Ambasadorul acestei lumi întru cea de Dincolo

Să nu-ţi dai seama că un părinte bolnav este pe ultima sută şi încă să torni în urechea lui frustrările tale, mâniile tale pe lume, când demult sufletul celui suferind s-a îndepărtat de ea şi orice zvon care vine dintr-acolo (mai ales unul care pare să aducă răul copilului său) îi tulbură nemilos rugăciunea în care vrea să petreacă, pacea în care vrea să fie găsit. Dar ştii tu cât de important pentru lumea de Dincolo este acest neputincios învelit în cârpe, pătate de sudoarea strădaniilor de a lupta cu înfricoşarea trecerii?

Te-ai obişnuit să nu-ţi mai priveşti aproapele – soţ, soră, părinte- să nu le desluşeşti pătimirea tăcută, ci doar să-i foloseşti drept pubelă pentru nervii tăi. Să zicem că viaţa lor nu te prea interesează, dar moartea, nici asta nu le-o vezi, nu le-o crezi?!

Un muribund uită de cele ale timpului, căci eternul se amestecă lent în candela vieţii care abia mai pâlpâie. Încearcă să-l îmbrăţişezi pe cel gata de zbor şi să-i aduci numai imagini frumoase (de lucruri oricum nu mai are nevoie) din locurile pe unde mergi, cu sprinteneală de gimnast. Mintea sa le va înregistra cu sete, păstrându-le proaspete chiar pe durata trecerii şi astfel, tu devii ilustratorul acestei lumi, devii ambasadorul ei, în faţa celei de Dincolo.

Asta este şansa pe care o ai, perspectiva promovării tale, înţelegi? Nu fi ambasadorul unei lumi de nimic, mândreşte-te cu ţara pe care o reprezinţi (adică Lumea aceasta, a celor vii), nu fi un politruc certăreţ şi plângăreţ! Chiar dacă ai tăi sunt sănătoşi cu toţii în clipa aceasta (Domnul să-i ţină aşa ani îndelungaţi!), antrenează-te de pe acum pentru demnitatea ta de ambasador, căci o vei primi într-o zi. Lucrează cu calm, cu iubire atentă, curăţând mereu de pe tine urâtul mulţimii care a încercat şi azi, ca alaltăieri, ca în adolescenţă, ca în copilărie, să te strivească fără milă. Te vreau sclipitor, frate, mai ales în faţa celui căzut la pat, muşcând din tubul perfuziei sale ca dintr-un happy meal, surâzând colţului de sus al încăperii, binecuvântând vacile care au dat un lapte, un iaurt atât de dulce, ca acela în care el îşi cufundă visător linguriţa…

*

Sunt clipe când alergi să-ţi plăteşti toate datoriile, să restitui cărţile împrumutate bibliotecilor din oraş; dar cum în cea din urmă, cea mai frumoasă şi înaltă, o lampă de veghe abia mai pâlpâie într-un albastru fără strălucire, ai vrut să te întorci acasă şi să laşi cărţile, pentru a veni altădată. Abia atunci ai văzut că, în urmă, scăriţa fusese desprinsă, plecarea sufletului era prea avansată, distanţa ta de lume se mărise în timp ce alergai să restitui, să împarţi ce se cădea, fără să ştii că timpul tău se epuizase…

Am trăit şi eu asta. Doar o clipă am tânjit să mă întorc, până am înţeles că, sărind înapoi, doar mi-aş fi rupt picioarele. Puteam oare să aştept în biblioteca neluminată, până ce Îngerul va consimţi să mă ia de la acest nivel? Puteam să umplu doar cu lecturi timpul care mai rămânea?!

Nu mă tenta: era Purgatoriul dantesc al luminii pale. Probabil aşa ajungem în el, ni se pare că am făcut destul şi începem, cu neghiobie, să ne odihnim, să ne scuturăm de slujiri.

Mai bine riscăm, sărind alături, pe scăriţa care urcă, fără să ne fie încă luminată. Acolo va trebui să aducem chiar noi, prin lauda continuă a Sfântului Nume, imaginea care luminează.

În clipa aceasta, ca în oricare alta, ambasadorii lumii noastre, desprinşi de urcuşul prin beznă, păşesc cu demnitate în sala Tronului Ceresc. Şi fiecare aşteaptă smerit să audă Glasul Celui Preadulce, încurajându-l:

-Hai copile, arată-mi cum Mi-ai ilustrat Lucrarea. V-am dat cel mai uşor extemporal, ai văzut? Probleme simple, fireşti. Habar n-aveţi câte absurduri pregătise pentru voi celălalt…

Sunt pe această scară, frate, nu desluşesc nici unde aş putea să aşez pasul următor. Nu aştepta ca scrisul meu să te lumineze, roagă-te doar…

Elena Frandeş