LOADING

Type to search

Ortodoxie si traire

Biserica nu poate oferi tot ce nu s-a făcut în decenii

Share

Părintele Nicolae Bordaşiu spune că Biserica Ortodoxă Română se implică în problemele sociale, cu răbdare şi cu dragoste, deşi mulţi nu văd sau se fac că nu văd acest lucru.

Biserica „Sf. Silvestru” din Bucureşti este ascunsă undeva în spatele Căii Moşilor, cândva zonă negustorească, astăzi cartier cu aer socialist. După câteva blocuri reabilitate termic (aşa, ca înainte de alegeri), cei care-şi caută liniştea pot găsi măcar o fărâmă din ea, alături de un Părinte duhovnic greu încercat de-a lungul anilor primiţi de la Dumnezeu. Numele lui este Nicolae Bordaşiu şi, până în anul 2003, a slujit împreună cu unul dintre reperele Ortodoxiei, Părintele Constantin Galeriu, al cărui mormânt tace asurzitor chiar lângă biserică. În rândurile care urmează vă propunem un recurs la spiritualitate, făcut chiar în mijlocul unui lăcaş de cult de mare valoare (din toate punctele de vedere). Unde am ajuns (moral) la 21 de ani de la Revoluţie şi ce am putea face pentru a ne îmbunătăţi starea sunt doar două dintre ideile călăuzitoare ale acestui dialog.

„S-a creat o structură netemeinică a societăţii”

„Adevărul”: Cum găsiţi societatea românească, la 21 de ani de la evenimentele din decembrie 1989?

 

Pr. Nicolae Bordaşiu: În Biserică, uşile sunt deschise, întotdeauna, pentru toţi oamenii – păcătoşi sau mai puţin păcătoşi. Oricum ar fi omul, el este făptura Lui Dumnezeu, iar Mântuitorul Iisus Hristos întăreşte poruncile care au fost date de Dumnezeu prin Moise, „Să-l iubeşti pe aproape tău ca pe tine însuţi”. Toate aceste porunci converg spre iubirea de Dumnezeu. Deci, în Biserică ne întâlnim toţi. Sunt bine primiţi toţi – şi păcătoşi, şi nepăcătoşi, şi slujitori, şi cei care sunt numai închinători. Cât îmi pot da seama, în calitatea mea de duhovnic, de pulsul vieţii sociale, aş spune, şi ca unul care a avut de înfruntat rigorile regimului comunist, o singură idee: e o mare nedumerire şi o mare frământare în legătură cu ceea ce au aşteptat oamenii şi ceea ce se întâmplă de fapt. Dar istoria este un testament lăsat de strămoşi „spre tâlcuirea vremii de faţă şi povăţuire în viitor”.

 

Cum v-aţi imaginat că vor evolua lucrurile după decembrie 1989?

 

Ca mulţi alţii, un fel de „restitutio in integrum”. Asta însemna o reparaţie istorică faţă de cei care au muncit înainte vreme şi care au fost deposedaţi de munca lor, şi intelectuală, şi materială. Regimul comunist a distrus toate bazele societăţii anterioare şi pe toţi cei care au fost oameni cinstiţi şi muncitori i-a băgat în aceeaşi oală cu aceia care au fost socotiţi „exploatatori”. Dar pe toţi i-a distrus, şi mai ales intelectualitatea.

 

A distrus baza axiologică a societăţii…

 

Desigur, nu numai aspectul material fiindcă noi, ca societate creştină, privim şi forma de ridicarea morală a omului. Şcoala a fost bulversată, au fost răsturnate valorile de predare, de apropiere a omului de aspectele înalte ale societăţii. Regimul trecut a vrut să ridice întreaga societate, dar n-a făcut-o în întregime. Pe unii i-a afundat, iar pe alţii i-a ridicat într-o formă superficială. Aşa s-a creat o structură nouă, netemeinică, a societăţii.

 

Ca o casă construită pe nisip…

 

Sau ca omul cu picioare de lut. În felul acesta a fost „ridicarea” societăţii sub regimul comunist. În 1990, societatea nouă i-a acceptat pe cei care au fost ridicaţi şi i-a scos din greutăţi şi pe aceia care au fost împilaţi înainte, dar uniformizarea nu s-a putut face, iar ridicarea valorică a mers foarte greu.

„Regimul trecut a vrut să ridice întreaga societate, dar n-a făcut-o în întregime. Pe unii i-a afundat, iar pe alţii i-a ridicat într-o formă superficială.”

 

„Cei care luptă împotriva religiei în şcoală o fac din snobism”

În primii ani de după 1989, aţi predat religia copiilor din gimnaziu, în mod facultativ, şi v-aţi bucurat de mare succes în rândul prichindeilor de la Şcoala nr. 23 Silvestru, aflată în vecinătate. Cum vi se par tinerii români, acum? Au evoluat sau au involuat?

 

Ca să răspund foarte apropiat de întrebarea pe care mi-aţi pus-o: n-aş spune nici că este o involuţie totală, dar nici o evoluţie normală. Şi asta tocmai pentru că, sub influenţa a ceea ce a fost înainte, nu s-au pus la temelia noii societăţi aspectele profund morale, ca să nu spun profund creştine. Asta ca să nu se jeneze alţii, fiindcă n-aş putea să afirm categoric că numai în creştinism sunt valori morale. Valori morale se găsesc şi în alte forme de cult, dar cea mai aleasă formă de societate este cea creştină. Mântuitorul Iisus Hristos a pus temelia unei noi vieţi, fără a îndepărta ceea ce a fost în trecut. De aceea spunea: „N-am venit să schimb legea, ci s-o împlinesc”. Deci, toată moştenirea morală, socială, de la bunul Dumnezeu, prin descoperire către poporul iudeu, a venit ca moştenire inclusă în creştinism, dar îmbunătăţită cu noua revelaţie pe care a făcut-o Mântuitorul, pentru toată lumea.

 

Prin urmare, noi, românii ar trebui să avem o bază morală foarte solidă…

…care, dacă ar fi fost lăsată şi adusă ca temelie noii societăţi, astăzi am fi avut o cu totul altă formă a vieţii sociale.

Dar iată că se vorbeşte despre eliminarea religiei din şcoli şi se invocă acel principiu al liberului arbitru, al alegerii copiilor între a crede şi a nu crede în Dumnezeu.

 

Vedeţi, eu, cu conştiinţa datoriei mele de preot, atunci când s-a schimbat regimul am fost dintre cei dintâi care au intrat în şcoală. M-am dus la Şcoala nr. 23 „Sf. Silvestru”, o şcoală cu tradiţie, legată de Biserică şi întemeiată de preoţii acesteia. Unul dintre preoţi a fost timp de 31 de ani directorul acestei şcoli şi a fost eliminat numai de comunişti. M-am dus acolo din proprie iniţiativă şi am reluat firul tradiţiei, legătura dintre şcoală şi biserică. La acea vreme, o ziaristă de la „România Liberă”, Gilda Lazăr, a remarcat, într-un articol, rolul extraordinar pe care îl are religia în aşezarea temeliei noii generaţii. Cei care luptă împotriva religiei ca materie de învăţământ o fac din snobism sau dintr-o formulă ideologică oarecare, cu reminiscenţe de alt gen. Nu pentru că ar avea convingerea că e ceva rău, ci doar ca să nu fie aşa cum ar trebui să fie.

 

Din spirit de frondă…

 

Cam aşa, ca să se etaleze cu o idee potrivnică mersului normal al vieţii. Cei care au trăit aici, alături de biserica noastră, au văzut că era plină de tineret în căutarea a ceva nou. Astăzi, tinerii aceia au ajuns la vârsta de aproape 50 de ani. Pentru că au fost nu numai cei mici, din şcoala elementară de atunci, ci şi studenţi din toate facultăţile. Au venit la „Sfântul Silvestru” fiindcă noi aveam aici, ca un far călăuzitor, figura Părintelui Galeriu, o personalitate extraordinară, plină de har. Parohia lui scriptică era Biserica „Sf. Silvestru”, dar aripile sale se întindeau peste toată ţara românească.

„Sub influenţa a ceea ce a fost înainte, nu s-au pus la temelia noii societăţi aspectele profund morale.”

Părintele Nicolae insistă pe importanţa întemeierii de familii creştine în societatea în care trăim

„Părintele Galeriu electriza lumea”

Care este cea mai puternică amintire legată de Părintele Galeriu pe care o aveţi?

 

N-aş putea să spun că e numai una. Viaţa mea legată de „Sfântul Silvestru” este îngemănată şi cu viaţa Părintelui Galeriu, ca şi cu viaţa lui Părintelui Ştefan Alexe, amândoi profesori universitari de prestigiu. Ei au ştiut să se dăruiască muncii spirituale cu credincioşi care veneau la biserica noastră, mai ales în epoca de dinainte de Revoluţie, când mai ales intelectualii îşi căutau un ostrov, un liman. Aşadar, „intelighenţia” venea aici, la „Sfântul Silvestru”, alături de Părintele Galeriu, de Părintele Ştefan şi de mine. Intelectualii aceştia nu arătau în mod direct că fac rezistenţă anticomunistă, dar toţi veneau cu această senzaţie, cu această convingere că aici îşi pot întări trăirile creştine, sociale şi economice, fiindcă toate sunt îngemănate pe drumul vieţii.

Era o înţelegere tacită între intelectualii vremii şi dumneavoastră, preoţii?

 

În felul acesta, toţi cei care căutau lumină puteau să vină să găsească lumina Lui Hristos care luminează oricând. Şi aici, Părintele Galeriu şi cei care îi eram alături ne străduiam să fim la înălţimea acestei căutări a lumii de atunci.

 

Ce credeţi că ar zice Părintele Galeriu astăzi, văzând ceea ce se întâmplă?

 

Dumnezeu să-l odihnească!, dar noi îl simţim prezent în toată vremea. Aici, în biserica noastră, poza lui este prezentă şi vine foarte multă lume în căutarea amintirii Părintele Galeriu. În zilele noastre, dacă ar fi printre noi, ar zice aşa cum a spus Mântuitorul: „Veniţi la mine toţi cei împovăraţi şi eu vă voi odihni pe voi”, fiindcă graiul lui era şi înălţător, şi odihnitor. Când începea să vorbească, toată lumea era ca şi electrizată şi stătea câte un ceas în ascultarea cuvântului de propovăduire al Părintelui. Nimeni nu se simţea obosit. Şi toţi se întorceau acasă cu sufletul împăcat şi înnoit de cuvântul pe care-l ascultau.

„Când începea să vorbească, toată lumea era ca şi electrizată şi stătea câte un ceas în ascultarea cuvântului de propovăduire al Părintelui Galeriu.”

 

„Copilaşii trăiesc sentimentul sacrului”

 

Mai vin tineri, astăzi, la biserică?

Cu bucurie putem spune că vin. Aş fi bucuros să vină lumea să vadă copilaşii aduşi, la trei-patru ani, de către părinţii lor. Sunt părinţi, copii mici şi oameni în vârstă. Dar pe cei mici nu bunicii îi aduc, ci îi aduc părinţii, care pot să-i poarte în biserică.

Practic, sunt trei generaţii la fiecare liturghie.

 

E atât de frumos când priveşti, cum privim noi, preoţii, de la Sfântul Altar şi vedem în primele rânduri zeci de copilaşi. Aşa îmi închipui că şi în jurul tronului Lui Dumnezeu sunt îngerii în slujire, după cum sunt copilaşii aceştia care vin aici fără să priceapă încă taina slujbei bisericeşti. Dar vin şi trăiesc sentimentul acesta al sacrului şi ştiu că în biserică trebuie să stea cuminţi, că „aici e Doamne-Doamne”. Or, pe aceşti copii nu-i aduc bunicii, ci îi aduc părinţii, deci tineretul, vârsta medie în societatea de astăzi. Prin aceasta, aş putea spune că tinerii sunt conştienţi că nu poţi face nimic fără ajutorul Lui Dumnezeu.

 

S-a vehiculat şi ideea că aceşti copilaşi aduşi la biserică de părinţii lor ar fi „traumatizaţi” prin simbolurile de cult creştine…

 

Numai cei rău intenţionaţi pot spune lucrurile acestea. Fiindcă un copil traumatizat de o astfel de stare n-ar veni să întindă obrazul şi gura ca să primească Sfânta Împărtăşanie, ci dimpotrivă, s-ar feri de ea. Or, ei de mici primesc acest har dumnezeiesc de a percepe fără să priceapă prezenţa divină. Ei sunt atât de deschişi încât de aceea spun eu că sunt ca îngerii care plutesc în jurul tronului dumnezeiesc. De aceea Mântuitorul a zis, atunci când cineva a încercat să-i îndepărteze pe copii de El: „Lăsaţi copiii să vină la mine, că a unora ca acestora e Împărăţia Lui Dumnezeu!” Deci, copiii aceştia din biserică trăiesc o prezenţă dumnezeiască inefabilă. Noi nu putem simţi aşa cum simt ei în puritatea lor.

„Oamenii de mici primesc acest har dumnezeiesc de a percepe fără să priceapă prezenţa divină.”

 

„Biserica nu poate oferi tot ce nu s-a făcut în decenii”

Părinte, care ar trebui să fie rolul Bisericii în societatea românească de astăzi?

 

Nu pot să spun altceva decât ceea ce spune Biserica, îndeobşte. Biserica este corabia mântuirii, Biserica este locul în care-L găseşti pe Dumnezeu, nu ca formă materială, ci în mod spiritual. Oriunde este o icoană este o prezenţă dumnezeiască. Fiindcă dacă-L vedem pe Mântuitorul, sau pe Maica Domnului sau pe sfinţi, toţi ne evocă o prezenţă dumnezeiască. De aceea este mare lucru să zideşti, să ctitoreşti o biserică. Mântuirea nu este numai individuală pentru că Mântuitorul, când i-a trimis pe apostoli la propovăduire, le-a spus: „Mergând învăţaţi toate neamurile…”. Deci, inclusiv neamul românesc care vrea acum să ridice o Catedrală a Mântuirii Neamului.

 

De ce avem nevoie de această catedrală? Există multe voci împotriva ei.

 

Tocmai pentru asta am şi adus vorba despre ea. Oamenii trec, dar catedralele rămân. Catedralele sunt mărturia a tot ceea ce simte omul ca legătură cu Dumnezeu. Nu se poate manifesta un suflet creştin mai frumos decât prin a aduce şi a construi, a ridica un altar de jertfă şi de mulţumire pentru tot ceea ce a revărsat Dumnezeu asupra noastră.

 

Se invocă foarte ferm şi frecvent faptul că avem multe biserici şi puţine aşezăminte sociale, aşezăminte unde Biserica să îngrijească bătrâni, copii şi bolnavi, conform poruncii evanghelice.

 

Lucrurile se privesc, iertaţi-mi termenul!, foarte stângist. Adică s-ar vrea ca, în clipa de faţă, Biserica să ofere tot ceea ce nu s-a făcut în decenii de către societatea românească. Or, tocmai aceasta caută Biserica să facă astăzi. Biserica este prezentă peste tot în viaţa creştinului şi sub aspectul acesta. Şi o face în spiritul ei de lucru, adică cu dragoste, cu răbdare. Toate la vremea lor se vor împlini. Iată programele prin care lucrează Biserica: unuia îi zice „Alege şcoala!”. Acest program luptă împotriva abandonului şcolar. Alt program: „Hristos împărtăşit copiilor”, tocmai pentru ca acestora, care au sufletul deschis şi maleabil, să le dea ceea ce în general nu le dă societatea. Biserica se îngrijeşte de cei tineri, îi îndeamnă să-şi întemeieze viaţa de familie pe Sfânta Taină a Cununiei, pentru a întări legătura dintre bărbat şi femeie – baza societăţii, piatra pe care a pus-o Hristos la temelia societăţii. Or, spiritele contrarii tocmai aceasta caută să imprime vieţii tinerilor – un mod de a trăi fără o responsabilitate, fără o legătură. În momentul în care se întemeiază o familie prin Taina Cununiei, responsabilitatea fiecăruia este subliniată de legământul pe care-l fac prin punerea mâinilor pe Sfânta Evanghelie şi pe Sfânta Cruce.

 

Cât mai cotează acest jurământ, părinte? Mulţi dau impresia că se cunună la biserică doar pentru că este un obicei străvechi.

 

Pregătirea aceasta o face duhovnicul, pentru fiecare, respectiv conştientizarea legăturii pe care se bazează Cununia, făgăduiala făcută înaintea Lui Dumnezeu. Ca orice jurământ, poate fi şi încălcat, dar ferească Dumnezeu să se întâmple aşa! Biserica nu doreşte să se ajungă la această situaţie şi tocmai pentru aceasta este nevoie de pregătirea creştină a tineretului, începând cu copiii, pentru a-şi da seama de responsabilitatea socială pe care o au. Unde lipseşte responsabilitatea moral-creştină, acolo sunt desconsiderate şi toate celelalte angajamente sociale – respectul celui care-ţi vine în faţă, în orice situaţie ai fi, respectul pentru agoniseala fiecăruia. Şi dacă ar fi puternic imprimate în viaţa socială principiile creştine, şi-ar aduce aminte fiecare de poruncile pe care Dumnezeu Le-a dat lumii, prin Moise, întărindu-le prin Mântuitorul Iisus Hristos: să nu furi, să nu fii desfrânat, să nu faci mărturie mincinoasă asupra aproapelui tău. Ei bine, dacă acestea ar fi respectate, ar mai fi atâtea rele astăzi? Mass-media e plină de aceste aspecte negative din viaţa socială a oamenilor.

