LOADING

Type to search

Cererea de vindecare

Ortodoxie si traire

Cererea de vindecare

Share

Am fost la Sfântul Maslu, dar n-am reuşit să ajung sub patrafir, căci este realmente o luptă de maidan ca să-l prinzi.
O femeie frumoasă, care trăieşte extatic rugăciunea la sfintele Liturghii, pur şi simplu trece dincolo de tetrapodul pe care se sprijină evanghelia şi se lipeşte de anteriul părintelui, iar capul şi-l aşază sub braţul care întoarce pagina cărţii sfinte. Sărmanul slujitor al Domnului îndură, nu spune nimic, nici du-te mai încolo. Mă întreb cum reuşeşte să se concentreze în rugăciune, în rostire… Nici măcar nu-i tremură vocea, îi mângâie capul cu blândeţe celei nebune după Hristos.
Părintele cel tânăr care urmează la citit nu începe evanghelia sa, până nu cădeşte zdravăn în jurul bisericii, deşi n-ai fi crezut că mai este loc să treacă suflet de om prin teribila îmbulzeală. Revine calm la tetrapod şi se roagă minunat, îi simt fiecare cuvânt căzându-mi pe inimă, în vreme ce ating patrafirul sfântului Antonie cel Mare din icoană. Energiile necreate mă scaldă, până când psaltul începe următorul Apostol. De fapt, ele nu încetează nici o clipă şi înţeleg că toată nava bisericii este acoperită de un imens patrafir, al celui mai mare ierarh, Domnul nostru Iisus Hristos.
Îl admir pe tânărul preot invitat, nici nu tresare la grohăitul care se repetă dinspre un trup îngenuncheat, foarte aproape de el. Dar zâmbetul i se stinge, când două femei încep să se certe chiar sub patrafirul său.
Să ne gândim la senzaţiile de rău fizic pe care ar putea să le încerce preoţii noştri, micşorând atât de mult distanţa dintre noi, cei care nu ne curăţăm îndeajuns prin rugăciune (pur şi simplu fiindcă o facem prea rar şi cu gândul împrăştiat) şi aura lor intens poleită de lumina sfântului altar. Aproape am ajuns să-i îmbrâncim, temându-ne că harul se manifestă doar în stricta lor apropiere, doar în atingere cu veşmintele lor. Şi dacă ar fi aşa, să nu iubim mai mult vindecarea de chinul nostru meritat, decât pe părintele care se roagă să ne scape de prigonirea celui-rău! Dacă majoritatea bolilor pornesc de la suflet, ce rol poate să joace comportamentul egoist în vindecare? A fi milostiv înseamnă şi a-l lăsa pe altul să treacă înaintea ta.
Am mai rămas puţin în biserică, după ce lumea cea multă plecase. Harul era încă prezent, concentrat-lucrător asupra fiinţei mele, deşi cartea sfântă fusese strânsă, iar preoţii plecaseră. Am înţeles că Domnul, în Sfintele Sale Taine, nu Se dă nouă cu zgârcenie, ci cât să ne ajungă la toţi, ba chiar să mai şi rămână. Este o taină a tainei, dezvăluită nouă, celor mai păcătoşi, pentru ca El să-şi protejeze minunaţii slujitori. Ca să ne facă să pricepem că n-avem voie să-i agresăm cu intimitatea nostră, chiar când tradiţia pare s-o îngăduie…
Îmi propun ca de azi încolo, măcar pentru o vreme, să mă rog pentru preoţi, pentru ceea ce îndură de la noi: vorbe, comportamente, gânduri necuvioase. Aşa cum şi ei, fără s-o ştim, fără să ne cunoască, se roagă pentru lume. Deci pentru noi, când pătimim de relele ei.
Doamne Atotputernic, curăţă-i grabnic pe slujitorii Tăi de atingerea noastră cea păcătoasă! Copleşeşte-i cu pacea Ta, cea care nu poate fi tulburată de om, ca să se poată ruga mai departe pentru familiile lor şi pentru mântuirea noastră !
În ziua următoare, Denia Marelui Canon al sfântului Andrei Criteanul. Lumea pare alta decât cea de la maslu: cuminte, răbdătoare, iubind şi ştiind cântările. Fiecare aşteaptă în genunchi, lângă candela sa, sosirea Mirelui, ceasuri întregi. Dar ce minunată, incomparabilă aşteptare, ascultând într-o totală reculegere cântările rare ale acestei capodopere poetice:
« Vai, ticăloase suflete! Pentru ce te-ai asemănat Evei celei dintâi? Că ai căzut rău şi te-ai rănit amar; că te-ai atins de pom şi ai gustat cu îndrăzneală mâncarea cea nechibzuită. Vremea este a pocăinţei, iar eu vin către Tine, Făcătorul meu; ridică de la mine lanţul cel greu al păcatului şi, ca un îndurat, dă-mi iertare greşelilor.»
Şi totuşi, scopul este acelaşi ca şi la Sfântul Maslu. Tânguirea de pocăinţă cere, până la urmă (dar după câte ezitări şi câtă smerire!) aceeaşi vindecare:
« Mărturisesc Ţie, Mântuitorule, păcatele pe care le-am făcut, şi rănile sufletului şi ale trupului meu, care tâlhăreşte le-au pus înlăuntrul meu gândurile cele ucigătoare. Eu sunt cel căzut între tâlhari, în gândurile mele ; cu totul sunt rănit acum de ele şi plin de bube ; dar Tu Însuţi, venind de faţă, Hristoase Mântuitorule, vindecă-mă! »
S-ar spune că, participarea la Marele Canon al sfântului Andrei Criteanul este pentru clasa de avansaţi a rugătorilor. Dacă la Sfântul Maslu harul năvăleşte necondiţionat, la Canon percepţia lui este mult mai subtilă, căci acesta se lasă îndelung aşteptat. Eu l-am simţit abia a doua zi în zori, când peisajul mi s-a părut nepământean de frumos şi după orice colţ de stradă, printre copacii înfloriţi ai grădinilor, mă aşteptam să-L zăresc pe Hristos.

Elena Frandeş

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *