la rugăciune ca să nu mai vină câinele.

CUM A ISPITIT DIAVOLUL

PE FRATELE GHEORGHE

În anul 1927, Gheorghe s-a retras ca ucenic la pustnicul Paisie de la Cozancea. Acolo făcea ascultare de bătrânul, lucra la grădină, cânta la strană si repeta mereu rugăciunea lui Iisus, mâncând o dată în zi. Uneori mai stătea si la Schitul Sihăstria din Muntii Neamt.

Odată însă, ispitindu-l vrăjmasul si umblând după sfatul mintii sale, a intrat în chilie si a lăsat pe masă această scrisoare: ”Iartă-mă, Părinte Paisie, că am plecat în pădure pentru cinci zile, să mă pocăiesc!”

Seara, citind bătrânul scrisoarea, a zis: ”Acest lucru este din ispita diavolului si nu îi va fi de folos fratelui Gheorghe, căci a plecat fără binecuvântare!” Pe la miezul noptii a bătut cineva în usa chiliei sale:

– Binecuvintează, Părinte Paisie, si mă iartă pe mine, păcătosul!

– Cine esti tu? a întrebat bătrânul.

– Fratele Gheorghe păcătosul!

– Cum se poate asta? Fratele Gheorghe este plecat în pădure să se pocăiască pentru cinci zile!

– Iartă-mă, Părinte Paisie, că am gresit!

– Dumnezeu să te ierte, frate Gheorghe. Intră în chilie si spune-mi ce ti s-a întâmplat.

– De mult voiam, Părinte Paisie, să mă rog singur câteva zile în pădure. Deci am luat Ceaslovul, Psaltirea, câteva lumânări si chibrituri si m-am ascuns în pădure într-o groapă. Acolo am început a face metanii si a mă ruga cu lacrimi. Pe la miezul noptii aud lângă mine un glas înfiorător: ”Ce faci aici?” Mă întorc putin si văd un arap urias, cu chip foarte înfricosător. Era vrăjmasul! Apoi îmi zice: ”De ce ai plecat fără blagoslovenie?” Atunci, cuprins de mare frică, am luat Ceaslovul si am fugit! Deci te rog, Părinte Paisie, iartă-mă pe mine păcătosul si mă primeste înapoi!

Din ceasul acela fratele Gheorghe nu a mai făcut nimic fără binecuvântare.

CUM A FOST PRIMIT FRATELE GHEORGHE

ÎN SCHITUL SIHASTRIA

Spre sfârsitul anului 1927, Gheorghe a intrat în obstea Schitului Sihăstria. Văzându-l mai râvnitor, egumenul l-a ispitit în felul următor: l-a pus ca timp de trei zile să stea la poarta schitului. Acolo el trebuia să care un sac de pământ în spate, zicând de 10 ori psalmul 50, după care să se odihnească si iarăsi să o ia de la capăt. La capătul celor trei zile a venit egumenul la el si i-a spus:

– Ascultă, frate Gheorghe, cum mai este cu călu-găria? Viata călugărească este grea. Trebuie să postesti, să te rogi, să faci orice ti se porunceste, să porti în spate osteneala călugăriei, cu dragoste până la moarte. Ai să ai răbdare să trăiesti în nevointa aceasta până la sfârsit?

Fratele Gheorghe a răspuns:

– Iertati-mă pe mine păcătosul, cu ajutorul lui Dumnezeu voi împlini după slaba mea putere tot ce mi se va rândui.

Atunci egumenul l-a rânduit cu ascultarea la vitele schitului.

PLECAREA LA MANASTIRE A FRATILOR

VASILE SI CONSTANTIN

În iarna anului 1929, după sărbătoarea Sfântului Ierarh Nicolae, Vasile si Constantin s-au hotărât să plece la Schitul Sihăstria – Neamt, pentru a sluji toată viata lui Hristos. După ce s-au rugat mult lui Dumnezeu cu post si metanii, au luat binecuvântare de la preotul satului si au spus părintilor gândul lor.

Cel mai greu la această despărtire a fost pentru mama lor, Ana, care plângea mereu. Dar tatăl lor îi zicea: ”Babă hăi, lasă-i să se ducă! De ce nu am avut noi mintea lor când eram ca ei? Iată, mâine plecăm la Domnul si ce ne-a folosit viata aceasta?”

La urmă, fratii si-au pregătit bagajul. Însă nu au luat cu ei decât două traiste în care aveau câteva haine, Sfânta Scriptură, Vietile Sfintilor, Ceaslovul, Psaltirea si două icoane mari pictate, pe care le iubeau foarte mult: icoana Sfântului Gheorghe, si icoana Maicii Domnului care a plâns în casă .

Apoi, îngenunchind, s-au rugat lui Dumnezeu si Maicii Domnului să le binecuvinteze călătoria si să-i învrednicească de nevointa cea duhovnicească. Până la marginea satului au fost însotiti de părintii lor, Alexandru si Ana, care lăcrimau cu dragoste firească după copiii lor si nu se puteau despărti de ei. Copiii însă îi încurajau si le vorbeau de Hristos si de viata vesnică.

Dar, văzând că părintii lor nu se pot despărti de ei, fratele mai mare Vasile a început a cânta condacul de la Acatistul Mântuitorului Hristos: ”Apărătorul cel mai mare si Doamne, Biruitorul iadului, ca cei ce ne-am izbăvit de moartea cea vesnică, cele de laudă aducem Tie, noi robii Tăi si zidirea Ta. Ci, ca Cel ce ai îndurări nenumărate, de toate nevoile ne izbăveste pe noi, care strigăm: Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă!” Apoi s-au închinat, au sărutat mâinile părintilor, si au plecat spre Schitul Cozancea. În clipa aceea părintii lor au căzut jos si au început să plângă în hohote.

La Cozancea au stat o zi la bunul lor povătuitor, Schimonahul Paisie, care le povestea mereu despre pustnicii din Muntii Neamt, iar a doua zi au plecat spre Suceava, luându-l cu ei si pe fratele Gheorghe, care fusese în vizită la Schitul Cozancea.

INTRAREA ÎN MANASTIRE

SI ISPITIREA DUHOVNICEASCA

Plecând pe jos spre Schitul Sihăstria, fratii au făcut primul popas la Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava. Aici s-au închinat la moastele sfântului, au ascultat Sfânta Liturghie, au citit Acatistul Maicii Domnului si s-au odihnit peste noapte.

Continuându-si drumul spre Schitul Sihăstria, au făcut al doilea popas la Mănăstirea Neamt, unde s-au închinat la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, ocrotitoarea mănăstirilor din Moldova. Apoi, intrând pe Valea Secului, s-au închinat la ctitoria lui Nestor Ureche si odată cu seara au ajuns la Schitul Sihăstria. Dând slavă lui Dumnezeu, erau fericiti că le-a călăuzit Maica Domnului pasii spre acesti munti binecuvântati unde s-au nevoit sute de sihastri de-a lungul secolelor.

La mănăstire au fost întâmpinati de monahul Ilarion, economul schitului:

– Ce doriti, fratilor? i-a întrebat el.

– Vrem să rămânem în mănăstire, părinte, si să ne facem călugări.

– Vreti să vă închinati viata lui Hristos?

– Asa, cu ajutorul lui Dumnezeu, cuvioase părinte.

– Asteptati aici până vorbesc cu părintele staret.

Auzind bătrânul staret despre sosirea fratilor, i-a spus economului: ”Du-i la arhondaric, dă-le ceva de mâncare si, începând de mâine dimineată, să stea trei zile si trei nopti la poarta mănăstirii, să bată fiecare cu bătul în butucii de la poartă si să zică neîncetat rugăciunea ”Doamne Iisuse”, fără să le dati mâncare până a treia zi. Dacă vor avea răbdare, îi primim în mănăstire”.

Economul s-a întors la frati si i-a dus la arhondaric unde s-au odihnit. La miezul noptii au mers la Utrenie, iar a doua zi au fost dusi la poarta mănăstirii si s-au rugat toată ziua, lovind cu betele în trunchiul unui brad. Când loveau în butuc, ziceau si rugăciunea ”Doamne Iisuse”. Călugării si fratii treceau pe lângă ei, dar nimeni nu-i întreba nimic. Seara s-a reîntors economul si i-a întrebat:

– Ei, fratilor, a zis ceva copacul?

– Nu! au răspuns ei.

– Nu-i este foame copacului?

– Nu! au zis ei.

– Iată, asa trebuie să rabde călugărul în mănăstire! Mergeti la arhondaric si după ce vă faceti pravila si canonul vă odihniti putin. Apoi veniti la Utrenie.

Următoarele două zile au făcut la fel. A treia zi, seara, a venit staretul Ioanichie Moroi în poarta mănăs-tirii, a binecuvântat pe cei doi frati, apoi i-a dus în biserică si le-a spus să se închine la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului.

Apoi, s-au spovedit începând cu viata din copilărie si au primit aghiasmă mare si putină hrană, iar a doua zi s-au împărtăsit cu Preacuratele Taine ale lui Hristos.

La urmă fratii Vasile si Constantin au fost trimisi de staret la oi, iar fratele Gheorghe a păscut în continuare vitele. Dar, timp de trei luni, n-au avut voie să se vadă si să vorbească unul cu altul.

Asa au fost primiti în mănăstire acesti frati binecu-vântati de Dumnezeu si de Maica Domnului.

PERSONALITATEA DUHOVNICEASCA

A STARETULUI IOANICHIE MOROI

Întemeiat în anul 1655 de către un sihastru sfânt, Atanasie, împreună cu ucenicii săi, Schitul Sihăstria a fost dependent de Mănăstirea Neamt până în anul 1947, când a devenit mănăstire de sine-stătătoare. Schitul a fost înnoit în anul 1734 de Episcopul Ghedeon de Husi si reînnoit în anul 1824, după răscoala eteristă, de Mitropolitul Veniamin Costachi, pentru ca, după secularizarea din anii 1861-1863, să ajungă aproape pustiu.

În anul 1884, construindu-se o fabrică de cherestea în imediata apropiere a schitului, putinii sihastri s-au retras în alte locuri mai linistite. Doar un singur călugăr, monahul Ionatan, a rămas ca paznic al bisericii acestui schit, timp de douăzeci si cinci de ani. Pe atunci, la Sihăstria se făcea Sfânta Liturghie numai o dată pe an, la 8 septembrie, de hramul schitului.

În această perioadă, viitorul Ieroschimonah Ioani-chie Moroi, mergând în pelerinaj la Mormântul Domnului si apoi în Muntele Athos, a renuntat la familie si s-a făcut monah la una din chiliile românesti din Athos. În anul 1900, a revenit în tară si a intrat în obstea Mănăstirii Neamt, având ascultarea de paraclisier.

În anul 1909, Mitropolitul Moldovei, Pimen Geor-gescu, a hotărât desfiintarea fabricii de cherestea de la Sihăstria si reînfiintarea schitului. În acest scop, Schimo-nahul Ioanichie a fost hirotonit ieroschimonah si trimis ca egumen în acest schit.

Asa a renăscut Schitul Sihăstria, având în fruntea sa un egumen atonit foarte râvnitor pentru cele sfinte. Timp de peste 20 de ani, el a săvârsit zilnic Sfânta Liturghie, fiind singurul preot slujitor. De asemenea, purta grijă de buna crestere a ucenicilor săi si de toate cele necesare schitului.

Făcându-se cunoscută nevointa sa, veneau la Sihăstria multi credinciosi. Dintre acestia multi tineri căutau viată duhovnicească, printre care s-au numărat si cei trei frati, Vasile, Gheorghe si Constantin, care au intrat în obstea acestui schit, întrucât doreau o nevointă monahală deosebită si căutau din copilărie un asemenea egumen si duhovnic iscusit.

Începând din anul 1909 si până la sfârsitul vietii sale – anul 1944 – cât a fost egumen al schitului Sihăstria, Protosinghelul Ioanichie Moroi a reusit să facă din acest schit pustiu o adevărată sihăstrie duhovnicească, după modelul celor din Muntele Athos. Sfânta Liturghie se săvârsea zilnic, Utrenia se făcea la miezul noptii si celelalte slujbe, la vremea lor. Bătrânul însă nu dădea binecuvântare de începerea slujbei până nu veneau toti fratii la biserică. Spovedania se făcea săptămânal, în fiecare vineri, iar Sfânta Împărtăsanie se dădea de obicei la 30-40 zile, după râvna fiecăruia. Masa se dădea o dată pe zi lunea, miercurea si vinerea, la ora 3 după amiază, fără ulei, iar în celelalte zile se serveau două mese cu ulei si brânzeturi, după rânduială.

La chilii, fiecare era dator să-si facă canonul rânduit pentru călugări: 300 de metanii si 600 de închinăciuni, precum si citirea zilnică din Psaltire. Cei care nu veneau la Utrenie si nu-si făceau canonul, nu primeau hrană în acea zi. De asemenea, nimeni nu avea voie să primească rude în chilie, să aibă bani si să vorbească cele lumesti.

Toti călugării din obstea schitului citeau Psaltirea si repetau rugăciunea ”Doamne Iisuse” în tăcere si smere-nie. Ba, erau cinci frati si călugări care stiau întreaga Psaltire pe de rost si o repetau zilnic. Fiecare se nevoia după putere. Unii mergeau cu hrană la pustnicii din păduri, iar altii se retrăgeau la bordeie în pădurile din împrejurimi. Toate se făceau însă cu binecuvântarea egumenului.

Dar si egumenul schitului, Protosinghelul Ioanichie, ducea o nevointă personală foarte aspră. Zicea Părintele Cleopa despre staretul său: ”Întrucât săvârsea Sfânta Liturghie zilnic, nu mânca nimic de luni până sâmbătă, multumindu-se numai cu Sfânta Împărtăsanie si cu prescu-ra care se cuvine preotului slujitor. În aceste cinci zile egumenul venea la trapeză cu obstea si citea cuvânt de învătătură de la Sfântul Teodor Studitul. Însă sâmbăta si Duminica, ca si în celelalte sărbători mari, lua masa împreună cu toată obstea”.

Ne povestea Părintele Cleopa si o minune petrecută cu staretul său, Protosinghelul Ioanichie Moroi:

În anul 1925, după îndreptarea calendarului, egume-nul Sihăstriei era în mare îndoială. Nu stia dacă este bun sau nu stilul nou. Deci, s-a închis în chilie si a început să postească si să se roage ca Dumnezeu să-i dea un semn cum să tină calendarul, pe stil vechi sau pe stil nou.

După aproape 20 de zile de post, văzând călugării că egumenul nu mai dă nici un semn de viată, s-au gândit ca nu cumva să moară din cauza postului. Atunci s-au sfătuit să strice usa si să-i salveze viata.

Ierodiaconul Ghemnazie Pristav, fiind mai curajos, a scos usa chiliei din balamale cu tapina si l-a aflat pe egumenul Ioanichie căzut jos, foarte slăbit, cu Psaltirea lângă el.

Apoi, întărindu-se cu Preacuratele Taine si cu putină hrană, în trei zile si-a revenit si a spus fiilor săi duhovnicesti cât de multe si grele ispite a pătimit de la diavoli în aceste timp de post aspru si de rugăciune. Uneori îl amenintau că îl omoară. Alteori îl băteau cu toiege de foc. Odată, a văzut o ceată de diavoli cu culioane rosii, zicând:

– Hai să tăiem pe bătrânul acesta, că vrea să se facă sfânt! Apoi au strigat cu mânie asupra lui:

– Cine ti-a spus tie că astăzi se mai fac sfinti?

– Dar vouă cine v-a spus că nu se mai fac? le-a răspuns egumenul.

În altă zi iarăsi l-au amenintat:

– Degeaba mai postesti, că tot în mâinile noastre o să cazi! Iar el le-a zis:

– Eu am nădejde în mila lui Dumnezeu si în rugăciu-nile Maicii Domnului, că mă voi izbăvi de mâinile voastre!

După mai multe zile de post, a văzut deasupra sa în văzduh trei sfinti îmbrăcati arhiereste, care semănau cu Sfintii Trei Ierarhi. Cel din mijloc i-a zis cu glas ca de trâmbită:

– Ioanichie, de ce te îndoiesti si nu faci ascultare? Nu stii că neascultarea moarte lucrează? Sau nu ai citit că este mai mare ascultarea decât jertfa? Deci ascultă de cei mai mari, că nu vei răspunde tu de îndreptarea calenda-rului!

Apoi, binecuvântându-l toti trei deodată, s-au urcat spre cer si nu i-a mai văzut. Din ziua aceea, bătrânul nu s-a mai îndoit de îndreptarea calendarului.

În timpul său liber, staretul mergea cu fratii la ascultare, lucra în grădină, cerceta pe cei bolnavi si dădea sfaturi la credinciosii care veneau la schit. Cel mai bun sfat, pe care îl dădea adeseori ucenicilor săi, era acesta: ”Mă băieti, dacă vreti să vă mântuiti, să aveti frica lui Dumnezeu, să vă păziti mintea curată si să nu uitati pe ”Doamne Iisuse”!”

Protosinghelul Ioanichie Moroi avea si darul facerii de minuni si uneori izgonea duhurile rele din oameni.

Odată a fost chemat la Târgu Neamt să sfintească casa unei familii de credinciosi. Cu el a mers si fratele Constantin Ilie. După ce a terminat slujba de sfintire, cre-dinciosii l-au servit cu o cană de cafea cu lapte. Bătrânul însă nu mânca niciodată în afara mănăstirii. Credinciosii insistând să guste, staretul a spus: ”Iată, binecuvântez cana aceasta si dacă nu veti vedea nici un semn, atunci voi gusta”.

Binecuvântând cana cu lapte, imediat au văzut toti un sarpe învârtindu-se în cană si s-au spăimântat, zicând: ”Noi am pus lapte în cană, de unde este acest sarpe? Vă rog să ne iertati”. Bătrânul atunci a spus: ”Acesta este diavolul lăcomiei pântecelui!” Si binecuvântând din nou cana, sarpele a dispărut. La urmă, gazda a aruncat laptele.

Altă dată, un frate din schit voia să se ducă la Târgu Neamt să-si cumpere ceva pentru sine. Dar nu a luat bine-cuvântare de la staret. Mergând pe cale, sapte diavoli în chip de călugări, foarte groaznici la vedere, l-au întâmpinat si îl băteau cu bastoane de foc, chinuindu-l cumplit si fugărindu-l prin pădure. Apoi, ajungând la schit, fiind urmărit de diavoli, striga în auzul tuturor: ”Nu mă lăsati! Sapte fug după mine! Nu mă lăsati! Sapte după mine!”

Fratii, prinzându-l, l-au legat si i-au spus staretului. Iar el i-a făcut rugăciune de dezlegare de blestem si de izgonire a duhurilor necurate. Apoi a spus fratilor să-l dezlege. Fratii însă i-au zis: ”Dar dacă fuge iar?” Iar staretul le-a răspuns: ”Nu vă temeti. Dacă l-a dezlegat Dumnezeu, nu-l mai tineti voi legat!” Si asa cu rugăciu-nile bătrânului, fratele s-a făcut cu totul sănătos.

Iată doar câteva din faptele minunate ale cuviosului ieroschimonah si staret Ioanichie Moroi, care a povătuit Schitul Sihăstria timp de 35 de ani si a format duhovni-ceste numerosi tineri, în fruntea cărora era si viitorul Arhimandrit Cleopa Ilie.

DIN ISPITELE DE ÎNCEPUT ALE

FRATELUI CONSTANTIN

Pe când fratele Constantin era cu ascultarea la vite, stătea în chilie cu un alt frate, pe nume Nicolae, căruia îi plăcea ordinea si curătenia. Venind odată de la ascultare, Constantin s-a descăltat de opinci si a intrat în chilie, fără a se scutura pe haine. Fratele Nicolae, cum l-a văzut, i-a dat o palmă că nu păstrează curătenia.

Atunci Constantin s-a dus la fratii săi mai mari, descult si dezbrăcat cum era, si le-a spus ce i s-a întâmplat, iar ei i-au zis, mustrându-l: ”Frate Constantin, unde sunt rănile lui Hristos pe trupul tău?”

Mai târziu ne spunea Părintele Cleopa: ”Iată asa m-au mângâiat fratii mei mai mari! Si, neavând un adăpost, m-a luat fratele Vasile, stuparul schitului, si m-a găzduit pentru o vreme într-o cămară unde tinea ramele de la stupi”.

Mai spunea Părintele Cleopa: ”Când eram tânăr, veneam de la grajd si mă odihneam până la miezul noptii. Eram patru ucenici la Petru Ganea. El avea o chilie si toti dormeam jos, pe rogojini, că erau putine chilii. Era unul Simion, unul Nistor, unul Pavel si eu.

”No, măi Costache, măi Nistor, no, măi Simioane, măi Pavele, auzit-ati măi voi glasul arhanghelului?” Când suna clopotul noaptea. ”No, măi coconi, haideti la rugăciune!” Că noi dacă nu mergeam la Utrenie, a doua zi nu ne dădea mâncare.

”No, Costache, ia-ti opincile!” Atunci era iarnă si eu ca să nu mă mai încalt, că aveam opinci, fugeam descult la paraclis. Obielele erau puse pe-acolo prin chilie pe sobă; toate erau ude. Paraclisul era unde-i aghiasmatarul acum. Stăteam descult acolo si el zicea bătrânului Ioanichie Moroi: ”No, părinte staret, băietul ăsta stă în colt după usă, no si descult fuge prin zăpadă. No, o să se îmbolnăvească!”

Dar bătrânul Ioanichie zicea: ”Lasă-l măi, să se nevoiască!””.

IERODIACONUL CRISTOFOR SIHASTRUL

Umblând fratii Vasile si Constantin cu oile prin pădurile Sihlei, au întâlnit mai multi călugări pustnici în apropiere de pestera Sfintei Teodora si de Râpa lui Coroi, la trei kilometri de Sihla.

Odată au aflat un bordei pustnicesc sub rădăcinile brazilor din adâncul muntilor. Au bătut în usă, dar n-a răspuns nimeni. Intrând înăuntru, au văzut o masă si o hârtie pe ea unde scria: ”Aici locuieste jivina pământului, D.C.”. Unul dintre frati a zis: ”Câti robi ascunsi are Hristos în pădurile acestea!”

După câteva zile au aflat taina bordeiului, căci a sosit într-o seară la stâna Sihăstriei părintele ce se nevoia în acea colibă, Ierodiaconul Cristofor. A venit cu o traistă în spate, unde purta craniul unui sfânt pe care îl aflase în pădure în chip minunat si care răspândea o bună mireasmă. Apoi Ierodiaconul Cristofor a mers împreună cu fratii de la stână la egumenul Sihăstriei, Protosinghelul Ioanichie, si i-a spus cum a aflat acele moaste pe care le purta la sine, zicând:

”Pe când mă întorceam de la Schitul Sihla la bordeiul meu de sub Râpa lui Coroi, unde am slujit Sfânta Liturghie cu egumenul Schitului în ziua Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul, am adormit pe potecă, sub un brad. Deodată, o mână nevăzută m-a sculat din somn. Nevăzând pe nimeni, am adormit din nou. După putin timp, iarăsi m-a desteptat cineva si am văzut în văzduh un cuvios care mi-a zis: ”Părinte Cristofor, mergi o sută de pasi la dreapta si vei găsi lângă o pesteră mică osemintele mele. Te rog să iei numai craniul meu si să-l porti toată viata la sfintia ta ca binecuvântare, iar celelalte oase să le îngropi în pământ”.

Atunci am făcut Sfânta Cruce si am plecat să aflu acele sfinte moaste. Cum le-am aflat, am început să mă rog, apoi le-am sărutat, am împlinit porunca si am plecat cu craniul la bordei. Mă simteam foarte fericit si plin de bucurie duhovnicească. Dar mă gândeam al cui era acest craniu. Rugându-mă mult, mi-a apărut înainte cuviosul si mi-a zis: ”Părinte Cristofor, îti multumesc că mi-ai îngropat osemintele si ai făcut ascultare, luând craniul meu. Iar dacă doresti să afli numele meu, mă numesc Ieroschimonahul Pavel”. Era duhovnicul Sfintei Teodora de la Sihla”.

Acest cuvios ierodiacon a zăbovit trei zile la Schitul Sihăstria, săvârsind zilnic Sfânta Liturghie împreună cu egumenul Ioanichie, si toti au sărutat sfintele moaste ale Cuviosului Pavel.

Apoi Părintele Cristofor a plecat înapoi în pădure, ducând si craniul pustnicului. Zadarnic au încercat părintii din Sihăstria să-i găsească măcar bordeiul, căci nimeni nu l-a mai aflat. Se vorbeste în traditia locului că între Schitul Sihla si Râpa lui Coroi din apropiere este un loc tăinuit de Dumnezeu, pe care nimeni nu-l poate descoperi. Acolo s-au nevoit de-a lungul veacurilor multi sihastri sfinti. Poate acolo să fi adormit si Părintele Cristofor cu craniul Cuviosului Pavel în bratele sale.

PUTEREA PSALTIRII

Ne spunea Părintele Cleopa cum au călătorit toti cei trei frati la Cernăuti, în vara anului 1930. Întrucât Gheorghe a făcut armata acolo, au hotărât să se ducă împreună pentru a ridica livretul militar al acestuia.

Luând binecuvântare de la Părintele Ioanichie, egumenul schitului, au plecat pe jos de la Neamt spre nordul Moldovei. Pe cale au rânduit să meargă la distantă de 10-15 pasi unul de altul pentru a repeta neîncetat rugăciunea inimii si a zice pe de rost Psaltirea lui David.

Primul popas l-au făcut la Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava. Apoi, plecând spre Cernăuti, au ajuns într-un sat din judetul Dorohoi si nu găseau loc să doarmă peste noapte. Dar o femeie credincioasă, vă-zându-i străini, i-a întrebat:

– Ce doriti, fratilor?

– Căutăm o casă să găzduim peste noapte si nu găsim!

– Avem noi o casă la marginea satului, în care nu locuieste nimeni. Dar nu stiu de veti putea dormi în ea, căci este bântuită de diavoli, din cauza unor vrăjitoare!

– Dacă ne primiti, noi dormim în ea!

– Bine, fratilor, hai să vă duc acolo.

Ajungând în acea casă, fratii au mâncat ceva si, fiind obositi, s-au culcat. După putină odihnă, duhurile rele i-au sculat din somn, făcând mult zgomot. Atunci, fratii au scos Psaltirea, au aprins lumânări si s-au rugat toti trei câteva ore. La început se auzeau zgomote, strigăte si tipete. Apoi, rugându-se fratii stăruitor, diavolii au fugit rusinati de puterea psalmilor.

Către ziuă au atipit iarăsi putin, dar demonii n-au mai îndrăznit să se apropie. Dimineata, venind stăpâna casei, i-a întrebat cum au dormit si, aflând cele petre-cute, a cerut sfat cum ar putea să-si izbăvească casa de duhurile rele. Fratii i-au spus să citească seara, la miezul noptii si dimineata Psaltirea, să facă preotul aghiasmă în casă, să postească, să fie spovediti si asa demonii vor fugi.

Ajungând fratii la Cernăuti, si-au luat actele necesare de la regiment si s-au întors iarăsi prin acelasi sat unde au poposit peste noapte. Stăpâna casei i-a primit cu bucurie si le-a mărturisit că de când s-au rugat ei, casa nu i-a mai fost bântuită de diavoli. Atunci a înteles femeia ce mare putere are Psaltirea împotriva duhurilor necurate si a vrăjitoarelor.

NEVOINTA FRATELUI VASILE

Timp de trei ani de zile, rasoforul Vasile, fratele mai mare al Părintelui Cleopa, a avut ascultare la stână. El era asa de blând si plin de dragoste, încât îl iubeau toti, până si oile si câinii si păsările cerului.

Nevointa lui era aceasta: în fiecare zi mânca o singură dată, după-amiază, la ora trei. Stia Psaltirea, cele sapte Laude si mai multe acatiste pe de rost si le zicea zilnic, mergând după oi cu capul descoperit. Noaptea făcea cinci sute de metanii si citea Vietile Sfintilor, cugetând mereu la judecătile Domnului.

O altă nevointă a acestui suflet iubitor de Hristos era purtarea de grijă pentru pustnicii din pădure. Pe atunci se nevoiau în jurul Sihăstriei si al Schitului Sihla peste 40 de pustnici, călugări si maici. Fratele Vasile era prietenul pustnicilor. Când întâlnea vreunul prin munti si păduri, chiar de nu-l cunostea, îi făcea metanie si îi zicea: ”Binecuvintează-mă, părinte, si te roagă lui Dumnezeu pentru mine, păcătosul! Aveti nevoie să vă dăm ceva de mâncare de la stână?”

Dacă pustnicul încuviinta, fratele Vasile îi aducea a doua zi brânză, cartofi, legume, sare si făină. Si avea numerosi sihastri pe care îi cunostea si îi cerceta la bordeiele lor.

Odată a întrebat pe un sihastru:

– Părinte, ce să fac să mă mântuiesc?

– Frate Vasile, a zis bătrânul, roagă-te mereu, fă ascultare cu dragoste si să ai smerenie. De vei păzi acestea trei, cu sigurantă te mântuiesti!

PROFETIA

EPISCOPULUI SFÂNT IOAN

În toamna anului 1930, rasoforul Vasile păstea oile împreună cu fratele său Constantin, pe obcina Muntilor Sihlei. Vasile mergea înaintea oilor si se ruga, iar Constantin mergea în urma lor. În ceasul acela a trecut pe acolo un pustnic sfânt si minunat, Episcopul Ioan, însotit de un diacon. El fugise de la Kiev, prin anul 1918, din cauza prigoanei ateiste. După ce i-a binecuvântat pe amândoi, Episcopul Ioan, fiind înainte văzător, a zis către fratele mai tânăr prin diacon, care stia limba română:

– Frate Constantin, spune-i fratelui Vasile să se pre-gătească si să meargă înainte, că are de făcut o cale lungă!

Diaconul a tradus aceste cuvinte fratelui Constantin. Apoi fericitul episcop a plecat spre Sihla la duhovnicul său, Ieroschimonahul Vasian, care era pustnic aproape de pestera Sfintei Teodora. Constantin însă n-a înteles ce însemnau vorbele episcopului. Dar, întâlnindu-se cu fratele său, care era în fruntea oilor, i-a spus cuvintele acelui pustnic sfânt.

Fratele Vasile a înteles profetia Episcopului Ioan, si anume, că trebuie să se pregătească pentru ceasul mortii, care se apropia.

SFÂRSITUL MINUNAT

AL FRATELUI VASILE

În primăvara anului 1931, acest smerit ascultător si frate mai mare al Părintelui Cleopa s-a îmbolnăvit si a fost adus în schit. Odată, iesind de la Sfânta Liturghie si rugându-se în fata bisericii, a avut o vedenie înfricosătoare. De frică a început a plânge si a striga cu glas tare:

– Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieste-mă că mă bat diavolii! Nu mă lăsa!

Iar către părintii care s-au adunat în jurul lui a zis:

– Închinati-vă, părintilor! Închinati-vă că, iată, Stăpâna noastră a venit! Maica Domnului este de fată, cu Mântuitorul în brate! Iat-o deasupra noastră!�

– Frate Vasile, de ce ai strigat asa de tare? l-au întrebat călugării.

– Părintilor, pe când mă rugam în fata bisericii, deodată a apărut o ceată de diavoli foarte fiorosi cu toiege de foc în mâini, care au început să mă bată cumplit si să strige: ”În zadar te mai rogi, că nu te-ai mântuit! Tu esti al nostru, că esti păcătos!” Atunci am început a striga cu nădejde către Maica Domnului. În clipa aceea s-a coborât din cer un nor alb, plin de lumină, până deasupra bisericii. Iar în nor am văzut pe Maica Domnului cu pruncul în brate, zicându-mi:

– Nu te teme, că de acum mai ai trei zile si vii la noi! Apoi Mântuitorul ne-a binecuvântat pe toti si norul s-a ridicat la cer… Părintilor, mare putere si îndrăzneală are Maica Domnului înaintea Mântuitorului nostru Iisus Hristos si foarte mult ascultă rugăciunile ei!

La urmă i-a zis egumenul Ioanichie:

– Frate Vasile, să nu te însele vrăjmasul! Ia aminte de sine si-ti păzeste mintea, că multe sunt cursele lui!

Apoi a zis către ceilalti frati:

– Dacă după trei zile fratele Vasile se va duce dintre noi, într-adevăr Maica Domnului i s-a arătat! Iar dacă nu, atunci a fost înselat de diavoli!

După trei zile, exact la aceeasi oră, rasoforul Vasile Ilie a adormit în pace, cu rugăciunea pe buze.

Cine stie câti pustnici sfinti se rugau în clipa aceea pentru odihna sufletului său!

NEVOINTA SI SFÂRSITUL

MONAHULUI GHERASIM ILIE

Monahul Gherasim Ilie era fratele mai mare al Părintelui Cleopa. El a păscut vitele schitului patru ani de zile, fiind un suflet foarte nevoitor si singuratic. După primirea schimei monahale, Părintele Gherasim si-a înmul-tit nevointa. Repeta zilnic Psaltirea si cele sapte Laude pe care le stia pe de rost, iar noaptea făcea sute de metanii cu rugăciunea lui Iisus. Era un suflet foarte râvnitor, tainic, si avea mare evlavie către Maica Domnului. Vorbea putin si avea darul lacrimilor.

Părintele Gherasim purta cu sine întotdeauna icoana Maicii Domnului. O învelea într-un servet curat, o punea în traistă, alături de Vietile Sfintilor, si pleca cu vitele la păscut. În pădure agăta icoana în trunchiul unui fag, citea Acatistul Bunei Vestiri si făcea metanii.

Odată, pe când se ruga, a început a plânge tare înaintea icoanei Maicii Domnului. Trecând pe acolo un pădurar, l-a întrebat:

– Ce ti s-a întâmplat, părinte, de plângi asa?

– M-am lovit la un picior.

– Lasă, frate, că o să-ti treacă!

– Să dea Dumnezeu să-mi treacă!

Acest tânăr ostas al lui Hristos avea si o altă ne-vointă de taină. Totdeauna cugeta la moarte si la ceasul înfricosatei judecăti. Când auzea că vreun părinte este greu bolnav, se ducea lângă el, îl mângâia, se ruga pentru dânsul, îi citea din sfintele cărti, apoi începea să verse lacrimi.

– De ce plângi, Părinte Gherasim? îl întreba cel bolnav.

– Plâng pentru că mi se apropie ceasul mortii, iar eu încă nu m-am pregătit!

Monahul Gherasim se ducea uneori noaptea în cimitir si acolo se ruga si plângea singur la mormintele părintilor. Iar în chilie îsi făcuse, în loc de pat, un sicriu, în care se odihnea câteva ceasuri.

Despre el ne mai povestea Părintele Cleopa: ”Iubitul meu frate, Gherasim, stia Psaltirea cu tot cu Cântările lui Moise si cu Pomelnicul si cu Paraclisul Maicii Domnului, din scoartă în scoartă. El a umblat trei ani cu vacile. Stia Psaltirea toată, toată, de la Fericit bărbatul�, până la terminare. Săracul, mare luptă a avut. Îl auzeam cum se certa cu diavolii. Ei îi luau metaniile, îl trăgeau de păr si îi ziceau: ”Ce ai cu noi? Ne arzi cu psalmii!”. Iar el plângea. Noaptea când îi era somn îsi dădea niste palme, zicând: ”Nu dormi, calule! Uite sicriul!” Sicriul era rezemat de sobă. Nu dormea. Până la Utrenie făcea 500 de metanii si zicea până la zece catisme.

Eu dormeam. Nu-mi plăcea mie să fac atâta rugăciune. Numai ce zicea: ”Scoală! Hai la Utrenie!” El nu dormea până la Utrenie. După Utrenie se culca în sicriul din chilie pe niste paie, punându-si o cioată sub cap. Într-o zi i-a zis un părinte: ”Câte sicrie de acestea o să putrezească până vei muri sfintia ta!” El a răspuns: ”Eu cred în bunul Dumnezeu – a răspuns el – că acesta îmi va fi mie casa de veci!”

Dormea trei ore, cel mult patru, după Utrenie. Eu m-am dus la staret, spunându-i: ”Părinte staret, eu nu mai pot sta cu Gherasim! Toată noapte se bate cu palmele, plânge!” Uneori începea să plângă si plângea câte două ceasuri, de credeai că sare cămasa de pe el, dar după ce se nevoia tare. ”Mă, băiete – a zis bătrânul – lasă-l, măi! ăla are lucrarea lui. Tu nu stii ce-i cu el. El are mare lucrare cu Psaltirea. Are lupte”.

De aceea n-a trăit mult nici el, nici fratele Vasile, nici Costandie Uricaru. Si acela stia Psaltirea pe de rost. Stii de ce? Auzi ce zice paremia: Răpitu-s-au, ca să nu schimbe r

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *