„Boieria“ lui Hristos

În Pateric se istoriseşte despre Avva Antonie că, venind la el câţiva fraţi spre a auzi cuvânt de mântuire, le-a zis lor să cau­te mai degrabă în Scriptură. “Dar noi voim să auzim de la tine, părinte!”, i-au zis aceia. Atunci, din­tre toate poruncile Evangheliei, bătrânul le-a amintit-o pe aceasta: Cui te loveşte peste obrazul drept, în­toar­ce-i lui şi pe celălalt (Matei 5, 39). Aceia i-au spus însă: “A­ceas­ta n-o putem face!”. “De n-aveţi voi puterea să‑l în­toar­­­ceţi şi pe celă­­lalt”, a urmat bătrânul, “atunci măcar să îndu­raţi lovi­tura fără crâcnire”. “Nici aceasta n-o putem face!”, au răs­­puns aceia. “Dacă nici aceasta n-o puteţi fa­ce, atunci măcar să nu întoarceţi lovitura”. Şi ei au zis: “Nici aceasta nu putem!”. ­Atunci spuse bătrânul, întor­cân­du-se către ucenicul său: “Fă-le lor puţină fiertură, că sunt neputincioşi…” (v. Patericul, ce cuprinde în sine cuvinte folositoare ale sfinţilor bătrâni, ed. 1994, p. 11).
Cu atât mai mult astăzi, în lumea noastră piticită, mul­tora li se pare cu neputinţă a împlini cuvântul lui Dum­­­­­ne­zeu. Oamenii moderni sunt marcaţi de acest paradox: pe de o parte exaltă or­go­lios condiţia umană, pe de altă parte se scuză prin limitele ei! Hristos cere prea mult de la noi, care nu sun­tem decât nişte bieţi oameni! – zic ei. Creştinismul e su­blim, dar e nerealist: nu putem fi cu toţii sfinţi! Vorba po­e­­­­tului: “Toate-s praf, lumea-i cum este şi ca dânsa suntem noi”…
Şi, într-adevăr, cum să nu te pună pe gânduri ma­xi­­malismul moral al Predicii de pe Munte (Matei 5, mai ales 21-22, 27-28 şi 38‑48), în care omenescul Legii celei vechi este împins spre dumnezeiescul Legii celei noi? Ni se pare firesc să fie vrednic de osândă cel care ucide; dar să fie vrednic de “gheena focului” chiar şi cel care doar se mânie pe fratele său?! Ni se pare firesc să fie considerat adulterul un păcat; dar să fie vinovat ca de adulter chiar şi cel care doar se uită la o femeie, poftind-o în inima lui?! Ni se pare firesc să ne iubim în principiu aproapele; dar să-i iubim şi pe cei ce ne vrăjmăşesc, ba chiar să ne mai şi rugăm pentru ei?!
Expresia cea mai derutantă a acestui ma­ximalism pare a fi însă tainicul îndemn: “Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, pre­­cum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 48). Cum să cutezăm noi a gândi la desăvârşirea divină?! O atare panică este semnul dezduhov­nicirii şi al proastei înţelegeri ce rezultă de aici. Sigur că omul nu poate atinge întru totul desăvârşirea lui Dumnezeu, că via­ţa în trup are limitele ei, că măsura putinţei diferă de la ins la ins. Dar e la fel de sigur că în faţa noastră stau posi­bi­lităţi nebănuite de desăvârşire, pe care le putem valori­fica prin credinţă şi prin faptele credinţei.
Hristos se adresează generic latenţelor umanului şi ne îndeamnă, în realitate, să nu ne mulţumim cu puţin. După spusa Părinţilor, “Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca şi omul să se facă Dumnezeu. Nu Dumnezeu după fire, dar Dumnezeu după har”. Creştinul, a cărui “cetate stătă­toare” este în ceruri, nu are a se în-lumi, ci este chemat la în-dumnezeire, adică la o cât mai mare “asemă­nare” cu Cel ce a biruit lumea. Problema este să ne înfrângem, înainte de toate, le­nea, să ne păstrăm trezvia: “Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar tru­pul neputincios” (Matei 26, 41). Îndemnul la (pri)veghere este leit-motivul propovădurii evanghelice, dumnezeiasca chemare a “Mirelui Care vine la miezul nopţii… şi ne­vrednic este acela pe care-l va afla lenevindu-se”.
Hristos, Dumnezeul Care S-a făcut om, ştie că avem putinţe şi neputinţe. Dar El ştie ce bogăţie a pus în creaţia Sa şi ne îndeamnă să ne redescoperim, în mod liber, propria măreţie. Ne cere mult, pentru că ne-a dat mult şi mult ne preţuieşte. Ne cere să ne dez-mărginim, pentru că ne iubeşte la nebunie şi ne vrea una cu El, întru slava Împărăţiei. Aceasta este marea noastră nobleţe: că Dum­nezeu crede în noi, fără limite! Dar oare noi – noi credem fără limite în El?…
Părintele Nicolae de la Rohia (N. Steinhardt) vor­beşte în Jurnalul fericirii despre ceea ce îi plăcea să nu­mească “boieria” lui Hristos: “La diavolul-contabil nu în­ca­pe nici ştersătura cea mai mică, pe când Hristos, dintr-o dată, şterge un întreg registru de păcate. Hristos, boier, iartă totul. A şti să ierţi, a şti să dăruieşti, a şti să uiţi. Hris­tos nu numai că iartă, dar şi uită. O dată iertat, nu mai eşti sluga păcatului şi fiu de roabă; eşti liber şi prieten al Domnului” (ed. 1994, p. 129). El posedă toate trăsăturile “boierului”, “gentleman-ului”, “cavalerului”: “încredere în oameni, curaj, detaşare, bunăvoinţă către năpăstuiţii de pe urma cărora nu te poţi alege cu nici un folos (bolnavi, străini, întemniţaţi), un simţ sigur al măreţiei, predispo­ziţia pentru iertare…” (ed. cit., p. 104). El unul ne tratează “boie­reşte”, şi atunci când cere, şi atunci când dă. Nu­mai diavolul ne tratează ca pe nişte nimicuri…
Maximalismul, el însuşi semn al “boieriei”, se re­zolvă în “boierie”; dacă nu suntem în stare, “pentru păca­tele noastre”, să ne ridicăm la înălţimea chemărilor Lui, a credinţei Lui în noi, a “iubirii nebune” (manikós eros – Nicolae Cabasilas) cu care ne copleşeşte, El rabdă şi iartă, judecându-ne după milă mai mult decât după dreptate.
Dar noi – noi cum Îi răspundem? Nu cumva abu­zăm riscant de mila şi de răbdarea Lui? Oare îndărătul lui “nu pot” nu se ascunde, de atâtea ori, un “nu vreau” în­că­păţânat şi aproape infantil? Şi oare n-avea dreptate Avva An­­to­nie să le spună fraţilor vorbăreţi, care-şi refuzau, din orgoliu sau comoditate, propria măreţie: “Dacă aceasta nu puteţi şi aceea nu voiţi, ce să vă fac vouă?! De rugăciuni este trebuinţă”?

Răzvan CODRESCU