LOADING

Type to search

Ortodoxie si traire

Altfel despre comunitatea creștină

Share

Fiind invitat cu diverse prilejuri prin țară la simpozioane, colocvii creștine ori pentru prelegeri în cadrul unor întâlniri cu studenții ortodocși, am constatat și comentat ulterior cu câțiva prieteni mutațiile care se petrec în ultimii ani, accelerat chiar, privitoare la aceste manifestări și la receptarea lor…

 

Eu însumi participam cu nesaț și bucurie, încă de la începutul anilor ’90, la asemenea întâlniri. Ba, aș putea spune, chiar înainte de decembrie 1989, căci am avut șansa să fiu găzduit cândva, prin anii ’86‑’87, sub același acoperiș, în aceeași căsuță, cu părintele Cleopa Ilie la Mânăstirea Sihăstria Neamțului și am participat de câteva ori la adevărate colocvii care se petreceau atunci între marele duhovnic și câțiva (nu mulți) confrați întru nevoință ori, și mai des, prilejuite de grupurile de credincioși care veneau să asculte un cuvânt duhovnicesc la chilia sfinției sale. Obștea mânăstirii amenajase în căsuța situată imediat lângă cea în care locuia părintele o încăpere ceva mai spațioasă și acolo erau primiți pelerinii, sosiți adesea în grupuri destul de mari, de ordinul zecilor – fapt care, pentru acei ani, era realmente o performanță.

Ceea ce se poate observa este că – în mod evident, în funcție de notorietatea (duhovnicească a) invitatului – numărul participanților‑beneficiari la astfel de întâlniri este din ce în ce mai mic astăzi, comparativ cu anii ’90, când, indubitabil, a fost un „vârf de sarcină”. Motivele sunt destul de previzibile: foamea de cele duhovnicești din anii apropiați marii eclipse generate de regimul comunist s‑a mai astâmpărat, nu neapărat pentru că nu ar exista cerere, ci fiindcă astăzi oferta este sensibil mai diversificată și mai bogată. Iar canalele mediatice, grație internetului, în primul rând, au avut șansa unei adevărate revoluții.

Dar toate acestea aduc și o altă față a medaliei. Este stupid, remarca recent un prieten, unul dintre intelectualii creștini cei mai vizibili, respectați și îndrăgiți, noi facem efortul să venim – și participau laolaltă câteva nume sonore – pentru un astfel de simpozion de la mari distanțe, iar profesorii Facultății de Teologie unde se desfășura evenimentul, cu atât mai puțin studenții, să nu participe decât accidental (vreo 10‑15, acolo, ca să fiu generos). Povestea are, într‑adevăr, tristețea și tâlcurile ei. Este o evidență, mai toate Facultățile de Teologie Ortodoxă organizează astfel de întâlniri – iar aceste instituții la nivel de BOR nu sunt tocmai puține, inclusiv această chestiune fiind problematică. Organizarea, la rândul ei, poate fi mai mult sau mai puțin inspirată, „regizată” (non)profesionist. Dar toți aceștia sunt parametri secundari.

Realitatea este că imensitatea de oferte concurențiale, fenomen coroborat cu nenumăratele posibilități de vehiculare a informației, ne transformă încet‑încet în mici androizi: un fel de oameni robotizați, tributari noilor tehnologii (smartphone, tablete, laptop etc.) – și suntem abia în epoca de piatră a acestor transformări! –, care la rândul lor ne aduc conferințele acasă ori cine știe pe unde ne aflăm. Totul este să ai semnal de internet, căci un telefon, acolo, avem cu toții!

Și, de ce să nu fiu sincer, eu însumi prefer adesea să urmăresc înregistrarea unei întâlniri – alteori, dacă tema mă interesează acut, mă strădui să urmăresc on‑line – decât să mă deplasez prin oraș, un București foarte aglomerat, ce‑i drept, până la locul desfășurării propriu‑zise. Poate că în cazul subsemnatului sunt și aspecte legate de blazare, de vârstă, de program supraaglomerat ș.a.

Dar studenții?! Păi, de aceea ne ferim să mai transmitem on‑line – îmi spunea organizatorul unui astfel de simpozion petrecut recent –, tocmai fiindcă am constat, în astfel de cazuri, că participarea studenților este și mai mică!

Așadar, cu puțină imaginație și o minimă priză la ofertele noilor tehnologii putem întrevedea peste doar câțiva ani: întâlniri – duhovnicești?! – care se vor petrece exclusiv on‑line, vom putea participa la colocvii trimițându‑ne holograma (un fel de fantomă electronică), vom putea avea astfel de întâlniri prin recurgerea la realitatea virtuală ori la cine știe ce invenție și device (dispozitiv) abia puse astăzi la cale în laboratoare…

Să ne înțelegem: personal nu resping, nu diabolizez nicidecum toate acestea. Cele enumerate mai sus sunt deja realități grație cărora pot fi obținute performanțe spectaculoase în varii domenii: de la medicină și artă, până la apărarea militară și cercetare.

Ce mai rămâne din întâlnirile de suflet, mă întreb? Așa cum nu poți săruta o fantomă, ci o iubită în carne și oase, tot astfel întâlnirile duhovnicești petrecute față către față aduc un plus, ceva – fundamental – care nu poate fi „clonat”, nu poate fi transmis prin nici o tehnologie intermediară. Desigur că există și întâlniri nevăzute (îngerești) – literatura creștină ne dă asemenea exemple – de la distanță, între marii duhovnici și ucenici, dar acestea, rarisime, tot de ordinul sufletesc sunt, nicidecum pe baze tehnologice. Nu poți primi binecuvântarea unui duhovnic privind o conferință transmisă on‑line, nu te poți bucura de prezența unei mari personalități a Bisericii dacă nu sunteți față către față (ce puternică devine expresia „față către față” în contextul acestei discuții!). Așa cum marele dirijor Sergiu Celibidache susținea – pe bună dreptate – că muzica adevărată nu poate fi audiată decât pe viu, este inutil să ne chinuim a o înregistra pe discuri (pe care românul nostru le numea „conserve”), fiindcă o stâlcești, o diminuezi, tot astfel întâlnirile de suflet sunt irepetabile, iar viul și lumina lor trebuie respectate la profunda lor valoare.

Ce mai înseamnă aceasta? Nimic altceva decât ceea ce ne învață Iisus cel Înviat: acolo unde suntem adunați măcar doi‑trei în numele Său, este și El în mijlocul nostru. Sau, cu un cuvânt mai simplu: să nu pierdem comunitatea creștină!

Fără îndoială că, aflat în România, pot fi în comunitate cu prietenul meu care locuiește în Germania, ba chiar la celălalt capăt al lumii, în Noua Zeelandă. Dar aceasta presupune că ne‑am văzut deja, că ne‑am mai întâlnit cel puțin o dată direct, adică față către față…

De aceea susțin, în aceste zile alese dintre Învierea și Înălțarea Domnului, în care Iisus a fost văzut și pipăit – măcar în perspectivă teologică vorbind, chiar apăsat ortodoxă –, că întâlnirile față către față au rostul lor, sunt direct legate de iconicitate. De unde și binecunoscuta pildă din Pateric în care ucenicul i‑a răspuns duhovnicului că venise doar ca să‑l vadă, ceea ce‑i este de‑ajuns. Negreșit, nu toți studenții prea multelor Facultăți de Teologie Ortodoxă de la noi au vocația pe care‑o presupune studiul și absolvirea teologiei. Poate nici unii profesori nu au această vocație. Inflația de Facultăți de Teologie atrage inflația de întâlniri mai mult sau mai puțin duhovnicești și o inflație de colocvii, simpozioane, prelegeri. Nu toți care cuvântă în astfel de prilejuri, începând cu subsemnatul, merită atenție. Cu toate acestea, sunt și întâlniri ori subiecte de dialog creștin care nu trebuie ratate, mai ales când este vorba despre oameni foarte tineri, aflați la vârsta formării.

Important este să înțelegem cu toții că valoarea unei întâlniri față către față, greutatea specifică a comunității creștine, este o binecuvântare. Iar binecuvântarea nu poate fi intermediată decât de Duh.

Marius VASILEANU

 

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *