Părintele Zaharia Zaharou, ucenic al părintelui Sofronie Saharov, este în mijlocul nostru, la Floreşti – Cluj. Dumnezeu ne binecuvintează, trimiţându-şi străjerii. Azi, duhovnicul Mănăstirii „Sfântul Ioan Botezătorul” din Essex, Anglia. Născut în Cipru (patria adoptivă a celui înviat a patra zi din morţi, Lazăr, prietenul Mirelui), musafirul divin a plecat la 18 ani să studieze chimia pe malurile Tamisei. A descoperit însă o altă bio-chimie, cea spirituală, în atelierul duhovnicesc de la Essex, sub îndrumarea arhimandritului Sofronie. L-a găsit pe Mesia, ce se tâlcuieşte Hristos! Drept urmare, renunţă la o carieră ştiinţifică şi se dedică total slujirii Învăţătorului inimilor, îmbrăcând rasa monahală. Are imensul privilegiu haric de a fi în toată această perioadă sub îndrumarea duhovnicului Sofronie Saharov (care, la rândul lui, fusese ucenic al Sfântului Siluan Athonitul). Noi, românii, nu putem pronunţa Essex fără să ne bucurăm şi de marele duhovnic Rafail Noica. Părintele Zaharia studiază teologia la Paris şi la Salonic, dar mai ales în liniştea chiliei. După un mare duhovnic, se întâlneşte decisiv şi cu un deosebit de trăitor teolog, George Mantzaridis. Din această reţetă duhovnicească nu poate rezulta decât binecuvântare, har, linişte şi pace. Cu siguranţă, scrierile părintelui Zaharia pot face parte din colecţia „Părinţi şi scriitori bisericeşti”. Mă refer la volumele „Hristos, Calea vieţii noastre. Darurile teologiei arhimandritului Sofronie”, „Lărgiţi şi voi inimile voastre”, „Omul tainic al inimii: Cultivarea inimii în Antropologia Ortodoxă”, „Merinde pentru monahi”. Ce ne-a zis la Floreşti, la sinaxa monahală? Dincolo de mesaj, a transmis trăire, simplitate, dedicare, vocaţie, flacără arzândă. Ne-a vorbit despre regăsirea inimii adânci din noi înşine. Personal, consider o mare înrâurire între teologia părintelui Zaharia şi cea a unui Anthony de Mello, Alphonse Goettmann sau Lev Gillet. Şi mă bucur nespus să constat asta! Adică, nu suntem anemici, dar nici exaltaţi. Aprofundăm o euforie mesianică, eliberatoare. Nu exagerăm necazurile, ci ne regăsim pe noi înşine în rugăciune. Pornind astfel, reclădim relaţia noastră cu Dumnezeu. Părintele Zaharia ne avertizează: „Suntem rupţi („disconnected”) de propria inimă! Ultimul obstacol, moartea, va fi depăşit!” Înţegem de ce nu e suficient ca Mirele Hristos să fie doar pe buze sau pe perete, ci chiar în inima noastră.
