Când spunem că suntem credincioşi

     

Putem spune că suntem credincioşi, fără să înţelegem ce înseamnă credinţa ? Mai mult, ne-am putea defini prin prisma sentimentul nostru religios ? A crede nu este o metaforă ci o acţiune, în sensul imediat şi direct al cuvântului. Noi „ne încredem” în credinţa noastră, rugându-ne pentru ajutorul nemijlocit al Domnului. Tot aşa cum Nathanael a primit dovada imediată că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu,  primim şi noi, dacă ne deschidem inima,   semnele divine ale unei alianţe veşnice. Doar o inimă curată poate să-L primească pe Mântuitorul, ca semn al voinţei libere de a ne deschide cu trupul şi cu sufletul pentru credinţa vindecătoare. Cuvântul latin „credere” ne duce cu gândul la  „cordare”, care înseamnă, fie să-ţi dai inima şi sufletul, fie să te încrezi în ceva sau în cineva. Dacă decidem să ne încredem sufleteşte în Hristos Mântuitorul, nu vom mai fi  niciodată singuri. Fiindcă inima deschisă este cea mai eficientă apărare împotriva singurătăţii. Încrezându-ne în cineva, iniţiem o legătură între persoane, o relaţie cu Dumnezeu sau cu semenii noştri. „Veţi vedea cerul deschizându-se”, spune Mântuitorul. Ne deschidem inima şi suntem imediat chemaţi la credinţă pentru că ni se dovedeşte că este drept să ne încredem şi să credem. Nu ni se cere o încredere oarbă, fără logică, fără justificare, care ar fi, în ultimă instanţă, bolnăvicioasă. Iisus Hristos doreşte să fim siguri de noi şi plini de curaj atunci când ne rugăm, conştienţi de ajutorul venit din sfinţenia cerurilor.

Prin realitatea dogmatică a Întrupării Fiului, Iisus Hristos este Om adevărat şi Dumnezeu adevărat. Realitatea istorică a Mântuitorului, Firea Sa omenească, ne situează pe o poziţie privilegiată. Chiar dacă suntem prea slabi spre a vedea cum se deschid cerurile, beneficiem de părticica de dumnezeire pe care Hristos o sădeşte în noi. Astfel Iisus Hristos, care biruieşte moartea pe cruce, este în fiecare dintre noi, aici şi acum, o viaţă întreagă, până la Judecata de Apoi, cea dreaptă şi adevărată. Hristos ne îndrumă, ne apără, ne lasă să-L înţelegem. El este Viaţa şi Izvorul Vieţii, prin El ne înduhovnicim, ne umplem de dorinţa de a face şi înţelege binele. Prin El suntem şi noi părtaşi la Împărăţia Cerurilor. Prin El, Fiul Omului ni se va deschide cerul pentru că El, Omul adevărat şi Dumnezeu adevărat va învia din morţi, va şterge păcatele, ne va restaura, va face vie speranţa. Aceasta este marea noastră şansă: cea de a crede şi a avea încredere în Cineva pe care-l simţim lângă noi. Iisus Hristos devine exemplul concret, tangibil, al iubirii dumnezeieşti şi a încerca să-L urmăm este forma concretă  prin care depăşim starea de păcat. 

Păcatul poate fi înţeles ca o formă de singurătate, de viaţă însingurată, egoistă, unde legătura cu Hristos nu-şi mai găseşte locul şi justificarea. Pe drept s-a afirmat că cea mai mare suferinţă a omului este singurătatea. Singur cu adevărat este acela care şi-a pierdut şi ultima brumă de încredere. Cea în sine, dar mai ales cea în Dumnezeu. Păcatul înseamnă viaţă fără speranţa unei redresări şi existenţă în neîncredere. Neîncrederea este păcătoasă pentru că ea înseamnă uitare. Am uitat că Dumnezeu ne iubeşte. Neîncrederea dă naştere disperării. Putem fi disperaţi, tăvălindu-ne în păcat, atunci când am primit dovada că Dumnezeu veghează asupra noastră, când Fiul s-a jertfit pentru noi ? Dacă răspundem chibzuit la această întrebare înţelegem cât de ilogică este lipsa de credinţă şi cât de stupidă este viaţa păcătoasă care, am văzut, nu ne aduce decît suferinţă. Să facem un prim pas: să avem încredere în Dumnezeu ! Să ne încredem în El ! Să-i dăm inima noastră ! Să ne înfrânăm de la neîncredere. Atunci acest prim pas este un semn trimis Domnului. Rugându-ne, făcându-ne semnul crucii, semnul legăturii noastre cu Hristos, putem să strigăm cu o sinceritate regăsită şi purificată: „Doamne, noi avem încredere în Tine!”

Astfel zilele de post se umplu de spor duhovnicesc. În „Mystagogia”; Sfântul Maxim Mărturisitorul spune : „ Slăbiciunea se iartă, nu se pedepseşte . Şi mai degrabă trebuie preţuit decât dispreţuit ceea ce se face după putinţa omului ….Lui Dumnezeu Îi este plăcut tot ce I se aduce sincer din suflet după putere…” (Mystagogia , Editura Institutului Biblic ,2000).

Să ne reamintim de vindecarea slăbănogului din Capernaum. Iisus Hristos vindecă şi iartă păcatele oamenilor. Minunea săvârşită este uşor de explicat prin  credinţa dovedită de cel vindecat. El a avut încredere în Domnul, s-a dezbărat de disperare şi singurătate. Ne place să spunem că timpul minunilor a trecut. Timpul minunilor nu va trece niciodată, deoarece Domnul răspunde veşnic celor care cred şi se încred în El. Poate că noi am pierdut mult din acea sensibilitate cu ajutorul căreia strămoşii noştri înţelegeau şi interpretau semnele venite de sus. Vindecarea slăbănogului este socotită ca fiind o minune. Filozofia interpretează minunea ca un fapt neaşteptat care se deosebeşte de ceea ce, prin observaţie, s-a văzut că se petrece în mod curent în natură, deosebirea constituind un paradox. Putem observa că antichitatea a desemnat realizările omeneşti deosebite ca fiind „ minuni”, adică greu de explicat. De aici şi termenul consacrat de „cele 7 minuni ale lumii”. Este evident că vindecarea slăbănogului, ca şi celelalte minuni consemnate de Sfintele Evanghelii, înseamnă altceva, mai mult decât minunile antichităţii. Salvarea slăbănogului din suferinţa sa, este deosebită de orice performanţă omenească deosebită, pe care o admirăm şi o vedem ca fiind minunată. Vindecarea unui om dintr-o suferinţă care părea a fi totală şi nevindecabilă reprezintă sensul fundamental al relaţiei dintre Dumnezeu şi om, fiind, în acelaşi timp, actul de normalitate din această relaţie. Vindecarea este răspunsul imediat şi desăvârşit al Domnului, dacă nu ne sfiim să mărturisim cu întreaga putere a sufletului şi trupului, credinţa şi încrederea în El. Toţi putem fi ajutaţi spre vindecare, dacă dovedim prin rugăciune şi trăire duhovnicească că vrem cu adevărat acest lucru. La Matei 11, 15 stă scris : „ cine are urechi de auzit să audă”. Suntem asemănători slăbănogului din Capernaum. Păcătuim în felurite feluri, suntem supuşi ispitelor, suntem slabi cu trupul şi cu sufletul. Suferim de o boală fără ca medicina să ne poată ajuta. Singura speranţa rămasă este rugăciunea neîncetată, cerând ajutorul de la Dumnezeu. Aşa cum afirmă şi Sfântul Maxim Mărturisitorul : numai sinceritatea noastră ne va salva, făcându-ne să primim tăria inimii prin care să ne mântuim. Aşa are loc o minune : Când nu mai repetăm un păcat, chiar dacă acest lucru e greu. Recunoaştem aici forţa omului condus de Sfântul Duh care devine „un atlet al lui Hristos”. Luptăm, începem să nu mai fi slabi, sau bolnavi cu sufletul. Asemenea slăbănogului de la Capernaum. Nu ştim ce s-a întâmplat mai departe cu el. Este de presupus că a continuat să fie acel om credincios care a luptat mai departe pentru a se mântui. Fiindcă niciodată nu se va putea spune că am făcut prea mult pentru a fi mai buni, cum tot aşa nu vom putea niciodată afirma că nu mai avem nevoie de ajutorul divin pentru a spori în cele duhovniceşti.

Şi de aceea în aceste zile de post putem să încercăm a spune că suntem credincioşi. Nu cu trufie şi nici sub pecetea înşelătoare a mulţumirii de sine. Ci cu un mic dram de speranţă, acela care poate să mute un munte, acela care nu se lasă înşelat, nici dat la o parte, care speră şi iubeşte neîncetat. Suntem slăbănogi dar cu speranţa vindecării. Aşa, slabi, avem nădejdea Domnului. Şi credinţa poate să ne zidească în cetăţi puternice, care nu se cuceresc uşor de cei răi şi pătimaşi. Suntem credincioşi pentru că ne-am transformat din nisip în stâncă, iar valurile vieţii se lovesc de noi, fără a ne mai pierde, a ne şterge, a ne duce în depărtarea mării furioase de unde orice scăparea este imposibilă. Pentru aceasta ne mărturisim ca fiind credincioşi, înţelegând importanţa acestei afirmaţii.

 

Dumitru Horia Ionescu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Reguli:

  1. Tratati persoanele care scriu aceste editoriale cu respect, nu folositi un limbaj necivilizat sau cuvinte care sa aduca o vatamare morala celorlalte persoane care posteaza mesaje.
    1. In comentariile dumneavoastra va rugam sa va referiti doar la editorialul in cauza si sa nu atacati autorul.
    2. Nu folositi un limbaj explicit sexual, vulgar sau care sa care sa jigneasca.
    3. Fara comentarii discriminatorii cu tenta xenofoba, antisemita sau rasista.
  2. Nu publicati sau solicitati in comentariile dumneavostra adrese de web, produse sau servicii.
  3. Nu transformati aceste comentarii de editoriale intr-un „chat”.
  4. Pentru protectia dumneavostra nu folositi in comentarii informatii personale, adrese de email, numere de telefon sau URL.
  5. Daca aveti vreo plangere in ceea ce priveste administrarea acestor comentarii puteti trimite un mesaj la adresa de mail: contact@revistalumeacredintei.ro.
  6. Comentariile care intra in contradictie cu regulile de mai sus vor fi sterse fara a se afisa vreun motiv.
  7. Daca veti continua sa sfidati aceste reguli nu veti mai putea sa postati mesaje.

Comentand in acest editorial, sunteti de acord cu regulile precizate, le intelegeti si va dati acordul ca le veti respecta. Va multumim.