Adevarul ca poveste

M-am apropiat cu teamă de această carte. Nu laşi pe oricine să-ţi vorbească despre Dumnezeul tău, oricât de vestit ar fi autorul în lume, oricât de talentat şi de inteligent, oricâte bucurii literare şi filozofice ţi-ar fi adus celelalte cărţi ale lui.

Pentru că eu am o credinţă mică, Tu ştii, Doamne, orice adiere o poate tulbura şi mi-e ruşine să-Ti tot cer, ajută, necredinţei mele! Nu de valoarea cărţii mă temeam, nici de bunăcredinţa autorului, ci de puterea mea de receptare, de reacţia mea la comentariul a ceea ce este mai intim în lucrarea Mântuitorului: parabola de pescuire a sufletelor. Căci mă întrebam: I se îngăduie cuiva să ştie despre Hristos, prin simplă speculaţie intelectuală, prin studiu de bibliotecă, mai mult decât ne-au lăsat scris preoţii Lui?! Cât de „în lume” poţi trăi, ca totuşi faptul acesta (stilul de viaţă plin de succese şi responsabilităţi civice) să nu-ţi tulbure revelaţiile unui asemenea subiect gingaş?! Căci se ştie, doar Îngerul ţi-l poate şopti.

Şi iată, mă cufund în lectură:

„Se vorbeşte despre ceea ce nu ştim, în termenii a ceea ce ştim. Aceasta e definiţia însăşi a parabolelor lui Iisus. Sensul lor e de căutat pe linia subţire, imperceptibilă, dintre două lumi distincte, care se oglindesc însă una într-alta: cerul şi pământul, energiile increate şi lumea creată, ordinea lui Dumnezeu şi ordinea oamenilor…

Parabolele ni se oferă nu pentru a ne ajuta să convertim misterul în evidenţă, ci pentru a ne ajuta să luăm cunoştinţă de inevidenţa constitutivă, inevidenţa fondatoare şi hrănitoare a lumii.”

Se vorbeşte apoi despre gesturile lui Iisus şi îmi dau seama că dintotdeauna, nu doar Cuvintele, ci şi mişcările cu care El le-a spus mi-au fost prezente în inimă, pentru că Acela de care te îndrăgosteşti te copleşeşte cu toate detaliile Vieţii Lui.

„Aceeaşi graţioasă dialectică a gestului pare să definească originea propovăduirii hristice şi postura Propovăduitorului. El încearcă mereu să arate în ce fel înălţimea se poate aşeza pe suprafaţa lumii, în ce fel poate verticala adevărului, sau a căutării, să intersecteze orizontalitatea conştiinţei comune.”

Dar Andrei Pleşu nu se situează noetic doar în Sfânta Sfintelor, privind minunatul spectacol al gândurilor dumnezeieşti, întru alcătuirea parabolelor ce ne erau destinate. Autorul coboară şi se amestecă în mulţime, descoperindu-ne tipurile de opacitate faţă de Cuvânt. „Primitorul opac sau superficial provoacă irosirea semniţei, compromite firescul dezvoltării ei, şi participă, astfel, la martirajul Cuvântului, la măsluirea şi desfigurarea lui. Cuvântul acceptă, aşadar, să împărtăşească limitele partenerului său: se lasă devorat de păsări demonice, se lasă veştejit, dezrădăcinat, asfixiat de griji şi înşelăciuni lumeşti. Înainte de a găsi, într-un târziu, deschiderea ospitalieră a pământului bun, El, creatorul văzutelor şi nevăzutelor, se vede confruntat cu experienţa sterilităţii. Aceasta este, în fond, soarta însăşi a parabolelor hristice. Parabolele sunt sămânţa aruncată în lume de Iisus. A nu le înţelege, a le înţelege pripit şi convenţional, a le abandona de îndată ce urgenţele imanente îţi atrag, invadator, atenţia echivalează cu a încuraja extinderea deşertului, pe socoteala solului fecund. Cine nu reacţionează achizitiv la „aruncătura” plină de promisiuni a parabolelor este aruncat în afară de propria sa obnubilare.”

În fine, m-a încântat în această carte, subintitulată „Adevărul ca poveste”, modul în care este povestit, dat pe faţă păcatul intelectual al criticii: „Spiritul critic poate fi şi o formă de infantilism mental. El se exprimă,uneori, ca un soi de răzgâiere a minţii, ca o formă de proastă creştere intelectuală. Gândirea n-are voie să fie mofturoasă, să traverseze piaţa lumii şi a ideilor cu o grimasă dispreţuitoare. E mai bine să rişte lăcomia cumulativă decât selectivitatea astringentă.”

Chiar, nu e creştineşte să fim atât de criticoşi!

Îmi închipui odaia în care Andrei Pleşu a scris despre Parabolele lui Iisus. Când a pus tocul jos nu mai era acelaşi. Nu poţi cuteza o asemenea cercetare grandioasă, fără să-ţi pui problema:

-Eu prin ce aş fi în stare să-L urmez?

Poate că, din smerenie, autorul nu şi-a răspuns. Cred totuşi, că Andrei Pleşu îşi asumă una din cele mai rar-alese ca model, virtuţi ale Domnului: ipostaza sofianică.

A-L urma pe Hristos prin înţelepciune… Nu e minunat?!

Elena FRANDEȘ