Suprema lucrare a omului

                 Dialog cu părintele Rafail Karelin

                 despre rugăciunea lui Iisus             

 

Întrebare: Ce închipuie prin sime rugăciunea Lui Iisus?

Răspuns:  Cunoaşterea numelui Lui Iisus Hristos.

Întrebare: Ce înseamnă a cunoaşte numele Lui Iisus Hristos?

Răspuns: Asta înseamnă a cunoaşte sfinţenia  şi puterea de mântuire a acestui nume pentru om,  lucru ce se deschide prin har şi se percepe prin Duhul Sfânt, preschimbând  însuşi natura omului: duhul, sufletul şi trupul acestuia.

Întrebare:  Cum lucrează această rugăciune în om?

Răspuns:  Lucrează Însuşi Hristos, care  a binevoit să se facă Mântuitorul lumii şi  să-şi  aleagă  numele de  Iisus. Acest nume este nedespărţit  de Înseşi persoana  Mântuitorului, de aceea vorbind despre numele  Fiului Lui Dumnezeu, noi vorbim despre faptele Sale dumnezeieşti. Întru Numele Lui Iisus Hristos lucrează întreaga Sfântă Treime: Fiul Iartă şi mântuieşte, Duhul sfinţeşte, Tatăl binecuvântează. Prin acţiunea Duhului Sfânt se cunoaşte Fiul, în Fiu se descoperă Tatăl.

Întrebare: De ce avem nevoie pentru a realiza rugăciunea Lui Iisus?

Răspuns: Credinţa  că Iisus este Mântuitorul tău, pocăinţa care face loc  pentru acţiunea harului  în inima ta şi nădejdea(încrederea) că numele Lui Iisus Hristos, care a biruit lumea va învinge demonul din sufletul tău. Pentru rugăciune avem nevoie de multă muncă şi răbdare. Prin rugăciune credinţa trece în nădejde iar nădejdea –  în dragoste.  Munca şi pocăinţa sunt temelia, iar dragostea este culmea, înălţimea  şi scopul final în lucrarea duhovnicească de mântuire. Cuvintele rugăciunii Lui Iisus  sunt pietrele pentru zidirea cetăţii duhovniceşti a omului. Când se va sfârşi această  lucrare – nu se cunoaşte, însă chiar, dacă ea nu va  fi sfârşită în timpul vieţii pământeşti, atunci Însuşi Dumnezeu  va completa lucrarea  cu Harul şi Milostivirea Sa.

Întrebare: Cum să înţelegem acestea?

Răspuns:  Scopul rugăciunii este acordarea inimii la numele lui Iisus Hristos. Dacă omul n-a căpătat rugăciunea continuă  a inimii în timpul vieţii sale pământeşti, dar s-a nevoit mereu pentru a realiza acest lucru, atunci Dumnezeu îi va da rugăciunea în ceasul morţii asemeni unor aripi , care-i vor înălţa sufletul la ceruri.

În linii mari însă, trebuie să ştim că rugăciunea continuă a inimii este o mare comoară, care se câştigă printr-o muncă enormă.

Întrebare:  Ce fel de  muncă este aceasta?

Răspuns:  Este o muncă, care nu constă doar în repetarea  rugăciunii ci în subordonarea vieţii noastre întregi, rugăciunii. Ce n-ar face omul el trebuie s-o facă în aşa fel, ca şi cum s-ar pregăti de rugăciune. Un sculptor iscusit  din vechime a fost întrebat, cum  de a ajuns să creeze capodopere atât de frumoase şi perfecte. Sculptorul a răspuns: „ Eu iau marmora şi arunc de la ea tot ce este de prisos”. La fel, cel care tinde spre rugăciunea Lui Iisus, trebuie sa înlăture de la sine tot ce este în plus, netrebuincios, tot ce împrăştie mintea,  încarcă memoria, slăbeşte voinţa, face simţurile prea sensibile şi pretenţioase. Dacă omul nu-şi  va subordona viaţa rugăciunii, ne cătând la  toate strădaniile lui, rugăciunea va rămâne exterioară, inima – dezbinată, mintea – mereu abătându-se de la cuvintele rugăciunii. În aşa caz se poate întâmpla  ca înainte de moarte să se ridice  în acest om patimile, pe care le avea în sufletul lui, şi să stingă rugăciunea aşa cum vântul stinge lumânarea aprinsă, atunci sufletul va pleca în veşnicie pierzând numele Lui Hristos.

Întrebare: Înseamnă aceasta oare, că cel, care n-a atins concentrarea la  rugăciune va fi lepădat în ceasul morţii?

Răspuns: Trebuie  de spus că există două tipuri de rugăciune împrăştiată:  primul, când omul se străduie, dar nu poate mânui cu atenţia sa – mintea leapădă cuvintele rugăciunii şi se lipeşte de lucrurile lumeşti. În cugetul omului se ridică o adevărată furtună de gânduri, care astupă rugăciunea, dar omul n-o părăseşte , ci prin puterea voinţei  întoarce mintea la cuvintele rugăciunii, închide mintea în rugăciune pentru un timp. Apoi din nou şi din nou mintea se rupe ca o fiară din plasa sa, iar omul  o întoarce prin puterea voinţei spre cele lăuntrice, la cuvântul rugăciunii care a fost părăsit. Aici se dă lupta cea mare  şi de dragul străduinţei  pe care  o  depune omul, o astfel  de rugăciune este mântuitoare.

       Al doilea tip de rugăciune este rugăciunea făţarnică, când omul minte în faţa Lui Dumnezeu, el urmează calea uşoară: citeşte sau spune cuvintele rugăciunii neîngrijindu-se de atenţie, adică nu se concentrează la rugăciune, nu înţelege în faţa Cui stă, ce face, cu Cine vorbeşte, el se preface că se roagă, cu timpul se deprinde într-atât cu această făţărnicie, că nici n-o mai observă. Despre această rugăciune făţarnică, leneşă proorocul Ieremia a spus: Blestemat să fie tot cel, ce face lucrurile Domnului cu nebăgare de seamă…”(Ieremia 48,10). Blestemat – înseamnă „ întors de la Dumnezeu”. După o rugăciune nevrednică, ca şi după o împărtăşanie nevrednică, omul se  depărtează  de   Dumnezeu şi mai mult decât era până atunci. Pentru o rugăciune continuă este necesar ca mintea curată să corespundă inimii curate. De aceea  trebuie să ne ferim de minciună, căci ea întinează inima şi umple mintea de gânduri urâte, aduce răutatea in inimă, şi aceasta nu se mai poate uni cu Hristos.

Întrebare: Ce câştigă omul de la rugăciune pentru viaţa sa pământească?

Răspuns: Linişte şi bucurie. Păcatul umple inima de amărăciune şi permanentă tulburare. Harul Domnului aduce în sufletul zbuciumat liniştea. Lumea exterioară nu-i poate aduce omului fericirea dacă în sufletul lui există o groapă cu miros urât. Şi dimpotrivă, rugăciunea ce se săvârşeşte în inimă preschimbă o cocioabă sărăcăcioasă  într-un adevărat palat.

Întrebare: Care este metoda cea mai potrivită pentru a săvârşi rugăciunea lui Iisus?

Răspuns: Să ne cercetăm inima, sa alungăm gândurile chiar la primele semne de apariţie a lor, atât a celor bune, cât şi a celor rele şi să închidem mintea în cuvintele rugăciunii. Ca exemplu ne poate servi purtarea unei pisici care pândeşte şoricelul la ieşirea din vizuina acestuia şi cum numai se arată şoricelul, ea fiind pregătită îl înşfacă pe loc. Aşa  şi mintea curăţată de gânduri şi  închisă în  rugăciune trebuie să vegheze asupra inimii ca prin puterea mâniei  să nimicească pornirile păcătoase ale acesteia şi să includă inima in rugăciune. Aşa cum pe o tablă curată se fac bine văzute  inscripţiile,  la fel  si într-o inimă curăţată de  orice întinăciune se întipăreşte vizibil numele Lui Iisus Hristos. Pentru cei care se roagă împrăştiat, fără atenţie, numele Domnului va părea ceva cunoscut şi obişnuit, iar  pentru cei care se roagă cu luare aminte, concentrându-se la rugăciune, acest nume va fi de fiecare dată ceva nou şi deosebit, pentru că se preschimbă însuşi omul si posibilitatea lui de a-L cunoaşte pe  Dumnezeu.

Întrebare: Dacă pentru săvârşirea rugăciunii Lui Iisus este necesar să ne dezicem  de valorile culturii lumeşti, în acelaşi rând de filosofie şi de alte diverse  cunoştinţe sau  cel puţin să limităm la maximum aceste lucruri în viaţa noastră, atunci nu vor considera  oare, oamenii că proslăvim necunoaşterea şi lăudăm prostia?

Răspuns: Este o întrebare pusă incorect. În  cazul dat, nu necunoaşterea se contrapune cunoaşterii ci cunoaşterea supremă, supracunoaşterea – cunoaşterii lumeşti. Aici omul se aseamănă unui pribeag care a găsit o comoară. Cum s-o ducă? El aruncă din torba sa tot, de ce se poate lipsi ca poată umple torba   cu lucrurile preţioase din comoara găsită şi să le ducă pe acestea cu sine. Parcă poţi să spui că din asta el sa va face mai sărac? De regulă cei, care nu au idee de viaţă duhovnicească consideră că refuzul de la cunoaşterea lumească poate aduce omului un gol intelectual, o lenevie a cugetului, o stare de prostie. În realitate observam cu totul altceva: trecerea de la cele inferioare  la cele superioare, cele înalte; de la cele sufleteşti la cele duhovniceşti; de la cele trecătoare la cele veşnice. De aceea, rugăciunea Lui Iisus îl face pe om înţelept şi deschide pentru el o altă cunoaştere, o altă dimensiune a intelectului, care  este cu atât  mai mare decât tot poate acumula inteligenţa umană, cu cât cerurile sunt mai mari decât  pământul.

         Ştiinţele acestei lumi sunt cunoştinţe despre creaţia Lui Dumnezeu, şi trebuie de menţionat că aceste cunoştinţe sunt condiţionate, schimbătoare, nestatornice, nesigure. Rugăciunea, însă este cunoaşterea Celui, Care a creat lumile văzute şi nevăzute, în faţa Căruia pământul este asemeni unui fir de nisip pe malul mării, iar cosmosul este doar treapta inferioară de creaţie a acestei misterioase scări care duce spre înălţimi fără de sfârşit. Dumnezeu se descoperă omului în rugăciune; Dumnezeu înseninează sufletul omului cu lumina Sa; Dumnezeu pe care nu-l încape un întreg univers coboară în inima omului. De aceea sfinţenia, către care este chemat omul, este gnostic superioară. Mintea filosofilor şi a învăţaţilor se încurcă în nodul de contradicţii, rătăceşte prin labirinturi din care nu există ieşire şi consacrându-se  celor pământeşti se transformă  într-o mână de pământ. Rugăciunea este însuşirea vieţii superioare de către om şi trecerea lui de la moarte la nemurire. Filosofia şi ştiinţa nu-l fac pe om mai bun, pe când rugăciunea preschimbă natura lui, el ca şi cum ar deveni o alta fiinţă asemeni metalului topit în foc. De aceea rugăciunea este un mare dar, dat  omului de  Dumnezeu, prin care acesta se face asemeni Îngerului.

        Este o nebunie a nu crede în Dumnezeu, însă mai mare nebunie este a crede în El şi în acelaşi timp a-L considera drept un factor secundar în viaţa ta, a-I oferi un loc neînsemnat în conştiinţă şi în inimă ta, a-I da Lui, doar nişte firmituri din viaţa ta, a rezerva pentru comunicarea cu El doar nişte  pauze intre obişnuite treburi pământeşti.

Necredinţa este negarea demonică a realităţii duhovniceşti. Credinţa pe jumătate este nimicirea divinităţii. În Apocalipsă găsim chipul Lui Hristos care bate  la uşa închisă – este inima omului (vezi Apocalipsa 3.20 –Red.). Necredinciosul nu-şi deschide inima  pentru Dumnezeu, el nu aude sau nu vrea să audă această bătaie. Creştinii căldicei, care sunt majoritatea de printre noi, deschid uşa, dar oferă Lui  Hristos loc, nu în cămara inimii sale ci in tinda ei, temându-se că prezenţa Lui Dumnezeu le va încurca în treburile lor obişnuite, pentru ei Dumnezeu nu este izvorul vieţii, nu este cea mai mare bucurie  a existenţei lor, nu este lumina veşnică care înseninează sufletele ci mai degrabă  doar un garant al bunăstării lor.

Priviţi la creştinii de azi, care sunt cererile lor către Dumnezeu: de mântuire a sufletului, de câştigare a vieţii veşnice, de întoarcere a harului, de dragoste către vrăjmaşi? Nu, ei se roagă pentru reuşită în treburile lor, pentru  izbăvire de boli şi năpaste, iar pe  Dumnezeu ca viaţă lăuntrică ei nu-L înţeleg, ca viaţă lăuntrică – nu au nevoie de El. Şi doar uneori intervin momente de trezire, în special atunci când le moare omul iubit: atunci ei îşi aduc aminte de veşnicie, atunci ei se roagă pentru odihna sufletului celui, care a trecut hotarul acestei lumi, atunci ei simt cât de nestatornice şi  trecătoare sunt cele pământeşti şi înţeleg că au alergat după umbre de care nu te poţi ţine, că adevărata viaţă este după hotarele acestei lumi. Dar această trezire neobişnuit de scurtă, repede  dispare şi se uită, ca şi cum o schinteie  s-ar fi aprins şi stins în  acelaşi moment, după care inima din nou se împietreşte si  cade în aceiaşi stare de dormitare.

         De câte ori se convinge omul ca nu există fericire în păcat, ci doar deşertăciune şi amărăciune!

Dar din păcate în majoritatea cazurilor aceste lecţii dispar fără urmă, omul din nou caută fericirea în noroiul de la care mai ieri i se făcea rău, el Îl trădează din nou pe Dumnezeu şi crede diavolului. Atitudinea noastră faţă de Dumnezeu o putem califica ca fiind dobitocească. Atitudinea noastră faţă de duhul nostru o putem numi vrăjmăşie necontenită. Atitudinea noastră  faţă de sufletul nostru este o permanentă trădare. Atitudinea noastră faţă de trupul nostru este ca şi supunere a stăpânului faţă de  robul său obraznic, care domneşte în casa stăpânului său, chefuieşte în ea, jefuieşte această casă şi îl impune pe stăpân să-i slujească.

Cine suntem noi? Cine este acest „eu” misterios care determină viaţa noastră, care face alegerea: cu Dumnezeu sau cu diavolul? Acesta este centrul  tainic al sufletului omenesc unde se întruneşte întreaga viaţă a omului, şi în care rămâne liberă voinţa lui. „Eu” – este cel ce primeşte ultima hotărâre, este Chipul şi asemănarea Lui Dumnezeu, care nu pot fi nimicite în om. Omul este în acelaşi timp şi subiect (persoană) şi obiect al acestei lumi.  Dumnezeu este Persoana superioară şi desăvârşită. În preajma Lui Dumnezeu se restabileşte personalitatea omului: omul se face tot mai independent de cele exterioare şi interioare: de  ereditate, deprinderi, de trecutul său, pasiunile sale. În afara Lui Dumnezeu omul din personalitate degenerează în obiect; el se materializează şi devine un obiect al acestei lumi, sufletul lui pierde acel centru pe care l-am numit libertate; el este robit şi absorbit de cele exterioare. În Sfânta Scriptură diavolul este numit „străin”(Ioan 10,5), el este înstrăinat sufletului, dar atunci când sufletul omului se depărtează de Dumnezeu el nu mai percepe această înstrăinare şi se supune diavolului – se face robul lui.

      Rugăciunea Lui Iisus limpezeşte în om Chipul Lui Dumnezeu şi  fortifică  potenţialul libertăţii lui.

Sfinţenia este însuşirea numelui lui Hristos. În om sfinţenia se manifestă prin opunere lumii, trupului şi demonului, patimilor trupeşti, patimilor ochilor şi duhului mândriei ( vezi Ioan 2, 16). În testamentul nou se vorbeşte despre focul care va preschimbă cerul şi pământul (vezi Luca 12, 49; Petru 3, 12-13; Apoc. 21,1 red.). Rugăciunea Lui Iisus este raza focului, care preschimbă inima omului. Păcatul ce sălăşluieşte întru noi a despărţit mintea şi inima. Mintea veţuieşte în lumea fanteziilor şi a închipuirilor de tot felul, iar inima – în lumea patimilor. Rugăciunea Lui Iisus curăţă mintea şi inima apropiindu-le una de alta. Atunci când mintea şi inima se unesc în rugăciune, începe preschimbarea totală a omului –  a duhului, trupului şi sufletului său.

Viermele se închide pe sine în gogoaşă, el ca şi cum moare, se preface într-o substanţă consistentă lipsită de formă şi apoi nevăzut, într-un sfârşit se transformă în fluture – o făptură înaripată, care nu mai seamănă cu viermele. Mintea  afundată în inimă este asemeni acestui vierme: în întuneric, lipsită de chipuri materiale, izolată de această lume ea se  preschimbă odată cu inima apropiindu-se de acea vedere duhovnicească pe care o avea Adam până la căderea lui în păcat. Această stare a sfinţilor era comparată cu focul care încălzeşte sufletul, cu lumina prin care omul vede lumea în frumuseţea ei din început, lumina prin care el î-L contemplează pe Dumnezeu. În această lumină omul îşi vede bezna sufletului său, vede rănile adânci ale păcatelor săvârşite de el, vede demonii asemeni unor viermi care se târâie spre trupul  lui stricăcios. El vede poarta iadului în inima sa, dar în acelaşi timp simte că prin numele lui Hristos este legată şi robită această groaznică putere a întunericului, la fel cum în Apocalipsă Îngerul leagă cu lanţuri pe satana( vezi: Apoc. 20, 1-2 – Red.).  În această stare omul este asemeni celui ce stă pe stânca de care se sfarmă valurile unei  mări zbuciumate, valurile lovesc în stâncă dar nu-l  ajung  pe om – stânca e numele Lui Iisus Hristos de care se înfricoşează demonii.

   Fără rugăciunea Lui Iisus omul primeşte lovituri de la duşmanul său, care stă ascuns în întuneric, cu această rugăciune  el este în stare singur să lovească această putere infernală.

Numele Lui Iisus Hristos o aduce în tremur. Omul vede cum harul Domnului asemeni unui doctor iscusit vindecă rănile inimii sale, care dispar fără urmă. Pentru a câştiga acest lucru este nevoie de multă trudă şi lepădare de sine, este nevoie ca rugăciunea să fie cinstită drept principala lucrare a vieţii, în rest toate să fie privite doar ca nişte trebuinţe. Se cunosc cazuri când cel întemniţat timp de luni şi chiar ani în şir, utilizând pile mici sau bucăţele de metal îşi tocea cătuşele sau săpa tunel pe sub pereţii închisorii. El se trudea neîncetat şi neobosit ca să se întâlnească cu rudele şi prietenii, ca să vadă soarele şi cerul, ca să tragă o gură de aer curat, să uite de putoarea închisorii  şi să nu fie de viu îngropat în temniţă. Atunci, însă când îşi câştiga libertatea el uita de strădaniile sale. Temniţa li lanţurile sunt păcatele noastre.

De la început rugăciunea Lui Iisus este  greu de a o face, la fel cum este greu de a tăia lanţurile sau de a săpa pământul cu mâinile goale împrăştiindu-l pe podea.  Atunci însă când harul se va atinge de inimă, cel ce se roagă va simţi că lanţurile au căzut. Rugăciunea Lui Iisus în inima noastră se transformă în dragostea sufletului faţă de Dumnezeu. În această dragoste găsim adevărata viaţă pe care  lumea n-o cunoaşte, bucuria şi libertatea adevărată.  De fiecare dată când cel întemniţat se trezea el ştia că principalul lucru pentru el este să taie lanţul; aici nu exista alegere – sau libertatea sau moartea. Omul când se trezeşte în dimineaţă trebuie să ştie atât cu mintea cât şi cu inima  ce este important pentru el în această zi – Rugăciunea Lui Iisus, în rest toate sunt lucruri lumeşti, sunt un fundal peste care curge rugăciunea.  Este necesar ca această cunoaştere să treacă într-o putere de voinţă. Culcându-se la somn, el trebuie sa adoarmă cu rugăciunea, trezindu-se în noapte să se scoale la rugăciune; dacă omul va fi cu rugăciunea în zi ea  va fi cu el în timpul somnului de noapte şi dacă o parte din noapte el se va ruga, ziua pentru el va fi cu totul alta.

În Evanghelie se vorbeşte despre negustorul înţelept, care şi-a vândut toată averea sa pentru o perlă (Matei 13, 45-46) Aşa şi omul trebuie să-şi vândă toată averea sa spirituală – cunoştinţele sale lumeşti, gândurile sale, chipurile frumuseţilor pământeşti, visurile şi planurile sale – toată averea sa intelectuală în care s-a deprins sa trăiască ca într-o moşie familială, totul să vândă, de tot să se dezică ca să obţină o singură perlă, care-i mai scumpă decât întreaga lume: această perlă e numele Lui Iisus Hristos; prin ea se capătă Împărăţia Cerurilor.

Întrebare: Ce trebuie să facem ca să ne putem ruga cu luare aminte?

Răspuns:  Rupe gândurile tale de la lucrurile mărunte  cotidiene, apoi stai câteva minute în  cugetări, ca pregătire de rugăciune. Gândeşte-te  la timpul care ne-a fost dat pentru viaţa noastră pământească. El fuge ca un fir care se desprinde de pe ghem si numaidecât va ajunge la un sfârşit: poate astăzi, poate peste o lună sau poate peste zece ani. Sfârşitul este necunoscut şi de neocolit. În acest răstimp al vieţii urmează să ne pregătim de veşnicia care nu are sfârşit. Apoi gândeşte-te la moarte – rezultatul vieţii noastre, după care urmează judecata, iar după ea – iadul  sau raiul; gândeşte-te la ceea ce vrea Dumnezeu de la tine în viaţa ta, la faptul că El mereu te îndreaptă pe calea mântuirii iar tu te opui Lui zi de zi. După care spune: Suflete al meu trebuie să te grăbeşti, timpul trece atât de repede şi nu este cu putinţă să-l opreşti sau să-l întorci.  Trebuie   să aduni comoara cu care vei merge în ultimul tău drum: această comoară e numele Lui Iisus Hristos, care va deveni pentru tine totul în veacul ce va să vină: lumină, suflare, hrană, haina harului în care sunt îmbrăcaţi sfinţii; acest nume va deveni pentru tine izvor nesecat de viaţă. Pune acest nume în inima ta ca pe o piatră nestemată în tezaur. Spune-i sufletului tău: „ Toate  cele văzute se năruie şi dispar, doar ceea ce nu se vede,  veşnic este. Diavolul prin  mii de motive îţi răpeşte timpul ca  tu suflete,  sa te pomeneşti deşert în ceasul morţii.

După ce te-ai pregătit, începe rugăciunea. Prima condiţie: rosteşte rugăciunea aşa ca şi cum ai rosti-o pentru prima data în viaţa ta. A doua: rosteşte-o aşa ca şi cum nu ai ştiut-o vre-o dată şi acuma trebuie s-o ţii minte pentru veci. A treia: întoarce-te cu gândul în copilăria ta, adu-ţi aminte de starea unui copil mic, care doar începe să cunoască lumea, când totul din împrejurarea lui îi pare taină,  dar el simte cu sufletul prezenţa lumii nevăzute în această lume văzută. Roagă-te aşa ca şi cum s-ar fi rugat un copil mic. A patra: nu pune nici un lucru mai presus de rugăciune, nici cât de strălucite gânduri nu le pune mai presus de numele Lui Iisus Hristos. De vei începe a te ruga adânc, sau cum zicea un stareţ „vârtos”, atunci demonul  te va sustrage de la rugăciune prin artificii de gânduri sclipitoare, dar tu rămâi mai bine palid, dar cu Hristos. În timpul rugăciuni demonul îţi va propune diferite planuri de succes în lucruri pământeşti, dar tu să te întrebi  pe tine însuţi:” Care este sfârşitul  acestora?” şi vei vedea, că toate pe acest pământ se năruie asemeni unor munţi din nisip, că bogăţia, succesul, slava rămân la pragul morţii, şi de multe ori îl părăsesc pe om încă de cu viaţă ca nişte prieteni meschini. A cincea condiţie a rugăciunii este ascultarea, ea eliberează mintea de gânduri. Omul este lăsat în voia sa, atunci când trebuie să i-a o hotărâre, un gând se opune altuia, sufletul său este neîncrezut şi îndoielnic – el nu este în stare să descopere  patimile ascunse în inima sa. Ascultarea aduce în inima omului pacea şi eliberează forţele lui pentru rugăciune.

Întrebare: Care puteri sufleteşti urmează a fi incluse în rugăciune?

Răspuns: Voinţa, care reţine rugăciunea în conştiinţă; mintea, care pătrunde în cuvintele rugăciunii; simţirile, care încălzesc rugăciunea şi o contopesc cu sufletul. Celor trei puteri ale sufletului le corespund trei puteri ale duhului: voinţei îi corespunde atenţia; minţii îi corespunde logosul intern şi capacitatea de a pătrunde în profunzimea lucrurilor şi a  fenomenelor, percepţia cauzelor si a scopurilor finale, capacitatea cunoaşterii intuitive a lumii duhovniceşti; simţurilor le corespunde  un sentiment deosebit – sentimentul religios: trăirea actului de comunicare cu lumea duhovnicească, cunoaşterea harului Dumnezeiesc, confirmarea  interioară  a Adevărului. Puterile şi capacităţile duhovniceşti se trezesc prin rugăciune. În rugăciune se produce unirea, puterilor şi a capacităţilor duhului şi sufletului. În rugăciune trinitatea puterilor duhului şi a sufletului devine o unică  cunoaştere  a Lui Dumnezeu,  metaforic vorbind  un receptor unitar de  lumină Dumnezeiască. Din trei  puteri ale  sufletului cea mai puţin afectată de păcat este mintea, cu toate că ea poate fi robită de patimi şi de emoţii, dar vine timpul când mintea se ridică peste acestea şi porneşte lupta cu ele.

În rugăciune mintea deţine  întâietatea, ea cheamă în ajutorul său voinţa. Voinţa reţine cuvintele rugăciunii în ochii cugetului şi adună gândurile împrăştiate într-un tot întreg, precum păstorul îşi adună oile ce s-au abătut de la turmă. Mintea ca şi cum ar scoate la lumină cuvintele rugăciunii şi atunci simţurile într-un sfârşit răspund cuvintelor şi Rugăciunea devine trăire a inimii omului. Uneori nişte zguduiri puternice ale vieţii trezesc simţurile şi le includ în rugăciune. De cele mai multe ori însă este necesară o muncă permanentă: cuvintele rugăciunii acţionează asupra inimii noastre împietrite asemeni unei şuviţe de apă care cade   necontenit  peste piatră, şi  treptat  o străbate. Au existat oameni, care au primit de la bun început darul rugăciunii, dar aceştia au fost o excepţie. De obicei ceea ce uşor se primeşte, uşor şi se pierde. De aceea Dumnezeu după marea Sa înţelepciune şi milă nu ne dă îndată darurile ca să nu le pierdem în grabă.

Cel care  practică rugăciunea Lui Iisus, cu timpul simte că aceasta este lucrarea supremă a omului, că vorbirea obişnuită în comparaţie cu rugăciunea este  brutală şi lipsită de esenţă, că ocupaţiile lumeşti duc cu sine o răceală morţească (mortală care amorţeşte sufletul), iar existenţa omului fără rugăciune, este mizerabilă. El îndrăgeşte tăcerea prin care începe să audă cântarea veşniciei. Iubind oamenii el îi ocoleşte, noutăţile lumii nu-l mai interesează, ca acestea să nu pătrundă în conştiinţa lui şi să nu-i tulbure rugăciunea, să n-o înăbuşe cu  zarva lor. El îşi fereşte rugăciunea de lume, asemeni cum mama îşi protejează copilul de arşiţa soarelui, de suflarea crivăţului de iarnă.

Există lucruri  absolut incompatibile cu rugăciunea: citirea revistelor şi ziarelor contemporane, televizorul, care a devenit stăpânul casei. Duhul Sfânt este Duhul curăţeniei şi al fecioriei. Rugăciunea transformă inima omului în templul Domnului, iar omul lasă să treacă în el ca pe nişte oaspeţi invitaţi  ucigaşi şi femei de purtare  necuviincioasă,  care se desfată în putoarea păcatului.  Harul Domnului îl părăseşte pe un astfel de om. Cum poate sălăşlui Hristos În sufletul topit de patimi, în mintea în care se cuibăresc chipurile violenţei şi  desfrânării? De aceea cel care nu are hotărârea să arunce televizorul din casa sa, niciodată nu va căpăta rugăciunea Lui Iisus. Rugăciunea lui nu va fi o rugăciune adevărată ci o corelaţie de sunete fără sens intern. Acest om se va asemăna celui, care a instalat în odaia sa  ţevile prin care se scurge murdăria şi apoi a invitat oaspeţi.

Întrebare: Cum să păzim inima noastră integră pentru rugăciune?

Răspuns: În toate circumstanţele vieţii întreabă-te : „ Cum fapta ta, lucrarea ta sau orice hotărâre a ta se va răsfrânge asupra rugăciunii?” Când te aşezi la masă întreabă-te: „ Cât trebuie să mănânci ca să nu stingi rugăciunea?” Atunci când participi la o  convorbire gândeşte-te: Cum ar trebui să vorbeşti ca să nu împrăştii  rugăciunea ?” Cînd începi o lectură încearcă să înţelegi dacă  această lectură va spori rugăciunea în tine sau dimpotrivă o va scoate din memoria ta. Astfel petrece întreaga zi.

   În acest context există o pildă: „ Un fiu de împărat l-a întrebat pe tatăl său: – povesteşte-mi cum ai învăţat să conduci cu o împărăţie atât de mare? Împăratul nu i-a răspuns fiului  la întrebare, dar peste un timp s-a prefăcut că este supărat pe el, pentru o oarecare faptă şi a poruncit să fie dat morţii. Fiul de împărat a căzut la picioarele tatălui său cerându-i milă şi jurându-se că nu este vinovat în faţa lui. Atunci împăratul i-a zis: – Bine eu te voi încerca. El a umplut o cupă plină cu apă şi a poruncit fiului: – Treci cu această cupă în mână pereţii zidului din jurul cetăţii, iar  călăul meu va merge în urma ta: de vei vărsa din cupă o picătură de apă acesta ţi va tăia capul. Prinţul a luat atent  cu ambele mâni cupa,  ş-a ridicat pe pereţii zidului şi încet a pornit drumul periculos păşind cu mare atenţie fiecare piatră a zidului.  Drumul lui a durat până seara, când în sfârşit fiul de împărat s-a întors la palat ţinând în mână cupa plină cu apă: el nu vărsa-se din ea nici o picătură. Împăratul l-a întrebat: – Tu ai văzut poporul ca s-a adunat sub pereţii cetăţii? – Nu,  a răspuns prinţul. – Tu ai auzit strigătele oamenilor? – Nu, a răspuns prinţul. Atunci împăratul l-a întrebat: – Cum era astăzi cerul? Era el acoperit de nori? – Nu ştiu , a zis prinţul. Împăratul l-a întrebat: – Ce făceai tu, fiule? Prinţul i-a răspuns: – Eu nu am văzut şi nu am auzit nimic, eu mă uitam la cupă ca să nu vărs apa şi să rămân în viaţă. Atunci împăratul a zis: – Iată lecţia pe care ţi-am dat-o cum trebuie să conduci o împărăţie: ca să faci ceva bine trebuie să fi-i în stare să te concentrezi la lucrul pe care î-l faci în aşa fel ca şi cum el ar fi unicul de care ai nevoie, uitând în acest moment de toate celelalte lucruri din viaţa ta.

Această pildă poate servi învăţătură cum trebuie să ne rugăm: Cupa este inima noastră, apa este harul dat nouă de Dumnezeu, călăul care merge în urma noastră cu paloşul dezgolit este moartea ce stă în spatele fiecăruia din noi. Rugăciunea este lucrarea prin care strângem şi păstrăm harul în cupa sufletului nostru.

Întrebare: Cine este cel mai aprig duşman al rugăciunii?

Răspuns: Este desfătarea. Încă anticii ştiau că desfătarea ii face nebuni pe înţelepţi.

Întrebare: Cum să deosebim desfătarea de bucuria duhovnicească?

Răspuns: La desfătare se opreşte cugetul, mintea intră  într-o stare de somnolenţă, sufletul  cade în întuneric şi simte o dulceaţă tulbure, care vine  ca şi cum din jos spre inimă; el uită despre moarte şi veşnicie. În desfătare ca şi în patimă se stinge lumina sufletului. Desfătarea este paraliza rugăciunii. Bucuria duhovnicească este cu totul altceva ( gândul la moarte , la veşnicie, lumină, rugăciune)

Întrebare: Care Sfânt poate fi drept exemplu a rugăciunii Lui Iisus?

Răspuns: Preasfânta Fecioară Maria, Căreia i s-a descoperit în Sfânta sfintelor numele Lui Iisus Hristos. Acest nume ca o stea neapusă a strălucit în inima Ei. Fecioara Maria a fost şi este  cununa tuturor virtuţilor. Dar în special a strălucit Ea prin feciorie,  smerenie şi dragoste.  Dragostea a făcut-o Fiică a Tatălui Ceresc, curăţenia – Mireasă a Duhului Sfânt, iar smerenia – Mamă a Fiului Lui Dumnezeu.  Toate virtuţile sunt daruri ale harului, dar în acelaşi timp ele depind şi de voia omului. Rugăciunea Lui Iisus nu este posibilă fără tendinţa spre  curăţenie, smerenie şi fără lupta neîncetată cu mândria. Domnul a zis: „Îmi îndrept privirea Mea: la cei smeriţi, cu duhul umilit şi care tremură la cuvântul Meu.” (Isaia 66,2). Smerenia este acel Sinai unde Dumnezeu se arată sufletului.

Fecioria este acel  potir, care arde cu focul harului şi nu se mistuie, Iar dragostea duhovnicească este răsplata  pentru cel care a biruit patimile sale, ea adevereşte prezenţa Însuşi a  Lui Dumnezeu în inima omului, este un final  nesfârşit al  drumului duhovnicesc. Preacuviosul Maxim Kavcocalivi, un înaintaş de pe  Muntele Atos neîncetat se ruga Maicii Domnului pentru darul rugăciunii inimii şi a primit acest dar de la Împărăteasa Cerească.

Trebuie  să ne rugăm şi  să cerem darul rugăciunii Lui Iisus de la Îngerul Selafail, care conform învăţăturii Bisericii este Îngerul rugăciunii. Trebuie să ne rugăm la Sfinţii părinţi şi să cerem de la ei să ne înveţe lucrarea duhului, de dragul căreia ei au lăsat lumea şi au plecat în mănăstiri şi pustie.

Întrebare: Ce înseamnă să te faci în rugăciune asemenea unui copil?

Răspuns: Asta înseamnă să te lepezi de înţelepciunea lumească şi de cunoaşterea acestei lumi. Aşa cum un luptător înainte de confruntare îşi scoate haina de pe el, astfel şi omul înainte de rugăciune trebuie să înţeleagă ce nimicnicie şi cât de neadevărată  este  cunoaşterea cu care se mândreşte lumea.

În faţa înţelepciunii Dumnezeieşti toate acestea sunt nimic; este o ceaţă, ce învăluie sufletul nostru şi prin care cu greu pătrunde soarele. Refuză cunoaşterea de dragul necunoaşterii înţelepte şi în  această necunoaştere prin rugăciune vei căpăta cunoaşterea supremă. Refuză-te  de  lumina licăritoare a raţiunii, care nu percepe lumea duhului, afundă-te în bezna nevăzutului şi iraţionalului ca prin rugăciune în inima ta să strălucească lumina duhovnicească. Fii asemenea unui copil, care nu cunoaşte şi nu înţelege nimic, ci doar se întinde spre Dumnezeu, crede în El, cel puţin ca şi cum un copil crede părinţilor săi.

Atunci când mă întorc cu gândul la copilăria mea timpurie, care s-a întipărit în ascunzişurile tainice ale inimii mele, îmi încordez  memoria, ca şi cum aşi întoarce râul  timpului  îndărăt către izvoarele (începuturile)sale şi îmi amintesc  că în amurgul dinainte de răsăritul  vieţii mele copilăreşti lumea duhovnicească  era evidentă pentru mine; eu vedeam tot ce mă înconjura  pe mine,  în două dimensiuni: una reală şi pământească  – alta tainică, – dimensiunea duhurilor. Aceste două dimensiuni  existau  ca şi cum una în alta. Copil fiind eu vedeam lumea  mai spaţioasă şi mai profundă; inima copilului simţea taina lumii nevăzute, care într-o măsură oarecare era văzută pentru el. Apoi cu vârsta sufletul se  brutaliza şi se afunda în materialitate – lumea văzută o substituia pe cea nevăzută. Cunoştinţele lumeşti, comunicarea cu oamenii, patimile ce se trezeau – toate acestea au paralizat   capacitatea duhului de a privi  nu la cele văzute ci prin cele văzute.

Copilul  care abia a învăţat să vorbească în felul lui este mai înţelept decât filozoful care s-a împânzit cu raţionamentele sale asemeni unui păianjen cu pânza sa, raţionamente care se trag din raţiunea lui ca şi aţele din burta păianjenului. Copilul este mai înţelept pentru că vede lumea ca  pe o taină.  Este o mare  realizare  să smereşti  mândria raţiunii, care a devenit  un idol  pentru oameni şi să birui  patimile în care lumea îşi  vede bucuria vieţii, să te ridici peste  dublicitatea şi lupta gândurilor, să înţelegi  căci chipurile  pământescului  sunt chipuri  ale  prafului  şi să te rogi  cu inimă simplă – ca  un copil. Domnul a zis: „ Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne al cerului şi al pământului, că tu ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor.” (Matei 11, 25) Arhimandritul Sofronie ( în schima Serafim Saharov), autorul  renumitei lucrări despre cuviosul Siluan Atonitul, menţiona, că printre  monahii necărturari,  erau mai mulţi dintre cei, care  câştigau rugăciunea  continuă a lui Iisus, decât printre monahii instruiţi, această situaţie datorându-se faptului, că celor necărturari le era mult mai uşor să se apropie de starea copilului. Dar trebuie să facem o remarcă:  că şi printre cei necărturari pot fi mândri  cu mintea asemenea celui sărac care îşi pune în valoare  acul  cu care îşi coase  cârpituri pe hainele  ponosite.  Mândria este o patimă şi învăţătura poate alimenta patimile în om,  mai cu seamă pe cea a  mândriei, în special  învăţătura superficială, cunoştinţele  deşarte şi umflate. Dar dacă omul va conştientiza caracterul  limitat şi nimicnicia cunoaşterii omeneşti în comparaţie cu cea dumnezeiască, atunci el poate  fi asemenea bogatului care şi-a împărţit averea  săracilor şi l-a primit  în  inima sa pe Hristos. Exemplu poate servi Vasile cel Mare, care a făcut carte  la renumita academie  ateniană, ca ulterior studiind Sfânta Scriptură să se pronunţe cu referire la filozofie ca şi la un joc al raţiunii. Trebuie de spus că pustnicii nu încuviinţau chiar şi citirea tratatelor teologice de către cei care  alegeau  calea tăcerii. Ei menţionau că şi cărţile teologice pot împrăştia şi rupe de la rugăciune mintea, căci  prin rugăciune  omul este capabil să-L cunoască pe Dumnezeu mai profund decât prin cărţi.  Ei considerau că pentru mântuire  este  suficient  să cunoşti  dogmele Ortodoxiei, să crezi în Biserică, iar sufletul să-l  închini  rugăciunii. De aceea pustnicii nu intrau în contraversele   problemelor  teologice, dacă nu exista pericol de erezie.

     Cărţile  descriu lumea duhovnicească, iar rugăciunea omului  intră în  această  lume. Sfinţii părinţi recomandau celor ce practică rugăciunea,  să  citească  cărţi, preponderent  despre rugăciune.

 

Traducere din limba rusă

de Tatiana DOIBANI