LOADING

Type to search

Ortodoxie si traire

Doar harul luminează, doar smerenia clarifică

Share
Reclamele ne induc faptul că vecinii au deja produsul, oricare ar fi acesta. Iar cine vrea toate produsele, tot aurul, se va trezi că nu are nimic.
Creștinismul trebuie să ofere un răspuns falimentului lumii!
Biserica este staulul în care lupul nu intră. În turmă, alături de păstor, toate oile sunt în siguranță. Oaia ratăcită vrea prea multă iarbă grasă. Nu știe că mintea ei este supraîncărcată. Că stomacul ei este supraîncărcat.

Rădăcina oricărei fapte bune este nădejdea în Dumnezeu. Nădejdea un sentiment de încredere în rezolvarea favorabilă a unei acțiuni. Este o convingere fermă, o certitudine. Este nădejdea în Înviere.

Ce observăm?
1. Nu ne punem nădejdea în noi.
2. Nu trebuie să deznădăjduim.
3. Nădejdea noastră este legată de viața veșnică.
4. Ateii nu au nici o nădejde.
5. Să nu fim îngâmfați, ci să ne punem nădejdea în Dumnezeu.
6. Nădejdea presupune răbdare.
7. Așa a procedat regele Manase (criminal, idolatru și vrăjitor) și a fost mântuit.
8. Cei ce nădăjduiesc în Domnul vor fi binecuvântați.
9. Nădejdea noastră nu va fi zadarnică.

Însușirile le știm?
1. Nu nădăjduim la ceva ce nu e veșnic sau care nu ne ajută la mântuire.
2. Nădejdea e tare (neclintită), pentru că se sprijină pe Dumnezeu.
3. E vie, însuflețită de iubire.

Dar roadele le simțim?
1. Ne îndreptăm către Dumnezeu (ne dezlipim de cele trecătoare).
2. Se naște râvna.
3. Seninătate și bucurie în încercări.

Acum cincizeci de ani, mamele nu îndrăzneau să își sărute bebelușul înainte de botez. Azi, nu îl mai botează, în unele cazuri.

Religia noastră constă în a iubi fără margini. Mai bine să ajungem în Rai prea devreme, decât deloc. Un rus credincios, Voinov, personaj inspirat din realitate, încuraja într-o carte veche pe fiecare om să nu se lase dezarmat. Să nu se lase cucerit de frică față de inamicul spiritual. Să nu se întristeze, să nu genereze ură. Curajul este arma fiecărui om, dar – fără armă – omul este zdrobit. Voinov numește curajul credință, așa cum mai târziu o va face peste ocean un pionier, Benjamin Franklin.

Și mai zice Voinov un lucru extrem de interesant, anume faptul că omul pierde iubirea doar atunci când fuge de orice formă de sacrificiu. Este ceea ce numim lașitate, dezertare, trădare. Atunci când lupta se termină înainte să înceapă, dacă treci în tabăra dușmanului. Un alt personaj real, Afraat, întărește aceste vorbe, în altă carte, din altă țară și din alte timpuri.

Iubirea este o promisiune că nu voi sfârși abandonat. Este memoria binefacerilor primite.

Nu contează dacă locuiesc în Aukland sau în Caracas. Iubirea are aceeași chemare, este un verb (o acțiune în desfășurare) la fel de viu. Iar chemarea este aceasta: Să piară ura noastră! Un episcop rus este sigur că fără iubire nu există decât nebunie.

Cel ce caută această iubire nu mai este deloc dezorientat.

Calea sfântă este una singură, cele nesfinte sunt multe.

Hristos Domnul sfințește apele (la Iordan), sfințește pământul (prin sângele picurat de pe Cruce), sfințește văzduhul (la Înălțare). Ne sfințește și pe noi, câtă vreme suntem pe singura Cale. Există o abundență a informațiilor care nu duc nicăieri (Ieremia 46, 17). Există o dificultate în a ne aștepta rândul și o neputință de a duce la bun sfârșit o activitate începută. 

Hristos clarifică toate problemele, vindecă toate fricile și învie tot ce este mort.

În Hristos recunoaștem sfințenia desăvârșită și izbăvirea de rău. A avea credință înseamnă a fi pătruns de iubirea lui Hristos. Să accepți pe Hristos înseamnă să urmezi învățătura Lui și exemplul vieții Lui. În schimbul iertării, Hristos așteaptă să nu mai păcătuim. Gândurile sunt pachete suspecte care sosesc la ușă, paza minții înseamnă să fim atenți pe care să nu le deschidem.

Orice vindecare are scop spiritual: restabilește starea de normalitate. Dar demonii pleacă numai alungați! Fără Hristos, nu suntem salvați.

Exista în vechime o contraforță religioasă pe care o simțeau oamenii în mijlocul pericolelor, despre care azi nu se mai vorbește. Oamenii trăiau într-un stil creștinesc, care îi ajuta să depășească orice frică. Și cu cât greutățile erau mai mari, cu atât rugăciunile erau mai profunde.

Doar smerenia clarifică lucrurile: un patriarh ecumenic se retrage, slujește ca simplu monah, starețul nu îl recunoaște și îi dă ascultare la animale. Numele lui este Nifon. Doar harul luminează: un pustnic este surprins de o mare furtună de zăpadă noaptea, viscol puternic, dar, după o rugăciune fierbinte, este înșfăcat de o putere și dus până la mănăstire nevătămat. Numele lui este Isaac. Doar rugăciunea izgonește diavolii: un sfânt este reprezentat cu spada în mână. Semnificația războinică a rugăciunii. Numele lui este Ioan. Numai nădejdea aduce liniște: un tânăr cioban este convins că așa cum el are grijă de oile lui, tot la fel Hristos cunoaște și are grijă de oile Lui. Numele lui este Isaac. Numai omul duhovnicesc oferă o mărturie solidă: un tânăr este abordat pe teme duhovnicești în stațiile din New York, traficul se blochează, poliția intervine. Numele lui este Ioachim.

Contează ceea ce se spune, dar – zice Albert Camus – contează și ceea ce nu trebuie spus. Nu are rost să ne otrăvim cu toate nebuniile lumii. Totuși, există mai multe lucruri de admirat decât de disprețuit. 

Nu trăim într-o piesă de Caragiale, ci în una de Dostoievski, anume Idiotul (1868):

Câtă vreme putem fi fericiți, ce importanță au necazurile?

Cum poate trece cineva pe lângă un copac și să nu fie fericit că îl vede?

Cum poate cineva să stea de vorbă cu un om și să nu fie fericit că îl iubește?

Există atât de multe lucruri minunate în jur, pe care până și cei mai decăzuți le găsesc minunate!

Principala lege a umanității este compasiunea.

Orice persoană pusă pe agoniseală serioasă de bani suferă de o gravă mărginire a minții. Mai degrabă sunt vindecați și fericiți cei care au în preajma lor mulți copii.

Cei care au caleașcă proprie se cred virtuoși, uitând prin ce mijloace au dobândit caleașca.

Socialismul este un produs ateist al disperării, care nu mai conduce prin iubire, ci prin violență. Socialismul a uitat că rănile se vindecă numai prin iertare.

Ca să admirăm perfecțiunea, trebuie mai întâi să o recunoaștem. Să nu confundăm un coșmar cu un vis frumos.

Ce idiot mai e acela care își dă seama că lumea îl crede idiot?!

La final, se află biruinţa lui Iisus. Preoţii sunt mesagerii acestei biruinţe.

Dacă zi de zi merg pe acelaşi drum şi nu sunt fericit, voi schimba drumul. Mai puţin la biblioteca lumii şi mai mult în Casa Slavei. Şi cele mai umile drumuri duc undeva. Nu am nevoie de autostradă pentru a ajunge la chilia unui pustnic. Înainte, drumul în sine era o iniţiere. Acum ajung nepregătit şi parchez maşina în uşa bisericii. Dar unde sunt paşii care mi se numără?

Apostolii au avut o bunătate ieșită din comun, pe care noi nu o avem, deoarece au simțit prezența lui Dumnezeu. Nu au devenit buni de dragul bunătății, ci de dragul Lui. Iar El i-a împărtășit cu Sângele Său doar pe ei, ca o recompense a fidelității lor. Nu i-a împărtășit nici pe romani, nici pe farisei, decât după eventuala lor convertire de la răutate și meschinărie la bunătate și iubire.

Studiindu-L pe Dumnezeu, ne contaminăm de bunătatea Lui. Întreaga teologie este asumarea bunătății ca reacție benevolă, constantă și neinteresată. Dacă vom dori să devenim mai buni, Dumnezeu ne va ajuta. 

Numai cine s-a depărtat de urâciune se poate apropia de Mângâietorul. Cea mai periculoasă ispită este gândul că vom fi stârpiți. Dar Dumnezeu nu vrea sa ne nimicească. 

Sfântul Nicolae Velimirovici răspunde la o întrebare urgentă: Ce trebuie să facă un creștin? Iar răspunsul este clar: Cu un ochi să plângă (pentru că săracia altora îl afectează și pe el) și cu un ochi să râdă (pentru că visul de aur al prosperității neîntrerupte, al progresului continuu, al binefacerilor globalizării, al consumului nesfârșit a ajuns într-un impas).

Dacă omul Îl iubește pe Dumnezeu, viața lui se va schimba negreșit, va scăpa de frică și nu va lăsa răului nici un gemuleț de intrare. Sfântul sârb Nicanor Savici, apostol al creștinismului australian, reia o încurajare a conaționalului său de la Ohrida: Nu avem motiv de frică, Dumnezeu este dragoste!

Să Îl rugăm pe Dumnezeu să nu oprească ploaia / binecuvântarea.

Un an fără ploaie înseamnă secetă.

Un an fără Hristos euharistic înseamnă secetă duhovnicească, lipsă de rodire.

Omul cel mai fericit este cel care dăruieşte mereu tot ce are mai bun şi mai elevat în el însuşi. Dumnezeu reprezintă aspectul cel mai bun, mai subtil şi mai elevat din noi, căci Împărăţia Lui este în chiar inima noastră.

Omul se mișcă spre desăvârșire (pentru că nu o are în el).

Omul are altă țintă decât el însuși (pentru că are altă cauză decât el însuși).

Încă nu a ajuns la ținta pe care și-a propus-o, zice pr. Stăniloae, dar este clară destinația: existența etern bună (trăită ca bogăție infinită).

Biruința Lui ne cuprinde pe toți.

Prin frumusețea trăirii creștine, cei de lângă noi vor cere botezul, cununia și împărtășania.

Împărăția lui Dumnezeu o primim prin milă. Câtă vreme suntem în mâna lui Dumnezeu, nimeni nu ne poate răpi.

Tags:

You Might also Like

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *