Avem Crăciun fără Hristos?

„…Dăruind în preajma Crăciunului dorim să ne răscumpărăm greşeala de atunci, să ne reabilităm cumva în faţa Celui ce mereu ne-a învăluit şi ne învăluie cu dragostea Sa”

interviu cu teologul şi editorul Laurenţiu Dumitru

Domnule Laurenţiu Dumitru, sunteţi cunoscut ca fiind un bun prieten şi îndrumător al tinerilor, prin sfaturile pe care le daţi şi prin cele două cărţi: „Hristos şi tinerii” şi „Tinerii pe calea întrebării”. Vă întreb, ce înseamnă pentru tinerii din ziua de azi Crăciunul? De ce atâta vânzoleală de Crăciun? Nu e dăunătoare atâta pregătire în receptarea noastră asupra Crăciunului?

Aş începe cu cea de-a treia întrebare, încercând să le ating şi pe celelalte…

Într-adevăr, vânzoleala de care vorbiţi e dăunătoare pentru receptarea praznicului Naşterii Domnului.

Ca să ne putem pregăti creştineşte pentru această sărbătoare trebuie desigur să ieşim din această vânzoleală. Observăm şi noi cu ochiul liber că societatea contemporană valorizează mai mult pe Moş Crăciun şi Anul Nou, decât pe Hristos! Am ajuns să preţuim mai mult tradiţiile noastre seculare, ideologia consumistă, cronologia, decât veşnicia în Dumnezeu! Când ajungem să jertfim atât de mult pe altarul consumului, al desfătărilor de tot felul, oare mai găsim loc pentru Hristos şi prăznuirea Naşterii Sale? Mă tem că nu! Cred că vânzoleala aceasta se face în detrimentul pregătirii autentice pentru praznic. Pur şi simplu noi îl sufocăm pe Pruncul Hristos aflat în ieslea Betleemului.

În ceea ce priveşte tinerii, nu putem generaliza, unii trăiesc autentic bucuria Crăciunului, alţii, din păcate, nu. Şi tot din păcate, cei ce o trăiesc autentic sunt încă puţini.

De Crăciun există, am putea spune, un „trend”, dorinţa de a face milostenie, toate firmele si societăţile fac întreceri în a milui si a dărui, dar este primită de Dumnezeu această milostenie, pe care o facem când toţi sunt „supra-milostiviţi”?

Trend-ul de care vorbiţi are suport în istoria mântuirii neamului omenesc. Darul este legat tainic de praznicul Naşterii Domnului, căci Fiul este Darul prin excelenţă, este Darul oferit lumii de către Dumnezeu, Iubitorul de oameni.

Nu întâmplător toţi se întrec în a dărui în această perioadă.

Ei vor, conştient sau nu, să se asemene cu Dumnezeu. Marile praznice sunt nişte epifanii şi ne aduc pe noi în starea de a ne dori înnoirea relaţiei cu Dumnezeu. De sărbători, îndeobşte, ni se face tare dor de Dumnezeu. Omul simte nevoia să dăruiască în preajma Crăciunului şi cred că asta e o lucrare a duhului în noi, nu un trend lumesc, chiar dacă mass-media îl valorifică şi-l potenţează atât de mult.

Ştim cu toţii că odinioară, în urmă cu peste 2.000 de ani, un Prunc Sfânt S-a născut.

Cred că există în conştiinţa umanităţii sădită mâhnirea că n-am ştiut a-L întâmpina cum se cuvine, că se cădea a-i oferi un cămin adecvat, cald, şi nu o iesle a dobitoacelor. Ai lui nu L-au primit şi nu L-au recunoscut. Animalele L-au încălzit cu respiraţia lor pe Pruncul Iisus, iar păgânii magi din depărtări au venit să i se închine şi să-i aducă daruri. Cumva, tainic, dăruind în preajma Crăciunului dorim să ne răscumpărăm greşeala de atunci, să ne reabilităm cumva în faţa Celui ce mereu ne-a învăluit şi ne învăluie cu dragostea Sa. Sigur că ar trebui să dăruim şi în afara acestor momente. Pe săraci totdeauna îi avem cu noi (cf. Ioan 12, 8), ei trebuie să mănânce şi să se îmbrace mereu, nu doar de Paşti şi de Crăciun. Unii oameni darnici nu uită acest lucru şi acţionează în consecinţă, cunosc numeroase astfel de cazuri.

Dacă e primit sau nu darul când toţi sunt, după cum spuneţi, „supramilostiviţi”, nu ştiu, doar Dumnezeu ştie inima fiecăruia. Darurile nu se măsoară după „cât”, „cui” şi „când” dăruim, ci după „cum” dăruim. Scriptura spune: “…când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6, 3-4). Ar fi bine să nu uităm criteriul acesta.  

Cum sărbătoreau Crăciunul vechii şi primii creştini? Sărbătoreau ca şi noi, cei din sec. XXI?

Creştinii din vechime nu cunoşteau fastul Crăciunului din zilele noastre. Ştim bine că abia după 300 de ani Biserica a ieşit din catacombe.

Crăciunul, ca şi oricare altă mare sărbătoare a Bisericii, se prăznuia în vechime fără bâlci, urlete şi trâmbiţe…

Creştinii făceau agape, se întâlneau în comunităţi mici şi lăudau pe Domnul în duhul dragostei. Era o sărbătoare duhovnicească, fără bruiajul televizorului şi a mega-show-urilor din pieţele publice. Pe atunci, când spuneai praznicul Naşterii, spuneai Hristos, acum mai degrabă spui căluşei, caruseluri, vată pe băţ, cozonaci, brăduţ, globuleţe, reduceri de preţuri prin magazine. Nu că acestea ar fi rele în sine, nu; şi mie îmi e drag într-o oarecare măsură fastul de Crăciun, mi-e drag să văd oraşul plin de luminiţe, brăduţii împodobiţi etc., dar toate acestea să nu se facă în detrimentul relaţiei vii cu Hristos, cu Biserica.

Nu mică mi-a fost uimirea când o persoană mi-a spus deunăzi că în Japonia, spre exemplu, poţi întâlni persoane care nu asociază Crăciunul cu Creştinismul.

Trecând pe lângă vreo biserică şi auzind colinde unii japonezi se vor mira: „Ia uite, şi la Biserică se sărbătoreşte Crăciunul!”. Asta se poate întâmpla acolo unde există credinţe sincretiste şi unde sărbătorile religioase sunt mediatizate fără înţelesul lor adânc, mistic. Asta e realitatea zilelor noastre, avem praznice exploatate până la epuizare de mass-media şi de marile companii de produse de consum.

Sunt sublime, sunt fascinante, sunt pline de briz-brizuri, au însă un mare neajuns – le lipseşte Hristos!

Să-mi fie cu iertare, dar, în afara spaţiului sfânt al bisericilor noastre, de Crăciun nu se vorbeşte despre Hristos…

Aceasta e deci marea diferenţă între cum prăznuiau creştinii din vechime şi cum prăznuieşte majoritatea dintre noi astăzi. Ei prăznuiau cu Hristos, iar noi îl sufocăm pe Pruncul Hristos printre baxurile cu noua bere Tuborg, printre sticlele de Coca Cola ce ne aduc „cadouri magice de la spiriduşi”. Iar dacă suntem cuminţi şi Moşu’ ne aduce, la ProTv, povestea magică a lui Harry Potter, atunci putem spune că am avut cu adevărat un Crăciun fără Hristos.

În plus, pe noi cei din sec. XXI ne paşte încă o ispită, din raţiuni de „political corectness” Crăciunul s-a transformat în Occident într-o sărbătoare realmente fără Hristos. Eu mă plâng de noi, românii, dar în Occident lucrurile sunt mult mai grave. Sunt oraşe, în vremea noastră, în care ornamentele de Crăciun, postarea afişelor ce anunţă colinde sunt interzise pe motiv că ele sunt o ofensă adusă laicităţii statului şi celor de alte religii.

Ceea ce mi se pare însă cel mai şocant e că „nici chiar Italia catolică, ne spune Dan Ghiţă într-un material publicat anul trecut de Altermedia, nu a ştiut cum să facă faţă presiunilor.

Suprimarea ieslelor alegorice, înlocuirea cuvântului „Iisus” cu cuvântul „virtute”, şi a istorisirii Naşterii Domnului cu… povestea Scufiţei Roşii (!!!).

Acestea sunt ideile propuse de unii profesori in provinciile Como şi Treviso, pentru a „laiciza” sărbătoarea Crăciunului, din cauza creşterii numărului de elevi necreştini, în special musulmani”.

După cum merg lucrurile prin lume, nu peste multă vreme, colindele şi mersul la biserică s-ar putea să cadă din nou sub incidenţa legii ca-n primele veacuri creştine. Probabil că atunci ne vom întoarce şi la prăznuirea adevărată a Naşterii, deşi n-aş vrea să fie asta calea…

Apropo de Moş Crăciun… Observăm că mai mult este aşteptat Moş Crăciun decât Naşterea Domnului.

Depinde din ce unghi privim lucrurile. Începând cu data de 21 noiembrie, în Biserica Ortodoxă, se cântă la fiecare slujbă de utrenie Catavasiile Naşterii Domnului, cântări care vestesc lumii întregi: „Hristos se naşte, slăviţi-L! / Hristos din Ceruri, întâmpinaţi-L! / Hristos pe pământ, înălţaţi-vă! / Cântaţi Domnului tot pământul, şi cu veselie lăudaţi-L noroade că s-a preaslăvit!”. Iată că perioada postului Crăciunului, care semnifică aşteptarea împlinirii profeţiilor celor din vechime, este oarecum îndulcită cu această veste bună: Hristos se naşte, slăviţi-L! Aşadar, noi, cei ce ne străduim să fim mădularele Bisericii, pe Hristos Îl aşteptăm! Dacă privim din oricare al unghi e mare jale. Lumea desacralizată de azi preţuieşte mai mult pe Moş Crăciun, pe acest Santa Claus care nu se află trecut în Vieţile Sfinţilor, despre care nu a scris nici un Sfânt Părinte al Bisericii, dar care, iată, a devenit simbol al Crăciunului. Deşi popular praznicul Naşterii Domnului se numeşte Crăciun, trebuie precizat că în cărţile de cult nu vom întâlni termenul de „Crăciun”.

Cine-i acest moş care a „furat” Crăciunul? Oare Moş Crăciun cu renii lui ne apropie mai mult de Dumnezeu?

Să ne informăm de la sursă, din pagina sa web în limbă română, http://www.moscraciun.ro , pentru că da, aţi citit bine, Moşu’ nostru are şi site. Cităm Mitologia română a lui Romulus Vulcănescu: „Legenda spune că, fără acordul soţului, Crăciuneasa primeşte în gazdă pe Fecioara Maria, oferindu-i adăpost în grajd. Aflând acest lucru Crăciun îi taie mâinile, iar Maica Domnului i le lipeşte la loc. Minunea îl converteşte pe Crăciun la creştinism. De bucurie că nevasta sa a scăpat de pedeapsa lui necugetată, Crăciun aprinde un rug din cioate de brad în curtea lui şi joacă hora cu toate slugile lui. După joc împarte sfintei familii daruri păstoreşti: lapte, caş, urdă, smântână. De aici transfigurarea lui Moş Crăciun într-un sfânt, care aduce de ziua Naşterii lui Iisus daruri copiilor, obicei care se suprapune cu amintirea darurilor pe care, după cuvântul evanghelic, le aduceau regii-magi în staul lui Mesia”. Să reţinem însă că „legenda spune”, nu Scriptura, nu Tradiţia… Când adevărul revelat se intersectează cu legenda se crează confuzii! Ortodoxia nu mărturiseşte legende, ci adevărul revelat, descoperit de Dumnezeu.

Încă o precizare. „Crăciun convertit la creştinism” e în cazul de faţă o expresie nepotrivită; creştinismul „apare” după Învierea şi Înălţarea la Cer a Mântuitorului Hristos. De altfel, folclorul abundă de astfel de „inadvertenţe”, după alte versiuni Crăciun nu numai că a crezut şi s-a botezat (sic!), ci el a descoperit „minunea făcută cu soţia sa şi altor evrei, şi toţi cei ce-l auziră asemenea crezură şi se botezară” (v. Sim. Fl. Marian, Legendele Maicii Domnului, Bucureşti, 1904, p. 32).

Moş Crăciun este în aceste zile peste tot, este pe buzele tuturor. Americanii cântă acum: „Santa Claus is coming to town”. Moşu’ este prezent peste tot: în reclame, în emisiuni tv, prin grădiniţe, prin casele oamenilor; este nelipsit de la aprinderea oficială a vreunui brad gigant în vreo capitală a lumii. Nu-i lipsesc sania, renii şi nici ajutoarele – crăciuniţele sexy. El, Moşu’, este parte esenţială a spiritului festiv de Crăciun în zilele noastre. Avem prin oraş şi moşi-fotografi kitschoşi, foarte insistenţi şi agasanţi… Unde e Pruncul Iisus, unde este bucuria sfântă? Socotiţi singură dacă ne apropie mai mult de Dumnezeu sau ba…

Avem astăzi colinde care vorbesc despre Moş Crăciun. Să înţelegem că Biserica l-a adoptat?

Prin firul discuţiei, intrăm într-o zonă delicată, dar nu avem de ce să ne temem. Adevărul e că Moş Crăciun a intrat în biserică pe fereastră şi este greu de scos pe uşă…

Avem astăzi colinde care vorbesc despre Moş Crăciun. Părintele Teofil de la Sâmbăta le numeşte delicat „colinde laice” şi nu greşeşte, pentru că multe colinde sunt doar cântece tradiţionale. Am putea, inspiraţi de Eliade şi forţând nota, să numim unele colinde laice ca fiind religioase, doar dacă numim ca având filon sacru tot ce e ancestral. Deşi sunt voci care afirmă că legenda despre Crăciun şi Crăciunoaia este o creaţie folclorică daco-română (sec. III-IV) (vezi Pr. D. Bălaşa, Crăciun – cuvânt dacic, în „Noi tracii”, Roma, 1984, decembrie, p. 15.), noi avem de-a face în colindele care se cântă azi de un Moş Crăciun mai proaspăt. „Moş Crăciun cu plete dalbe”, spre exemplu, este o piesă relativ nouă, muzica şi versurile aparţin lui D.G. Kiriac (†1928). Moşu’ nu s-a mulţumit doar cu lumina reflectoarelor, ci s-a gândit să intre şi-n biserică. Probabil a intrat prin turlă ori a găsit un geam deschis… Aşa se face că în Liturghie la vremea chinonicului, la împărtăşirea preoţilor, poţi auzi strana sau corul cântând colinde despre Moşu’, asta trădând cumva o relaxarea morală fără precedent. Eu n-am nimic cu tradiţiile de aici sau de oriunde, cer doar să nu se amestece cu imnografia ortodoxă…

Revenind la autorul colindului amintit, D.G. Kiriac, putem spune că el, şi alţi clasici ai muzicii corale româneşti, şcoliţi în academiile muzicale româneşti şi de prin străinătăţi, au fost mari dirijori, excelenţi profesori, geniali compozitori, dar, în marea lor majoritate, n-au reuşit în compoziţiile lor să transmită duhul Ortodoxiei… Nu vreau să mâhnesc pe nimeni, în plus se spune că gusturile nu se discută, dar deseori când auzi Liturghia în interpretare corală în biserică îţi vine să aplauzi. Cred că locul cântării corale nu e în Biserică, ci pe scenele de spectacol, acolo unde se culeg lauri şi aplauze, acolo unde un tenor sau o soprană pot să se pună în valoare pe sine fără probleme. Cântarea corală armonică-polifonică a adus în biserică stilul spectacular, de concert, însă accentul în Liturghie trebuie să cadă nu pe „interpretarea magistrală” a soliştilor, ci pe un anumit duh al interpretării, altfel spus – pe acea interpretare smerită care aduce pace şi cheamă sufletul la rugăciune, la petrecerea împreună cu Domnul. De ce mulţi când se întorc de la slujbele mănăstireşti spun că „a fost altceva”, că doar e aceeaşi Liturghie? E vorba de faptul de duhul ortodox care lipseşte cântării corale plămădite în spaţiul desacralizat al occidentului.

Până şi băieţelul meu a simţit în urmă cu vreo 3-4 ani că ceva nu e în regulă cu interpretarea corală în Biserică.

M-a întrebat încet la un moment dat, în Liturghie, dacă doamna aceea are voie să ţipe aşa în Biserică… Din păcate, coriştii pun de cele mai multe ori preţ pe spectacolul oferit de ei, decât pe Liturghia in sine…

N-ar trebui cumva să se restricţioneze cântarea corală dacă duhul ei nu e unul ortodox?

Există astăzi tendinţa de a înlocui muzica polifonică cu cântarea psaltică, bizantină. Sfântul Sinod a făcut de curând o astfel de recomandare preoţilor. Una din hotărârile luate de Sfântul Sinod al B.O.R. în urma şedinţelor desfăşurate în perioada 15-17 iunie 2004 recomandă preoţilor: „Reactivarea cântării omofone a Sfintei Liturghii pe întreg cuprinsul Patriarhiei Romane pentru intensificarea participării tuturor credincioşilor la viaţa liturgică şi pentru întărirea unităţii bisericeşti”.

Nu ştiu în ce măsură se ţine cont de această recomandare şi câte coruri şi-au încetat activitatea, cel puţin pe la oraşe, în marile catedrale, corurile au o lungă tradiţie şi credincioşii s-au format astfel. Dar cu răbdare şi dragoste se pot rezolva toate. Orice învăţ are şi dezvăţ.

Un amic îmi vorbea despre anomalii şi mai mari. A auzit la o Liturghie preotul pomenind cu emfază cu o voce baritonală spectaculoasă, la ieşirea cu Cinstitele Daruri, pe marii tenori ai lumii: Luciano Pavarotti, Jose Carreras şi Placido Domingo, care nici măcar nu-s ortodocşi ca să-i poţi pomeni în Liturghie…

Să revenim puţin la Moş Crăciun. Vă provoc cu o întrebare care poate stă pe buzele multor cititori. Toţi copiii aşteaptă dar de la Moş Crăciun… Putem să le răpim copiilor bucuria Crăciunului, bucuria venirii Moşului? Nu e o crimă?

Bucuria Crăciunului ar trebui să fie Hristos. Spun „ar trebui” pentru că trăim într-o postmodernitate haotică, într-o epocă a excesivei marketinizări a sărbătorilor. Sigur că în special pentru copiii cei mai mici, bucuria Crăciunului este venirea Moşului cu sacul plin de daruri. Nu putem răpi copiilor bucuria aceasta, nu-l putem fura copiilor pe Moşu’. Problema însă rămâne delicată… Cine este însă Moşul? Eu consider că luna decembrie, luna darurilor, se află sub purtarea de grijă a Sfântului Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei, aşadar un personaj real, a cărui viaţă o ştim din Sinaxare. Cred că de fapt el aduce daruri copiilor, tuturor copiilor.

Mă tem de împletirea legendei lui Moş Crăciun cu Adevărul care a punctat istoria lumii – Naşterea Domnului, pentru că va veni o vreme când pruncii noştri vor afla adevărul pe care l-a aflat odinioară şi Shirley Temple. – „Nu mai cred în Moş Crăciun de la 6 ani, când m-a dus mama să-l văd într-un magazin şi moşul mi-a cerut un autograf” (Shirley Temple). Cine poate cântări trauma pe care o trăieşte un prunc care află că Moşu’ nu există în realitate? La o anumită vârstă părinţii nu mai ştiu ce atitudine să adopte; profesorii de religie care predau la clasele mici au şi ei această dilemă… Pierderea lui Moş Crăciun poate duce în multe situaţii şi la pierderea lui Hristos, pentru că asociind povestea moşului de Crăciun cu evenimentul Naşterii vor avea tendinţa firească să numere la legende, la mituri, nu doar pe Moşu’, ci şi pe Mântuitorul Hristos.

Am găsit această temere şi la un mare ierarh al ortodoxiei contemporane, teolog şi psiholog totodată, ÎPS Hrisostom de Etna, ceea ce mi-a dat curaj să întăresc şi eu fără să am sentimentul că rănesc cu ceva Biserica: „În societatea modernă există anumite tradiţii care ameninţă lumea creştinătăţii ortodoxe: Moş Crăciun, o laicizare a Sfântului Nicolae, şi iepuraşul de Paşti, un simbol păgân al fertilităţii. Aceste figuri sunt preluate în tradiţii laice care pot, psihologic vorbind, deforma sau chiar distruge credinţa noastră. Cele două evenimente importante ale Ortodoxiei, Naşterea şi Învierea lui Hristos, nu ar trebui asociate cu figuri mitice pe care copiii, atunci când vor creşte, le vor cataloga drept naivitate infantilă. În felul acesta nu numai că este umbrită semnificaţia mistică a acestor sărbători, dar copiii vor ajunge să generalizeze descoperirile lor de mai târziu referitoare la inexistenţa Moşului şi, făcând analogia cu Naşterea Domnului şi cu Paştele, vor ajunge să nu mai creadă nici în aceste “mituri”. Aceasta e puterea psihologică a Moşului păgân şi a iepuraşului de Paşti” (Arhiepiscopul Hrisostom de Etna, Elemente de psihologie pastorală ortodoxă, Ed. Bunavestire, Galaţi, pp. 121-122).

Concluzionând, aş spune că mai uşor ne-ar fi nouă tuturor dacă am accentua semnificaţia darurilor de Crăciun, amintind copiilor noştri că magii au adus daruri Pruncului Sfânt după cum glăsuieşte Scriptura şi de aceea copiii primesc şi ei daruri.

Cine aduce darurile? Moş Crăciun le aduce… dar cu încredinţarea deplină că de fapt el este însuşi Moş Nicolae, Sfântul cel darnic. Eu aşa socotesc că trebuie să vorbim despre Moşul, pentru a nu răpi copiilor bucuria acesta. Iubirea se bucură de adevăr (cf. I Corinteni 13, 6). Mie aşa-mi spune inima, că Moş Crăciun există, însă e Moş Nicolae. „Limpede nu vezi decât cu inima. Miezul lucrurilor nu poate fi văzut cu ochii” (Micul Prinţ).

Ne lăsăm influenţaţi de moda zilelor noastre, mai ales de ideile din afară, însă unii dintre noi poate îşi mai doresc să trăiască un Crăciun bogat spiritual. Ce anume îi învăţaţi să facă? Concret, ce anume trebuie sa facă un creştin de Crăciun?

Greşim când accentuăm festivismul Crăciunului în detrimentul evenimentului crucial al lumii – Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos. Lumea de astăzi a pierdut sensul adevărat al Praznicului, aleargă după un Crăciun fără Hristos. Lumea de astăzi a uitat că de Crăciun sărbătorim Naşterea Mântuitorului. Dacă vom face pe stradă un sondaj de opinie, vom afla că cei mai mulţi aşteaptă cozonacul bunicii şi bradul împodobit, aşteaptă cadourile şi pe Moş Crăciun. Am mare drag şi pentru cozonacul bunicii şi preţuiesc munca ei, căci e un semn al dragostei pentru noi, dar dacă trebăluiala aceasta îndepărtează pe gospodine de slujbă sau de spovedanie nu e deloc bine.

Un creştin trebuie să afle mai întâi care e rostul său în lumea asta, să afle despre Hristos, despre dragostea lui Dumnezeu, despre mântuirea pe care El a adus-o lumii. Teoretic aceste lucruri sunt ştiute, practic noi nu prea ni le asumăm, nu trăim aceste învăţături şi cunoştinţe în viaţa noastră. Cred că Domnul se bucură dacă ne scuturăm de festivismul Crăciunului, dacă vestim cu inimă bună şi dragoste Naşterea Sa colindând, dacă facem un mic efort şi postim în aşteptarea bucuriei Naşterii, dacă ne găsim timp să ne spovedim şi, după caz, să ne împărtăşim cu Sfintele Taine.

Crăciunul este o sărbătoare a noastră cu cei dragi sau un praznic al lui Dumnezeu cu noi? Oamenii, de obicei, nu văd diferenţa, credeţi că Biserica ar trebui să „educe” credincioşii în acest sens?

Praznicele Bisericii sunt prin excelenţă sărbători „pe verticală”, sunt „evenimente” care ne leagă de cer. Prin naşterea Sa, Hristos se face ca unul dintre noi, şi, într-adevăr, Dumnezeu prăznuieşte cu noi. Înţelepciunea populară, care şi-a luat seva din învăţătura Sfinţilor, a dat la iveală versuri pe cât de simple, pe atât de adânci: „Cruce-n casă, Cruce-n masă, îngeri împrejur de casă, Dumnezeu cu noi la masă”. Crăciunul poate fi şi o sărbătoare a noastră cu cei dragi în măsura în care printre cei dragi este şi Hristos. Dacă prăznuim cu Dumnezeu, suntem şi alături de cei dragi. Dacă însă Crăciunul e doar prilej de întâlnire cu rudele în jurul televizorului, iar Hristos nu e pe niciunde, nu mai avem, de fapt, niciun fel de praznic, ci doar nişte zile festive.

Bineînţeles că Biserica trebuie să „educe” credincioşii în acest sens, de fapt asta e principala ei menire, de a chema pe toţi la Hristos, la „a prăznui cu EL”. Biserica ne pregăteşte pentru praznicul cel mare cu Dumnezeu, când în răcoarea zilei celei neînserate vom sta cu El la masă, împărtăşindu-ne mai deplin de El – precum spune preotul în Liturghie.

Putem să le facem vreo bucurie şi celor trecuţi la Domnul?

Milostenia pentru cei trecuţi la viaţa veşnică e o practică foarte răspândită în Biserica noastră şi ţinută cu stricteţe mai ales în mediul rural. Putem face daruri, milostenie pentru cei adormiţi şi acum şi la soroacele stabilite de Biserică. Precizez aici, pentru cârcotaşi şi pentru cei străini de Ortodoxie, că nu se hrănesc morţii şi nici nu se îmbracă în straiele dăruite, ci se hrănesc cu dragostea şi jertfa noastră pentru ei. Dăm daruri în numele lor, continuând şi adăugând tainic în desaga faptelor lor bune. Un dar e mai mult decât valoarea lui materială şi trece dincolo de graniţa vieţii acesteia. Darul are întotdeauna consistenţă, forţă, putere. Darul făcut din suflet ajută întotdeauna la înmulţirea dragostei între semeni.

Explicaţi-ne ce înseamnă de fapt „a colinda”? De unde a venit acest obicei? De ce colindăm?

Colindatul e un obicei anterior apariţiei creştinismului. Se pare că obiceiul colindatului este derivat din vechea tradiţie de celebrare a Calendelor, sărbătorile romane închinate soarelui. Pentru creştini însă colindatul e strâns legat de Naşterea Domnului, deşi avem colinde şi la alte praznice. Colindatul e un ritual format din cântece (colinde) şi, prin unele zone de la noi, din scurte dansuri ceremoniale. Colindătorii vestesc bucuria că ni s-a născut Mântuitor. Colindul e o mărturie, dar şi o reactualizare, o rememorare a acelui timp şi spaţiu sacru punctat de întruparea Fiului lui Dumnezeu.

Scriptura ne spune că îngerii se adresează păstorilor prin cuvintele: „Nu vă temeţi, căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul… Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David” (Luca 2, 10-11). Mulţime de oaste cerească lăuda pe Domnul şi zicea: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 14). Acesta este, aşadar, primul colind creştin, colind venit direct din cer. Mai apoi au colindat cu bucurie mare păstorii care, spune Scriptura, slăveau şi lăudau pe Dumnezeu, pentru toate câte auziseră şi văzuseră (cf. Luca 2, 20). Colindul s-a născut deci din dorinţa noastră de a ne asemăna cu păstorii din Betleemul Iudeii de odinioară, dar şi cu îngerii, ei fiind primii martori şi vestitori (din greacă – anghelos) ai marelui eveniment ce a punctat istoria lumii. Cred că în realitate nu colindăm singuri, ci încă şi acum printre colindătorii noştri se amestecă neştiut şi mulţimea de oaste cerească.

Cum o putem cinsti pe Maica Domnului în pragul Crăciunului?

Într-o pildă se spune că o femeie cerea ajutor de la Maica Domnului. Femeia se ruga cu nădejde şi adăuga: „Măicuţa Domnului, te rog să-mi fii şi mie mamă!”. Iar femeia primeşte răspuns în inima ei: „Îţi voi fi mamă, dar să-mi fii şi tu fiică”. Aşadar, eu cred că în pragul Crăciunului, dar şi în toată vremea, o putem cinsti pe Maica Domnului dacă o cinstim ca pe o maică, dacă îi dăm ascultarea cuvenită unei maici. Iar Maica Sfântă are un cuvânt mare pentru lumea întreagă, vorbind la Nunta din Cana ea spune: „Faceţi orice vă va spune (El)” (Ioan 2, 5). Ascultând de Hristos, ascultăm şi de cuvântul Maicii Sale. Cinstindu-L pe Hristos, cinstim şi pe Maica Sa.

Se pun dorinţe de Crăciun? Vă întreb deoarece întâlnim peste tot şi se face mare propagandă din: „Hai să ne punem o dorinţă de Crăciun… aceasta se va împlini…”.

Nu cred în „dorinţe de Crăciun”, cred în puterea rugăciunii şi în ajutorul lui Dumnezeu. Dacă însă avem dorinţe, să venim cu ele înaintea Domnului şi El va şti să răspundă fiecăruia la momentul potrivit, după nevoi. Toate dorinţele se împlinesc, nu doar cele de Crăciun, dacă ne rugăm cu nădejde şi dacă ne sunt cu adevărat de folos.

Am citit undeva un studiu care arăta că rata sinuciderilor este mult mai mare în preajma sărbătorilor de Crăciun…Ce părere aveţi despre acest lucru?

Nu auzisem de o astfel de statistică. Viaţa cotidiană, cea dintre praznice, are ritmul ei infernal. Praznicul aduce cu sine o ieşire din ritmul acesta. Probabil că unii abia atunci reuşesc să-şi privească viaţa mai cu atenţie, să facă o oarecare introspecţie. Socotesc că se descoperă goi şi secătuiţi, şi, în loc să alerge la Cel ce este odihna celor împovăraţi, din deznădejde, sărmanii, îşi curmă zilele.

Citeam undeva că prostituatele sunt foarte nefericite în perioada sărbătorilor pentru că nu mai au de lucru, toţi clienţii sunt pe la casele lor… Sunt convins că acesta este pentru ele un prilej de a încerca să o rupă cu activitatea asta sau, dimpotrivă, deznădăjduind să se piardă. Poate că exemplul nu e foarte potrivit, însă bănuiesc că acesta e mecanismul sufletesc al omului deznădăjduit care-şi îneacă viaţa muncind până la epuizare. Odată ieşit din ritm, pus faţă în faţă cu el însuşi, poate face şi astfel de gesturi necugetate. Munca e unul din antidoturile deznădejdii. Dacă în „liberele” de sărbătoare nu mergi nici la muncă şi nici nu trăieşti cu Hristos, diavolul poate să-ţi dea el de lucru. E doar o părere. Domnul să ferească pe tot sufletul de aşa ispite, că pe nimeni nu are de pierdut.

În final v-aş întreba… Ce să-mi doresc de Crăciun?

Să ne dorim cu toţii să prăznuim creştineşte, să ne dorim să trăim Crăciunul cu Hristos, bucurându-ne şi desfătându-ne cu El. Să trăim bucuria Naşterii minunate cântând împreună cu îngerii: “Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 14). Să ne dorim să-L întâmpinăm cu bucurie şi să nu-L lăsăm şi noi singur. Să-i facem loc în inimile noastre, să-L primim cu dragoste. Accentuez „să nu-L lăsăm singur” pentru că noi trăim magia serii Naşterii Domnului, dar ignorăm că imediat după Naştere a început calvarul Sfintei Familii, fuga în Egipt, după cum spune Sinaxarul zilei de 26 decembrie.

A consemnat,
Alexandra Borzoş
„Punctul”, Târgul Mureş

 

sursa: Blogul Sfântul Munte Athos