„Unde lipseşte responsabilitatea moral-creştină, acolo sunt desconsiderate şi toate celelalte angajamente sociale.”

 

„Nu cred că ne-ar fi fost mai bine ca romano-catolici”

Mulţi spun că mass-media cultivă neliniştea în rândul românilor. Sunteţi de acord cu această abordare?

Aici e în funcţie de prisma sub care priveşti. Dacă ceea ce vezi sau citeşti în mass-media îţi inspiră o teamă de a nu face lucrul acela rău care a fost prezentat, atunci iei partea bună. Dar dacă te inspiri ca să faci ce-au făcut rău şi alţii, atunci cu adevărat este negativă influenţa presei. Ne place să credem că nu acesta este scopul pentru care sunt difuzate astfel de aspecte negative…

 

Formează sau deformează presa de astăzi, în viziunea dumneavoastră?

 

Eu socotesc că are un rol formativ. Dacă se spune că e a patra putere în stat este oarecum real. Într-o societate cu o bază morală şi civică ridicată, toate acestea ştiri negative n-ar fi decât material informativ. Dar dacă se îndepărtează religia din şcoală şi nu-i mai înveţi pe copii frica de Dumnezeu şi dragostea de aproapele, atunci sigur că aspectele negative vor fi mai puternic receptate. Ei le vor lua ca exemplu, iar caracterul formativ al mass-media nu îşi atinge scopul.

 

Care credeţi că este cauza principală a agresivităţii din România zilelor noastre?

 

Este un răspuns foarte greu pe care trebuie să-l dau: lipsa educaţiei moral-religioase. Dacă această educaţie ar fi promovată sub toate formele şi în toate locurile, atunci cu siguranţă aspectul vieţii sociale ar fi cu totul altul.

 

S-a invocat în dezbaterea publică faptul că moştenirea noastră bizantină ar fi un impediment major din punct de vedere politic şi istoric pentru România. Ar fi fost mai bine pentru noi, ca popor latin, să fim de confesiune romano-catolică?

 

Ştiţi, pe vremuri exista un dicton latin care zicea: „Cuius regio, eius religio” (n.a. Religia este a celui care domină). În zona mea de origine, tendinţa Imperiului austro-ungar era să facă o trecere a românilor la confesiunea casei imperiale domnitoare. Noi, ca români, ne-am născut creştini şi ortodocşi şi, până la momentul 1700, atunci când habsburgii au căutat să impună o religie a statului, întregul neam românesc, deşi era divizat politic în provincii, era un monolit sub aspectul spiritual-religios. Toţi erau creştini şi ortodocşi. De aceea, în partea mea de origine, bunăoară, dacă-l întrebai pe un român de ce religie era, îţi răspundea: „De lege românească”. Şi legea românească era Ortodoxia. Deşi partea Ardealului era mai puţin influenţată de atmosfera bizantină, Biserica Ortodoxă a trăit acolo foarte puternic şi a ţinut neamul românesc unit. Sufletul îşi caută locul de trăire spirituală acolo unde se simte bine. Or, starea spirituală a românului nu este cu influenţe bizantine, ci cu influenţele Ortodoxiei. Românii din Ardeal se simţeau bine în Biserica Ortodoxă. Unii au preferat să fie omorâţi sau să fie închişi pentru credinţa lor decât s-o schimbe – aşa cum a fost ţăranul Nicolae Oprea de la Săliştea Sibiului, care a mers cu jalba la împărat de trei ori şi care şi-a pierdut viaţa în temniţă.

 

Am fi avut alte şanse istorice dacă am fi fost romano-catolici?

 

Eu nu cred. Fiindcă, din punct de vedere religios, mântuirea vine de la Dumnezeu, nu vine de la oameni. Şi rânduiala vieţii noastre tot de la Dumnezeu este. Orice încercare este dată pentru a fi depăşită şi de aceea creştin-ortodocşii din Ardeal au înfruntat şi prigoniri pentru a-şi păstra religia.

„În partea mea de origine, dacă-l întrebai pe un român de ce religie era, îţi răspundea: „De lege românească”.”

 

„Românii de cândva pot fi proiectaţi în viitor”

S-a stins recent şi Părintele Arsenie Papacioc, duhovnicul Mănăstirii de la Techirghiol. Se închide generaţia marilor duhovnici români?

 

Ferească Dumnezeu! Această generaţie de duhovnici bătrâni, care au ilustrat Biserica noastră Ortodoxă nu a fost ultima generaţie. Dacă au ajuns să fie atât de cunoscuţi, este o bucurie pentru biserica noastră. Eu m-am simţit foarte apropiat de mulţi dintre aceşti Părinţi. Bunăoară, înainte cu ceva vreme de a muri Părintele Arsenie Papacioc, am fost şi am stat de vorbă cu dânsul. M-am bucurat de amintirile pe care le-am avut împreună. Pe Părintele Adrian Făgeţeanu l-am văzut la 8 septembrie anul acesta, cu 20 de zile înainte de a muri. Ei nu au încheiat şirul marilor duhovnici. Asta ar însemna că s-au închis porţile Bisericii, or porţile Bisericii numeni nu va putea să le închidă vreodată. Vor veni mereu generaţii şi generaţii de duhovnici noi şi aş aminti doar un nume cunoscut – pe Rafail Noica, fiul marelui filosof Constantin Noica, care a ales calea sihăstriei. Dar acesta este stilul bisericii noastre, să-l căutăm pe Avva (n.a. în aramaică „tată”). Ori Avva nu poate fi decât bătrân. Din pricina aceasta, avem impresia că sunt numai cei pe care i-am cunoscut până acum. Dar sunt şi „nişte Avva” care încă sunt cu barba neagră (n.a. râde). Avva cel bătrân a plecat, vine Avva cel nou! Pe meleagurile Bisericii, toţi cei care vor căuta sprijin duhovnicesc vor găsi un Avva.

 

Aţi fost un apropiat al Părintelui Arsenie Boca. Ce vă amintiţi în legătură cu el? Toate această aură din jurul marilor noştri duhovnici este şi din faptul că au suferit mult în temniţele comuniste. Aşa cum ştiu că şi dumneavoastră aţi suferit. Părintelui Arsenie Boca îi spunea torţionarii „vrăjitorul” pentru că avea o rugăciune atât de puternică încât rupea lanţurile cu care era legat.

 

Ştiţi cum spune românul în mod obişnuit? Legendele se nasc din realităţi. Şi tendinţa este, uneori, de a amplifica, dar dedesubtul acestor amplificări există întotdeauna realitatea. Toţi oamenii aceştia au avut o trăire extraordinară. Eu, într-adevăr, am fost foarte apropiat de Părintele Arsenie Boca şi aş putea spune că şi drumul vieţii mele este tot sub… (n.a. lăcrimează) Vedeţi, sunt amintiri care uneori ating coarde de sensibilitate profunde. În vara aceasta am fost la Prislop, la mormântul său. Ceea ce se vede acolo arată cum trăieşte duhovnicul şi după moarte în sufletul credincioşilor. Mormântul său era plin de flori, era ca o grădină. Or, floarea este o expresie a unui sentiment. Am văzut acolo oameni de toate vârstele, umblând calea de la clopotniţa pe care a proiectat-o Părintele Arsenie şi până la locul unde e îngropat în cimitir. Eu am fost într-o zi de lucru, nu într-o zi de sărbătoare şi era plin de lume. Aceasta înseamnă că expresia dumneavoastră – „aura care s-a creat în jurul Părintelui” – are undeva un temei. Şi n-o să căutăm noi acum să vedem unde este acest temei dar, în mod real, viaţa dânsului a fost o viaţă aleasă, aşa cum a fost şi viaţa Părintelui Galeriu, şi cea a Părintelui Arsenie Papacioc, şi cea a Părintelui Petroniu Tănase, şi cea a Părintelui Ilie Cleopa, şi cea a Părintelui Adrian Făgeţeanu. Toţi aceştia au căutat să se dăruiască, cum spune „legenda pelicanului” – şi-au rupt din propriul trup ca să-şi hrănească „copiii”. Toţi aceşti duhovnici şi-au dăruit din viaţa şi din sufletul lor pentru a hrăni copiii duhovniceşti, ca să-i ridice pe o treaptă spirituală cât mai înaltă.

 

Mulţi tineri aleg să părăsească ţara. Ce le-aţi spune acestora?

 

Este un fapt real că aici, în Biserica „Sf. Silvestru”, contemporani cu frăţia ta au fost foarte mulţi tineri care căutau o stare de mai bine în afara ţării. Şi acum am o corespondenţă destul de bogată cu cei care au crescut „în Silvestru” şi care acum sunt în Canada, în Statele Unite ale Americii, în America Sud sau unii chiar în Oceania. De aceea, Biserica noastră Ortodoxă şi-a trimis preoţi misionari pentru a-i sprijini sufleteşte pe toţi cei plecaţi. Fiindcă niciunde nu se găsesc în plinătatea lor spirituală aşa cum se găsesc acasă. Unii regretă că au plecat, dar nu se mai pot întoarce fiindcă nu au un temei material aici. Alţii se simt bine acolo fiindcă au ajuns pe locuri de cinste. Unii sunt profesori universitari, sunt minţi luminate. Or, aceştia chiar dacă ar fi avut un temei religios mai puternic, poate tot n-ar fi rămas, fiindcă mirajul unei lumi mai bune este atrăgător.

 

Mai degrabă imaginea unei societăţi civilizate…

 

Aceasta este ceea ce caută toţi. De aceea, educaţia moral-religioasă ar trebui să fie imperativul vremii noastre. Ca să le dai un temei moral tuturor acelora care se ridică. Ei trebuie să simtă ceea ce-i leagă de morminte, de trecutul neamului acestuia, care a fost aşa de frumos şi de măreţ. Chiar dacă a fost în suferinţă. Aţi văzut acum, la Alba Iulia, ce dezgropări de temeiuri religioase se fac acolo? Românii de cândva pot fi proiectaţi în viitor numai printr-o educaţie moral-religioasă.

„Educaţia moral-religioasă ar trebui să fie imperativul vremii noastre.”

 

Despre Biserica „Sf. Silvestru”

Lăcaşul de cult a fost zidit în 1743 şi afectat de două cutremure, unul în 1802 şi celălalt în 1838. Cel din urmă seism a dărâmat complet vechiul edificiu şi biserica a fost reclădită. Sfinţirea a avut loc la data de 15 martie 1839. Turnul clopotniţei datează din 1879. Între anii 1904 şi 1907, a fost reconstruită şi mărită actuala biserică.

 

 

 

 

În 1925, biserica a primit hramul „Sfântul Silvestru”. Hramul principal al bisericii este „Adormirea Maicii Domnului”, prăznuit la 15 august. Cu toate acestea, biserica este cunoscută mai ales pentru cel de-al doilea hram al său, „Sfântul Silvestru, episcopul Romei”. Moaşte sfântului prăznuit la 2 ianuarie sunt păstrate în interior.

 

CARTE DE VIZITĂ

 

– Părintele Nicolae Bordaşiu s-a născut la 22 mai 1924, în localitatea Săbolciu, judeţul Bihor.

– Tatăl şi bunicul său au fost preoţi, iar mama sa a fost nepoată de văr a Mitropolitului Vasile Mangra.

– A terminat liceul în oraşul Beiuş şi a urmat cursurile Facultăţilor de Teologie şi de Farmacie din Bucureşti.

– A făcut parte din grupul de tineri ai „Rugului Aprins” de la Mănăstirea Antim.

– A participat la înfiinţarea Asociaţiei Tineretului Ortodox Studenţesc (ATOS), fapt ce a condus la arestarea şi la condamnarea sa.

– Între anii 1948 şi 1955 a stat ascuns de autorităţile comuniste, care îl căutau pentru a-şi ispăşi condamnare în lipsă la 20 de ani de închisoare.

– A fost descoperit şi arestat în anul 1955, făcând temniţă politică până în 1964.

– Patriarhul Justinian şi ministrul Mircea Maliţa au stăruit pe lângă autorităţile comuniste pentru a obţine numirea sa ca profesor la Seminarul Teologic Ortodox din Bucureşti, în 1968.

– La 30 noiembrie 1969 este hirotonit preot.

– Părintele Profesor Dumitru Stăniloae i-a fost îndrumător în cadrul studiilor doctorale.

– A slujit timp îndelungat (1981-2003), alături de Părintele Constantin Galeriu, la Biserica „Sf. Silvestru” din Bucureşti.

 

George Rădulescu

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *