Acatistul din zori

Privind un bărbat, care îşi dezvelea gingiile de asprimea cu care îşi mustra nevasta, în vreme ce copilul, uitat între ei, începea să urle, m-am întrebat: Domnul, pe noi, cum ne ceartă? Căci modelul, deşi ascuns în Nevăzut, acesta ar trebui să fie. Am închis ochii şi, în căptuşeala pleoapei, i-am regăsit Surâsul, uşor amar, dar niciodată absent. Cât timp facem parte dintre iubiţii Lui, adică Îl vizităm zilnic, Îl strigăm zilnic, certarea e dulce, gingaşă, tandră, o mică smerire de obicei.

Nici nu-i nevoie de mai mult, ca să ştim exact cu ce L-am supărat şi să alergăm la împăcare. Alteori, Însuşi chipul Lui din icoană se umbreşte cumva, dar ca să desluşim această uşoară schimbare în expresia Sa, trebuie să-L căutăm de mai multe ori pe zi. În fine, dacă eşti departe de El, fiindcă ale lumii te-au prins şi n-ai mai găsit timp să te rogi, dar ai găsit destul ca să te cerţi, ca să-i judeci pe alţii, ca să te-aprinzi la ştiri, ca să fii mereu supărat pe toţi şi pe toate, luându-i la rost din nimic, certarea Lui se tot amână. Dar când vine, este cu boală şi cu suferinţă. Căci Domnul ştie că eşti pe cale să-i scapi şi plânge pentru sufletul tău. Dacă ai privi atunci icoana, oprindu-te din alergarea, din vorbirea ta în deşert, s-ar putea să vezi chiar tu.

Aşa ceartă Domnul, fără să-şi schimonosească Faţa.

Fiindcă obiceiul de-a învinui cu orice preţ pe cineva tinde să devină conduită naţională, vreau să te rog pe tine, cel care te molipseşti uşor, dar pe urmă regreţi: ai grijă, ca certarea ta să nu smintească prin asprimea ei, să nu sfâşie chipul celuilalt, tabietul lui, viaţa lui, aşa cum îi aduce aceluia bucurie. Căci bucuria este lucrarea rugăciunii şi a Duhului Sfânt în el. Ai grijă să nu o ruinezi, căci nu îţi aparţine. Dacă se întâmplă ca bucuria din zori să-ţi lipsească, ascultă cântarea unui acatist. După o sută de bucură-te, rostiţi cu puritate monahală în urechea ta, sufletul, oricât de mofluz şi acru, nu va rezista să nu se bucure. Pe vremea când rugăciunea nu intrase încă în viaţa mea, citeam o poezie pe inima goală. Avea ceva efect, dar cât de puţin, faţă de cufundarea totală în armonia unui acatist.

Nu ştiu dacă există vreun gest mai plin de patriotism pentru o televiziune, decât să se îngrijească de bucuria din zori (nimeni să nu plece la lucru fără ea!) pentru 85 % dintre locuitorii unei ţări. În fiecare zi, la şase dimineaţa, pe Trinitas TV, psalţii Catedralei Patriarhale, adunaţi în strană, însoţesc trei preoţi în cântarea unui acatist: al Sfinţilor Arhangheli luni, al lui Ioan Botezătorul marţi, al Sfintei Cruci miercuri, al Sfântului Dimitrie cel Nou joi, al Sfintei Parascheva de la Iaşi vineri, acatistul Bunei Vestiri sâmbătă şi acatistul Domnului nostru Iisus Hristos duminică.

Eu cred că severitatea certării nu caracterizează modul românesc de a fi (nu ştiu de unde, prin ce import al celui-rău s-a strecurat între noi), ci faptul de a primi cu bucurie, de veacuri, tot ce ne hărăzeşte Dumnezeu. Iar această bucurie, insuflând fiinţele cât e ziua de lungă, va naşte în târziul amiezii eficienţa paradoxală (fără parale multe, fără tehnologii de vârf, fără barili de petrol) a unui neam care crede în Dumnezeu.

Elena FRANDES