„Boieria“ lui Hristos
Share
În Pateric se istoriseşte despre Avva Antonie că, venind la el câţiva fraţi spre a auzi cuvânt de mântuire, le-a zis lor să caute mai degrabă în Scriptură. “Dar noi voim să auzim de la tine, părinte!”, i-au zis aceia. Atunci, dintre toate poruncile Evangheliei, bătrânul le-a amintit-o pe aceasta: Cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i lui şi pe celălalt (Matei 5, 39). Aceia i-au spus însă: “Aceasta n-o putem face!”. “De n-aveţi voi puterea să‑l întoarceţi şi pe celălalt”, a urmat bătrânul, “atunci măcar să înduraţi lovitura fără crâcnire”. “Nici aceasta n-o putem face!”, au răspuns aceia. “Dacă nici aceasta n-o puteţi face, atunci măcar să nu întoarceţi lovitura”. Şi ei au zis: “Nici aceasta nu putem!”. Atunci spuse bătrânul, întorcându-se către ucenicul său: “Fă-le lor puţină fiertură, că sunt neputincioşi…” (v. Patericul, ce cuprinde în sine cuvinte folositoare ale sfinţilor bătrâni, ed. 1994, p. 11).
Cu atât mai mult astăzi, în lumea noastră piticită, multora li se pare cu neputinţă a împlini cuvântul lui Dumnezeu. Oamenii moderni sunt marcaţi de acest paradox: pe de o parte exaltă orgolios condiţia umană, pe de altă parte se scuză prin limitele ei! Hristos cere prea mult de la noi, care nu suntem decât nişte bieţi oameni! – zic ei. Creştinismul e sublim, dar e nerealist: nu putem fi cu toţii sfinţi! Vorba poetului: “Toate-s praf, lumea-i cum este şi ca dânsa suntem noi”…
Şi, într-adevăr, cum să nu te pună pe gânduri maximalismul moral al Predicii de pe Munte (Matei 5, mai ales 21-22, 27-28 şi 38‑48), în care omenescul Legii celei vechi este împins spre dumnezeiescul Legii celei noi? Ni se pare firesc să fie vrednic de osândă cel care ucide; dar să fie vrednic de “gheena focului” chiar şi cel care doar se mânie pe fratele său?! Ni se pare firesc să fie considerat adulterul un păcat; dar să fie vinovat ca de adulter chiar şi cel care doar se uită la o femeie, poftind-o în inima lui?! Ni se pare firesc să ne iubim în principiu aproapele; dar să-i iubim şi pe cei ce ne vrăjmăşesc, ba chiar să ne mai şi rugăm pentru ei?!
Expresia cea mai derutantă a acestui maximalism pare a fi însă tainicul îndemn: “Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 48). Cum să cutezăm noi a gândi la desăvârşirea divină?! O atare panică este semnul dezduhovnicirii şi al proastei înţelegeri ce rezultă de aici. Sigur că omul nu poate atinge întru totul desăvârşirea lui Dumnezeu, că viaţa în trup are limitele ei, că măsura putinţei diferă de la ins la ins. Dar e la fel de sigur că în faţa noastră stau posibilităţi nebănuite de desăvârşire, pe care le putem valorifica prin credinţă şi prin faptele credinţei.
Hristos se adresează generic latenţelor umanului şi ne îndeamnă, în realitate, să nu ne mulţumim cu puţin. După spusa Părinţilor, “Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca şi omul să se facă Dumnezeu. Nu Dumnezeu după fire, dar Dumnezeu după har”. Creştinul, a cărui “cetate stătătoare” este în ceruri, nu are a se în-lumi, ci este chemat la în-dumnezeire, adică la o cât mai mare “asemănare” cu Cel ce a biruit lumea. Problema este să ne înfrângem, înainte de toate, lenea, să ne păstrăm trezvia: “Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul neputincios” (Matei 26, 41). Îndemnul la (pri)veghere este leit-motivul propovădurii evanghelice, dumnezeiasca chemare a “Mirelui Care vine la miezul nopţii… şi nevrednic este acela pe care-l va afla lenevindu-se”.
Hristos, Dumnezeul Care S-a făcut om, ştie că avem putinţe şi neputinţe. Dar El ştie ce bogăţie a pus în creaţia Sa şi ne îndeamnă să ne redescoperim, în mod liber, propria măreţie. Ne cere mult, pentru că ne-a dat mult şi mult ne preţuieşte. Ne cere să ne dez-mărginim, pentru că ne iubeşte la nebunie şi ne vrea una cu El, întru slava Împărăţiei. Aceasta este marea noastră nobleţe: că Dumnezeu crede în noi, fără limite! Dar oare noi – noi credem fără limite în El?…
Părintele Nicolae de la Rohia (N. Steinhardt) vorbeşte în Jurnalul fericirii despre ceea ce îi plăcea să numească “boieria” lui Hristos: “La diavolul-contabil nu încape nici ştersătura cea mai mică, pe când Hristos, dintr-o dată, şterge un întreg registru de păcate. Hristos, boier, iartă totul. A şti să ierţi, a şti să dăruieşti, a şti să uiţi. Hristos nu numai că iartă, dar şi uită. O dată iertat, nu mai eşti sluga păcatului şi fiu de roabă; eşti liber şi prieten al Domnului” (ed. 1994, p. 129). El posedă toate trăsăturile “boierului”, “gentleman-ului”, “cavalerului”: “încredere în oameni, curaj, detaşare, bunăvoinţă către năpăstuiţii de pe urma cărora nu te poţi alege cu nici un folos (bolnavi, străini, întemniţaţi), un simţ sigur al măreţiei, predispoziţia pentru iertare…” (ed. cit., p. 104). El unul ne tratează “boiereşte”, şi atunci când cere, şi atunci când dă. Numai diavolul ne tratează ca pe nişte nimicuri…
Maximalismul, el însuşi semn al “boieriei”, se rezolvă în “boierie”; dacă nu suntem în stare, “pentru păcatele noastre”, să ne ridicăm la înălţimea chemărilor Lui, a credinţei Lui în noi, a “iubirii nebune” (manikós eros – Nicolae Cabasilas) cu care ne copleşeşte, El rabdă şi iartă, judecându-ne după milă mai mult decât după dreptate.
Dar noi – noi cum Îi răspundem? Nu cumva abuzăm riscant de mila şi de răbdarea Lui? Oare îndărătul lui “nu pot” nu se ascunde, de atâtea ori, un “nu vreau” încăpăţânat şi aproape infantil? Şi oare n-avea dreptate Avva Antonie să le spună fraţilor vorbăreţi, care-şi refuzau, din orgoliu sau comoditate, propria măreţie: “Dacă aceasta nu puteţi şi aceea nu voiţi, ce să vă fac vouă?! De rugăciuni este trebuinţă”?
Răzvan CODRESCU