CONSTANTINIADA BIZANTINĂ

Gloria numelui de Constantin – de la lat. constans, constantis (“constant”, “statornic”, “ferm”) – se leagă, într-o măsură parcă providenţială, de istoria de mai bine de o mie de ani a Bizanţului ortodox şi imperial – Constantinopolul întemeiat de un Constantin, într-o lună mai, şi căzut sub un alt Constantin, tot într-o lună mai…

11 Constantini s-au succedat pe tronul împărătesc al Ţarigradului (cum i se spunea “cetăţii lui Constantin” în Evul Mediu românesc), dintre care se cuvin amintiţi, pe lângă cel dintâi şi cel din urmă (prezentaţi mai pe larg în continuare), măcar alţi câţiva: Constantin IV Pogonatul (668-685), sub care a avut loc primul asediu al Constantinopolului (de către arabi, împotriva flotei cărora se pare că bizantinii au folosit în premieră aşa-numitul “foc grecesc”), Constantin VII Porfirogenetul (945-959), cel mai cărturar dintre împăraţi, sau Con­stan­tin IX Monomahul (1042-1055), în timpul căruia s-a produs Marea Schismă (1054, sub patriarhatul lui Mihail Cerularie).

Cel mai de seamă praznic bisericesc al lunii mai – Sfinţii Mari Împăraţi Constantin şi maica sa Elena, cei întocmai cu Apostolii (isapostoles) – e un nimerit prilej de rememorare – istorică, dar şi legendară – a măreţiei acestei adevărate „constantiniade”, în care îşi are adânc înfipte rădăcinile întreaga Europă creştină (despre care un alt Constantin – filosoful Noica – nu se sfia să afirme că s-a născut la anul Domnului 325, cu Sinodul de la Niceea, convocat şi prezidat de însuşi Marele Constantin).

 

Primul Constantin

Împăratul Constantin cel Mare (socotit primul împărat creştin şi sanctificat de Biserică împreună cu maica sa, Elena, descoperitoarea crucii lui Hristos) pare să fi fost, după tată, de origine iliră. S-a născut în oraşul Naissus (Nişul de azi) şi a ajuns în fruntea imperiului roman împreună cu Licinius, după ce l-au înfrânt în anul 312 pe păgânul Maxentius. În anul 313 a fost dat Edictul de la Milan (consfinţire a decretului dat de împăratul Galerius în 311) prin care creştinismul este recunoscut oficial ca religie admisă în imperiu. Deşi creştinii nu erau încă majoritari, Constantin (care din anul 324 a rămas unic împărat) a intuit – şi a ştiut să valorifice politic – ascensiunea noii religii, deşi se pare că el însuşi n-a ajuns să se boteze decât în ultimul an al vieţii.

Parte înclinat spre problemele spirituale, parte preocupat de pacea din sânul imperiului („El dorea să consolideze unitatea imperiului prin unitatea Bisericii”), Constantin a convocat şi chiar a prezidat parţial Sinodul de la Niceea (primul sinod ecumenic, din anul 325), pentru rezolvarea problemei ariene. Sinodul avea să condamne erezia lui Arie (chiar dacă împăratul şi urmaşii săi au mai înclinat o vreme spre arianism) şi să cristalizeze Crezul creştin ortodox.

Înţelegând noul mers al vremurilor şi importanţa strategică şi comercială a locului, Constantin mută capitala imperiului în Răsărit, pe ruinele vechii cetăţi greceşti Byzantion, la răscrucea dintre Europa şi Asia. Oraşul care-i va purta numele (şi care va fi supranumit şi „A doua Romă” sau „Noua Romă”) este inaugurat festiv la 11 mai 330: el va fi farul de spiritualitate, cultură şi civilizaţie al Evului Mediu creştin. Tradiţia spune că însuşi Marele Constantin ar fi pus şi temelia catedralei Sf. Sofia (deşi cel care a reuşit s-o construiască până la capăt, două veacuri mai târziu, a fost Justinian). Ctitorii ale sale, la Constantinopol, mai sunt Biserica Sf. Apostoli şi Biserica Sf. Irina. Marelui Constantin i se atribuie, între altele, şi ridicarea iniţială a Bisericii Sfântului Mormânt de la Ierusalim, a Biserici Înălţării de pe Muntele Măslinilor şi a Bisericiii Naşterii din Betleem, precum şi a Basilicii Sf. Petru de la Roma.

Constantin s-a botezat în ultimul an al vieţii (unii spun că chiar pe patul de moarte, despre botezul său circulând multe legende) şi a avut grijă să-şi facă şi fiii creştini. Cu toate ezitările sale între Ortodoxie şi arianism şi cu tot botezul său târziu şi controversat, Constantin cel Mare – care a trecut la cele veşnice în ziua de 22 mai a anului 337 – a făcut Bisericii servicii ca nici unul dintre ceilalţi împăraţi, iar pe urmele sale creştinismul a triumfat definitiv, aşa că Biserica s-a văzut îndreptăţită şi chiar datoare să-l treacă în sinaxar (cu ziua de pomenire pe 21 mai, deodată cu maica sa, Elena, mutată la Domnul încă din anul 327).

Ultimul Constantin

Constantin XI Dragases (1448-1453), “Paleologul vremurilor de pe urmă”, a fost cel sub care – dar nu din vina căruia – Bizanţul s-a prăbuşit definitiv, la 29 mai 1453. Bărbat cu “suflet pios şi nobil” (pio et excelso animo), cum îl definea umanistul italian Francesco Filelfo (care l-a cunoscut personal, cum a fost şi cazul cronicarului bizantin Georgios Phrantzes, care a descris căderea Bizanţului), ultimul Constantin a preluat de la înaintaşii imediaţi un imperiu împuţinat şi şubrezit, demult râvnit de ascendenta putere otomană şi pe care Apusul creştin a refuzat să-l sprijine pe deplin, părăsindu-l, practic, în faţa urgiei păgâne. Ca şi alţi împăraţi târzii ai Bizanţului, şi-a făcut şi el iluzia deşartă că ar putea salva imperiul prin compromisul dureros al unirii religioase cu Roma, dar până la urmă avea să se concretizeze tragic mai degrabă celebra formulă a lui Lucas Notaras: “Mai bine să vedem domnind în Oraş turbanul turcesc decât tiara latină!”.

Mehmet II (rămas în istorie cu supranumele de “Cuceritorul”) a declanşat asaltul cel mare asupra Constantinopolului la începutul lunii aprilie 1453. Cetatea, în ciuda raportului inegal de forţe, a rezistat eroic până la sfârşitul lunii mai. Efectivelor modeste ale lui Constantin XI (5000 de ostaşi greci – 7000, după alte surse – şi circa 2000 de voluntari latini, între care au strălucit genovezul Giovanni Giustiniani şi spaniolul Francisco de Toledo) Meh­met II le pune în faţă o forţă armată impresionantă (aproape 200.000 de oameni, între care mai multe zeci de mii de luptători de elită, susţinuţi de cea mai bună flotă şi de cea mai puternică artilerie pe care otomanii le avuseseră vreodată). 14 tentative de asalt general al ce­tăţii eşuează totuşi, între 7 aprilie şi 25 mai. Puterile occidentale urmăresc cu sufletul la gură desfăşurarea evenimentelor, dar nu catadicsesc, nici în ceasul al doisprezecelea, să întindă vreo mână de ajutor. Asaltul final a început pe 29 mai, puţin după miezul nopţii. El s-a desfăşurat în valuri succesive, iar în zorii zilei corpul de elită al ienicerilor (12000 de oameni) reuşesc să înfrângă rezistenţa apărătorilor împu­ţinaţi şi epuizaţi, pătrunzând în cetate printr-o portiţă lăturalnică (Kerkoporta)… ce fusese uitată deschisă, pare-se, de către nişte aliaţi genovezi. Turcii măcelăresc populaţia (40000 de morţi!), in­clu­siv pe cea refugiată sub cupola basilicii Sf. Sofia, şi jefuiesc cetatea vreme de trei zile. Constantin XI îşi smulge însemnele imperiale (pentru a nu putea fi, după moarte, recunoscut şi supus umilinţelor profanatoare) şi piere eroic în vălmăşagul ultimelor lupte, fără ca trupul să-i fi fost descoperit vreodată. O dată cu el au pierit luptând şi cei mai devotaţi dintre tovarăşii săi de arme: Teofil Paleologul (care îi era văr), Ioan Dalmatul şi don Francisco de Toledo (al cărui eroism cavaleresc, ca şi cel al genovezului Giustiniani, a spălat ceva din dezonoarea “fraţilor” creştini din Apus, care au fost – începând din 1204 – adevăraţii ciocli ai Bizanţului ortodox).

Între istorie şi legendă

Cu toată convertirea târzie a primului Constantin, tradiţia pune dintru început ascensiunea sa imperială sub semnul Sfintei Cruci. Înaintea bătăliei decisive cu Maxentius, lui Constantin cel Mare i se arătă crucea în înaltul cerului, spre asfinţit, însoţită de cuvintele: “Întru acest semn vei birui” (In hoc signo vinces). Se mai spune că Hristos i S-a arătat şi în vis, poruncindu-i să pornească la luptă purtând înainte imaginea Crucii (celebrul stindard cruciform numit labarum), ceea ce Constantin a şi făcut, ieşind victorios.

Semnul Sfintei Cruci n-a mai fost însă de ajuns să salveze Bizannţul la apusul lui. Ultimul Constantin presimţise el însuşi că asupra cetăţii nu lucra doar foamea de cuceriri a păgânilor, ci, prin aceştia, “dreapta pedeapsă trimisă de Dumnezeu” pentru păcate prezente şi trecute (cuvintele se regăsesc în discursul final al împăratului către popor, citat de G. Phrantzes).

În noaptea fatală şi în ziua următoare, poporul s-a refugiat, rugându-se lui Dumnezeu, sub uriaşa cupolă a Sfintei Sofii, unde turcii au dat însă năvală şi au săvârşit cel mai cumplit măcel. Sultanul însuşi ar fi intrat călare în Sf. Sofia (ceea ce totuşi istoriceşte nu se verifică), patronând măcelul, jaful şi dezmăţul (le-a făgăduit ostaşilor săi că îi va lăsa timp de trei zile să-şi facă de cap în cetate, ceea ce s-a şi întâmplat). Mehmet II şi-ar fi dorit cu orice preţ trupul împăratului mort (sau măcar capul acestuia, ca trofeu), dar până la urmă nu i-a fost dat să-l afle.

Întemeiat în mai, de către un Constantin, Bizanţul pierea tot în mai, sub un alt Constantin, aşa cum şi glăsuise o veche profeţie.

Până spre sfârşitul secolului 19 multă lume mai era convinsă că mormântul ultimului împărat ar fi fost unul modest şi anonim, venerat de grecii simpli, undeva în cartierul Abu Vefa din Istanbul. Adevărul este că nu se ştie nimic despre ce s-a întâmplat cu trupul celui de pe urmă Constantin, mort în luptă ca un oştean de rând.

Legenda spune că, atunci când turcii au dat năvală în Sf. Sofia, în plin oficiu liturgic, zidul altarului s-a deschis în chip minunat, iar oficianţii au fost ferecaţi înăuntrul lui, cu Sf. Potir ridicat spre cinstire; când Sf. Sofia (prefăcută în moschee, iar astăzi muzeu) va reveni din nou creştinilor, liturghia va fi reluată din momentul în care a fost întreruptă, iar potirul va străluci ca faţa Mân­tuitorului pe Tabor, de lumina neînserată a Împărăţiei celei fără de sfârşit.

Grupaj realizat de Răzvan CODRESCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Reguli:

  1. Tratati persoanele care scriu aceste editoriale cu respect, nu folositi un limbaj necivilizat sau cuvinte care sa aduca o vatamare morala celorlalte persoane care posteaza mesaje.
    1. In comentariile dumneavoastra va rugam sa va referiti doar la editorialul in cauza si sa nu atacati autorul.
    2. Nu folositi un limbaj explicit sexual, vulgar sau care sa care sa jigneasca.
    3. Fara comentarii discriminatorii cu tenta xenofoba, antisemita sau rasista.
  2. Nu publicati sau solicitati in comentariile dumneavostra adrese de web, produse sau servicii.
  3. Nu transformati aceste comentarii de editoriale intr-un „chat”.
  4. Pentru protectia dumneavostra nu folositi in comentarii informatii personale, adrese de email, numere de telefon sau URL.
  5. Daca aveti vreo plangere in ceea ce priveste administrarea acestor comentarii puteti trimite un mesaj la adresa de mail: contact@revistalumeacredintei.ro.
  6. Comentariile care intra in contradictie cu regulile de mai sus vor fi sterse fara a se afisa vreun motiv.
  7. Daca veti continua sa sfidati aceste reguli nu veti mai putea sa postati mesaje.

Comentand in acest editorial, sunteti de acord cu regulile precizate, le intelegeti si va dati acordul ca le veti respecta. Va multumim.