LOADING

Type to search

„Citirea” Sfintei Evanghelii

Ortodoxie si traire

„Citirea” Sfintei Evanghelii

Share

Ancorați în viața cultului, cei mai mulți dintre noi încercăm, și poate că reușim uneori, să realizăm cuplajul mental între melosul bisericesc și realitatea expresiei lingvistice care îl însoțește. Știm că așa este firesc, așa este rânduit să fie, anume – ritul să rămână captiv unui anume tip de vibrație sonoră. Totuși, purtați fiind de sensurile întortochiate ale unei (prea)bogate expresii melismatice, în mod inevitabil, vom ajunge să pierdem rostul cuvintelor sau chiar să le neglijăm în chip absolut.

Sub rezerva obișnuinței de a crede că ritul are sens doar în ambientalul rezonant al incantației, vom vedea cum suișurile și coborâșurile melodice vor controla decisiv ambientul liturgic dându-ne impresia, oarecum inadecvată, că o astfel de exprimare artistică ar izvorî neapărat dintr-un profund fior existențial, mistic – dintr-o trăire inefabilă a conținutului liturgic.

Nu putem contesta întru nimic valoarea muzicii în cult, frumusețea acesteia, vrem doar să vedem proporția și să nu cădem în exagerarea de a ignora mesajul în favoarea ambalajului în care acesta este împachetat. Contextul slujirii bisericești ne obligă să păstrăm o dreaptă măsură, o proporție cel puțin echitabilă între parcursul ideatic pe care ni-l transmite cuvântul și expresia lui artistică, însoțitoare. Va trebui, așadar, să introducem în mod ferm deosebirea între spectacol și rugăciune, între artă și mistică ortodoxă. Refuz să accept ideea ca sunetul ambiental, cântul bisericesc să aibă rolul decisiv în a da definiția cultului. Cuvântul trebuie să primeze și, desigur, acesta va trebui rostit cu claritate și cu o vizibilă acoperire emoțională, altminteri se va izbi absent de opacitatea unor urechi mobilate doar cu game și accidenți.

În realitate, Cuvântul, care este atins substitutiv de mult mai pregnatul vibrato muzical, rămâne el singur în decorul multicolor al unei piese în care nu-și poate revendica rolul principal, ci doar pe cel al figurației. Cuvântul cântat ajunge să fie doar o piesă de decor scenografic, un pretext melodic și nu un argument potențial. Astfel, mesajul exilat în decor va avea cu greu de recuperat conversia unui mimetism de ordin artistic, într-un demers convingător, formator, care să-și fi ieșit din sine către limbajul propriu, firesc, uzual. Destructurarea fondului în favoarea formei va merge până acolo încât lectura evanghelică să parcurgă metamorfoza preschimbării originalei, frumoasei și simplei rostiri într-un un melos cantabil exagerat-expresiv, ușor epatant, nefiresc, trecând desigur de mai-primitivul prag spectacular al unui banal recitativ liturgic, marcat și el de altfel de nocivitatea unui spirit teatral. Defecțiunea va întinde limitele până la gestul de a vocaliza cuvântul Sfintei Evanghelii exact cu spatele la comunitatea căreia i se adresează, ceea ce este o absolută inadecvare. 

A se vedea exemplul alăturat: http://www.youtube.com/watch?v=S0q6WkEvjZI&feature=youtu.be

Scenele evanghelice – acoperite în volute abisale, extensii, fandări, survolări continue ale unui registru de note de la cele mai grave, terifiante, spre acutele cele mai înțepate, regeneratoare de emoții – vor rămâne în memoria publică drept alambicate construcții consonant-vocalice, inexplicabile combinații sonore fără semnificație. Antrenați de emulația unui real interes de a-și descoperi ambitusul în fața mulțimii, lectorii plurivalenți ai unor astfel de fragmente scripturistice vor aduce textul în pragul desființării, îmbâxind sonoritatea cu sensul redundant al unor formule cadențale care, negreșit, se repetă de la vag spre obositor.

Încordarea creștinului crește sau se atenuează astfel în expresia unei rezonanțe care nu transmite ci resoarbe mesajul, nu clarifică ci creează în suflet premiza pentru un alt tip de atenție proiectată deviant spre grijile de acasă. Rămâne în urmă un soi de derută extatică, inexprimabilă. Efectul va fi unul de durată! Rezistența în fața acestui tsunami, plin de prea multă expresivitate inutilă, va fi dată doar de dorința omului de a nu-L supăra pe Dumnezeu în același fel în care L-a supărat cel care a plecat de la Cină mult prea devreme.

Aflați într-o astfel de suferință de stil, vom cere negreșit a se face recurs la sfânta rostire a lecturilor scripturistice cu graiul și nu cu viersul – diferență practică menită a da răgaz, un timp de respiro celor prea obosiți de plimbarea experimentală în susul și în josul rătăcitorului frunziș al volutelor muzicale.

Să ne aducem totuși aminte că invitația de a asculta Sfânta Evanghelie se referă la citire și nu la cântare. Cum ar suna de pildă: “Din Sfânta Evanghelie după Sfântul Evanghelist … cântare!” ?!

Pe când oare vom ajunge să cântăm predica ?!

Lucian Grigore

Previous Article
Next Article

1 Comment

  1. Ioan 10 februarie 2018

    Repet și eu cu mâhnire întrebarea dvs: „Oare, când ?”

    Răspunde

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *