Mai știm primi bucuria?

Moartea nu are stăpânire decât unde este păcat, dar Hristos este fără păcat, moartea nu-L stăpânește.

Suntem prea dificili, prea păgâni. Prea multe fețe triste în Biserica învierii. Prea puțină bucurie la sărbătoarea victoriei. Învierea ne determină să fim bucuroși, nu tot cu fețele acre, tot obosiți. Când nu ești bucuros, ești chiar rejectabil, scârbos, ciudat, infernal. Bucuria te scapă de îmbufnare. Nu suntem bucuroși fără motiv, suntem bucuroși că există înviere. Cea mai tainică bucurie este noaptea de Înviere. Când am plâns ultima dată de bucurie?! Tristețea e pământească, caută bucuria suprapământească. Învierea e un balsam care vindecă totul. Numele nostru de Familie este Veselie.

Ne bucurăm că ale noastre nume sunt scrise în ceruri. Nu singure s-au scris, le-a scris Cineva. Datorită Lui sperăm la o bucurie negrăită. Dacă auzirea Evangheliei nu ne îmbucură, înseamnă că tristețea e instalată profund în noi. Păcatul tâmpește, dar Dumnezeu nu are nevoie de tâmpiți… Înainte de a păcătui, Adam se bucura de glasul lui Dumnezeu. După păcat, același glas îl paralizează. Intervine oroarea adusă de păcat, frica de pedeapsă. Cine s-a molipsit de păcat, nu se poate vindeca decât în Hristos.

Caută să descifrezi care este rostul tău pe lume. Fără o destinație precisă, existența ta va fi o catastrofă. Cei mai mari savanți, cele mai mari genii, care te pot ajuta sunt sfinții. Cum povestești o Carte pe care nu ai citit-o? Poate nu o cunoști deloc. Sau doar ai răsfoit-o superficial. Sau ai uitat-o. Cea mai mare tulburare este lipsa unui ideal în viață. Fiecare divorț este o calamitate, ca surparea unui munte. Fiecare avort este o Hiroshima. Fiecare adulter este încărcat de electricitatea dezastrului. Oamenilor li se servesc exagerat de multe statistici halucinatorii, care le distrag atenția de la Calea lor. Câte ouă… Câte berze… Câte și câți… Doar-doar s-or mai abate câțiva de la destinația spirituală. Prea multe statistici determină prea multe crize! Criza muștelor, criza alunelor, criza dopurilor, criza șopârlelor… Numai crizatul de aghiuță vrea să ne exaspereze, să ne sugereze că avem multe alte crize majore de rezolvat, iar cea spirituală poate fi amânată. Miza nu e pierderea iubirii, nici măcar a credinței. Miza e pierderea speranței. Pentru că omul deznădăjduit nu mai dorește iertarea divină… Singurul păcat care nu se va ierta. Singura armă diabolică care ne poate ucide sufletul e nesperanța.

Prea multă opulență, prea mult nesaț. Ce ar fi ca în fiecare dimineață să ne salutăm sfântul zilei? Omul este ca un radio. Câte unul captează doar bruiaje. Altul prinde doar postul local. Alții prind toate frecvențele… Păcatul este distanţare. Riscul distanţei este să nu Îl cunoşti bine de Cel care te-ai depărtat, să nu ştii ce ai pierdut şi să nu îşi doreşti să te mai apropii. Să Îl uiţi. Să rătăceşti în necunoaştere. Fiecare distanţă este o retragere, o împuţinare a harului.

Poți păstra pacea interioară, dacă îți găsești echilibrul. Roagă-L pe Împăratul Slavei să intre în viața da! Dușmanii păcii interioare sunt oboseala, frustrarea și enervarea. Prietenii păcii interioare sunt calmul, nerăzbunarea, înțelegerea și altruismul. Singura catastrofă este să nu te întâlnești cu Hristos.

Omul poate supraviețui fără a vorbi, dar fără a iubi totul ar fi ruinat. Cine nu dobândește dragostea, acela nu va intra în rai, va fi reținut la vămi. Dragostea este resimțită ca un cutremur: tânjim după Cel iubit. Când Te gândești la măreția Lui, te cutremuri. De la leagăn la mormânt, dragostea e cea care te călăuzește. Numai poruncile Lui sunt lumină și viață. Viețuirea în Hristos este o viețuire în lumină. Numai când vine lumina, numai atunci întunericul se risipește. Mai mult, prin lumină veselește lumea. Cu adevărat, lumea are menirea să fie luminată, să devină transparentă pentru lumina necreată. Lumina cuprinde toată lumea, dar ochiul bolnav nu o vede. Lumina cunoașterii atrage doar pe cel sănătos sufletește. Timpul este un parcurs, un segment între îndepărtarea de lumină și întoarcerea la ea.

Fără o inițiativă din partea Lui, nu poți să-L cunoști. Deci, stăruie în rugăciune și în lupta cu întunericul! A te lăsa cuprins de lumina Lui înseamnă a te uita pe tine când te gândești la El. Dacă în noi se va sălășlui această lumină, nimic nu ne va mai putea despărți de iubirea Lui! Nu vă chinuiți, imaginându-vă cum se vor agrava bolile și greutățile, ci întăriți-vă în rugăciune și în nădejde! Când vă treziți din somn, primul gând să vă fie la Domnul cerului și al pământului! Patimile nu se vindecă prin metode, ci prin har divin.

Adevăratul scop al unei călătorii nu este să pui piciorul într-o țară străină, ci să te întorci în propria țară ca într-una străină, a zis marele Chesterton. Să guști din dragostea Raiului și să te simți înstrăinat de cele de lut. Să te pregătești de călătorie zi de zi, cu un mare dor, știind că te vei întâlni definitiv cu Cel de Care ești îndrăgostit. Ai deja acest manual: Evanghelia. Ai și instrucțiunile: Sfinții Părinți. Tocmai din respingerea manualului Învățătorului se trage cauza eșecului: următoarele generații au dezamăgit deja.

Tragedia lumii de azi este faptul că nu ne mai bucură nimic. Avem de toate, lipsindu-ne totul, paradoxal. Nu mai poți face cuiva o bucurie, pentru că nu mai știe să o primească. Înainte vreme, un cadou era ceva cu totul excepțional, produce o dublă bucurie (în dăruitor și în primitor). Era ceva hand-made, care suplinea o lipsă. Azi, nu mai poți cumpăra nici un ceas, nici o floare, nici o cremă, totul și-a pierdut rostul. Iar o viață fără rost este nefericită, tristă și plină de găuri de iad. Bucuria nu vine la comandă, ea izvorăște doar din Dumnezeu. Numai El este sursa bucuriei noastre. Numai dragostea Lui ne mai îmbucură deplin, restul dezamăgește. Am cunoscut săraci bucuroși și bogați triști, iată un truism care merită repetat. Hristos Își întreabă discipolii: Cum, nici voi nu ați înțeles¹? Doar un om duhovnicesc poate transmite tezaurul bucuriei sfinților. Îi înțeleg pe agnosticii triști, nu au întâlnit un astfel de om…

Bucuria este extraordinară, pentru că este divină². Însăși rugăciunea este un strigăt de bucurie (Isaia 35, 10). Hristos este Bucuria în Persoană! Vestea Bună proclamă Bucuria! Numai întâlnirea cu Hristos ne îmbucură… Această bucurie are ceva deosebit: nimeni nu ne-o poate fura (Ioan 16, 22). Invitația este simplă: Trăiți ca Mine³! Dacă merge cineva până la capăt, nici moartea nu îl va mai atinge! Va scăpa de propriile nefericiri.

Când un copil îl roagă pe părintele său pentru un lucru, îl va împlini, deoarece este folositor pentru copil. Îl va împlini în mod SIGUR când îl vor ruga TOȚI COPIII împreună. De aceea, rugăciunea Bisericii este foarte puternică⁴. Dacă vreți să primiți bucuria, faceți-vă prieteni dintre cei nefericiți⁵, rugați-vă pentru ei și arătați-le toată dragostea voastră. Cu cât suntem mai generoși cu frații, cu atât Părintele ne va împlini doleanța de a nu mai pierde bucuria. Bucuria este o satisfacție sufletească, nu una trupească (aceea e plăcere). Omul tresare de bucurie la fiecare mângâiere a Duhului. Se bucură sufletele noastre în Domnul…

O inimă se bucură doar atunci când dragostea divină se sălășluiește în ea, zice sfântul Nectarie. Nu ce ni se întâmplă are importanță, nici ce simțim (distorsionat), ci ce facem cu ce simțim. Simțirea ne e dată ca să gustăm Prezența mângâietoare a Celui ce ne-a dăruit-o. (Maica Siluana Vlad). Viața nu este înșiruire de evenimente, ci Relație de iubire cu Dumnezeul bucuriei veșnice. Omul se poate rupe de bucuria autentică din cauza prea-multor îngrijorări inutile. Omul nu doar supraviețuiește (muribund ținut la aparate), ci are în el chemarea la Viață, ca explozie de lumină și bucurie. În om există o mare sete de bucurie, care nu poate fi potolită cu nimic pământesc. Deși în mijlocul necazurilor, un apostol debordează de bucurie (2 Corinteni 7, 4). Bucuria este bulversantă: Hristos este în noi⁶!

pr. Marius Matei

Note:

1. Friedrich Hegel, Fenomenologia spiritului. Viața lui Iisus, Editura Ginta, Cluj-Napoca, 2009, p. 101.
2. Alphonse Goettmann, Bucuria, fața lui Dumnezeu în om, Editura Herald, București, 2010, p. 13.
3. Ibidem, p. 15.
4. Sfântul Nicolae Velimirovici, 105 capete despre minuni, Editura Egumenița, București, 2011, p. 47.
5. Friedrich Hegel, cit., p. 121.
6. Alphonse Goettmann, cit., p. 35.