Când Te caut, Dumnezeul meu, eu caut viaţa fericită!

Într-o duminică, aşteptând în curtea bisericii să cumpăr lumânări, un tânăr a venit şi a început să dăruiască fiecărui om din coadă o carte. Cred că îşi adusese întreg tirajul sub braţ. Dăruia mamaielor cu basma, domnilor cu pălăria în mână, copiilor de şcoală, fetelor singure, îndrăgostiţilor care urmau să se căsătorească şi începuseră să vină împreună la sfânta Liturghie. Doar pe mine m-a sărit. Am alergat după el şi l-am privit. Avea barbă, pomeţii obrajilor înalţi şi o privire plină de milă. Deşi în veşmânt de mirean, putea fi preot sau monah. Nu era sectant, îi lipsea aroganţa lor. Îşi oferea cartea cu sfială, mângâind o clipă coperta albă.

-Vreau şi eu o carte. Mie de ce nu-mi dai? Sunt cea mai păcătoasă de nu merit să te citesc?!

A clătinat din cap, a ridicat din umeri.

-Tu intri în librării. Mă poţi găsi acolo, dacă vrei.

-Nu cred că ai dus cărţi în reţeaua de distribuţie. Preferi să le împarţi decât să le vezi răsfoite de vânt şi uitate pe tarabe.

-Aşa e. Nu se cumpără poezie. Poate că se citeşte în bibliotecă…

-Valoarea unei poezii nu are nici o legătură cu taraba pe care s-ar vinde, am insistat eu, căci mi se părea uşor deprimat. Sper că nu suferi pentru asta, nu te simţi uitat, părăsit, neimportant, refuzat, demotivat.

Ezită puţin, dacă să întârzie la vorbă cu mine, apoi rosti:

-Mă editez singur. Costă mai puţin decât ai crede. Nu vreau să ştiu „cum mă vând”, aşa că trec pe la biserici şi mânăstiri şi le dăruiesc câte cărţi pot să car.

-Undeva, există o mănăstire pe care ai construit-o?! mă trezesc întrebându-l.

-Nu una, ci trei. Şi n-am stat niciodată să număr câţi oameni intră în ele. De ce mi-ar păsa câţi îmi cumpără versurile? Este darul meu dezinteresat, făcut unor suflete necunoscute, în căutare de mântuire.

Nu-i ştiam numele, dar mi se părea foarte apropiat, recunoşteam o bunătate fără margini, din care mai gustasem parcă şi altădată, unde oare?!

-Vreau să-ţi cumpăr toate cărţile. Vin eu să le iau, spune-mi numai…

-Regret, nu există vreun titlu pe care să nu-l fi epuizat, surâse necunoscutul. Îmi pare rău că te-am nedreptăţit. Promit ca următoarea mea carte să fie anume pentru tine.

- Ar fi un orgoliu prea mare, dar… pot cere atunci, pot spune despre ce aş vrea să fie?!

- Desigur. Ar fi prima mea carte „la comandă”, glumi cel dedicat tăcerii faţă de lume.

- Mi-ar plăcea să scrii despre viaţa ta. Cum ai ridicat cele trei biserici, cum ai pescuit suflete rătăcite de Cale. Despre ceasul în care scrii poezie, despre rugăciunea ta. Despre cum ţi-ai ocrotit bucuria şi nu ţi-ai lăsat-o devorată de plânsul interior, pe care ţi-l stârnea răutatea lumii. Despre cum ai luptat cu ispita de a nu judeca ingratitudinea celor pentru care ai adus la lumină atâta consolatoare frumuseţe a Cuvântului…

-Ce frumuseţe, întrebă cu naivitate călătorul.

- Sfinte Liturghii, mânăstiri, cărţi – darul vostru desăvârşit către noi, cei păcătoşi şi nerecunoscători.

-Lasă că ştiu eu ce să scriu, du-te cu Domnul! se smereşte părintele.

Reiau lectura Caietelor ieroschimonahului Daniil de la Rarău. Sunt despre rugăciune şi sunt poezie. I s-au publicat după cincizeci de ani de la moarte.

„Rugăciunea este expresiunea unei năzuinţe elementare spre o viaţă mai înaltă, mai bogată; oricare ar fi sfera valorii căreia îi aparţine obiectul rugăciunii, fie eudemonismul sau morala, sau, în sfârşit, religia pură, totdeauna ea traduce o dorinţă puternică de viaţă şi de o viaţă mai puternică, mai curată, mai preţioasă, mai fericită. Când Te caut, Dumnezeul meu, eu caut viaţa fericită”.

Plâng. Atât de mult şi-a dorit părintele Daniil de la Rarău să-i fie publicate poemele, adică să le dăruiască gratuit lumii, încât le-a trimis lui Zaharia Stancu, directorul unui ziar literar de atunci. Toţi membrii Rugului Aprins fuseseră arestaţi, doar Daniil Sandu Tudor nu putea fi prins, căci orice caraliu care urcase la schit, cu „ordinul” împăturit în buzunar, se întorcea cu lumină în suflet şi cu mâinile goale, raportând:

-Nu l-am găsit.

Dar Zaharia Stancu, o nulitate literară, ajuns preşedintele Uniunii Scriitorilor de atunci, a simţit nevoia să îl convoace la o cafenea bucureşteană pe harismaticul ieromonah, ca să-i „discute”, împreună cu Eugen Jebeleanu, poemul trimis spre publicare.

Atunci ieroschimonahul Daniil a putut fi arestat. Condamnat la douăzeci de ani închisoare, a fost ucis de gardianul său, când ordinul de eliberare sosise deja în penitenciar.

Acesta a fost preţul dorinţei publicare.

Nu mă satur niciodată să-l citesc.

„Pornirea de a întări, a împuternici, a mări viaţa proрrie e motivul propriu al oricărei rugăciuni; dar faptul de a fi descoperit rădăcina cea mai profundă a rugăciunii nu ne revelă esenţa sa adevărată. Pentru a o prinde, nu este de ajuns a ancheta, a cerceta motivele psihologice ale rugăciunii, ci mai mult a lămuri părerile şi credinţele adoratorilor naivi, atitudinea lor lăuntrică şi intenţiunile lor spirituale, presupunerile şi ideile care sunt la baza rugăciunii, socotită ca o experienţă a sufletului.”

Înţeleg astfel de ce, în rugăciune, am nevoie să simt aproape şi credinţa adoratorilor naivi, cei pentru care nu aş găsi, cu toată bunăvoinţa mea, nici un subiect de conversaţie. Căci mă tem de sprâncenele lor ridicate la apropierea mea. Dacă până şi părintele care împărţea cărţi m-a evitat… Dar ce miracol este rugăciunea-împreună, cea în care sufletele se înfăţişează Domnului fără haina vreunei prejudecăţi, fără nevoia de a-şi vorbi unul altuia, ci doar de a tăcea alături, în rostirea preoţească a Sfintei Liturghii.

„Rugăciunea este pentru suflet răsuflarea, respiraţia sufletească, în văzduhul dumnezeiesc” scria pentru noi  neasemuitul poet al Rugului Aprins, ieroschimonahul Daniil de la Rarău.

 

Elena Frandeş

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Reguli:

  1. Tratati persoanele care scriu aceste editoriale cu respect, nu folositi un limbaj necivilizat sau cuvinte care sa aduca o vatamare morala celorlalte persoane care posteaza mesaje.
    1. In comentariile dumneavoastra va rugam sa va referiti doar la editorialul in cauza si sa nu atacati autorul.
    2. Nu folositi un limbaj explicit sexual, vulgar sau care sa care sa jigneasca.
    3. Fara comentarii discriminatorii cu tenta xenofoba, antisemita sau rasista.
  2. Nu publicati sau solicitati in comentariile dumneavostra adrese de web, produse sau servicii.
  3. Nu transformati aceste comentarii de editoriale intr-un „chat”.
  4. Pentru protectia dumneavostra nu folositi in comentarii informatii personale, adrese de email, numere de telefon sau URL.
  5. Daca aveti vreo plangere in ceea ce priveste administrarea acestor comentarii puteti trimite un mesaj la adresa de mail: contact@revistalumeacredintei.ro.
  6. Comentariile care intra in contradictie cu regulile de mai sus vor fi sterse fara a se afisa vreun motiv.
  7. Daca veti continua sa sfidati aceste reguli nu veti mai putea sa postati mesaje.

Comentand in acest editorial, sunteti de acord cu regulile precizate, le intelegeti si va dati acordul ca le veti respecta. Va multumim.