CRĂCIUNUL: TRADIȚII ȘI ETIMOLOGII

Sărbătorirea Naşterii Domnului (eveniment despre care Evangheliile nu oferă detalii cronologice) a fost rînduită de Biserică abia în secolul al IV-lea – iniţial pe 6 ianuarie (zi care, după teologii primelor veacuri, ar fi corespuns şi zilei a şasea a creaţiei, cînd Dumnezeu l-a făcut pe om), apoi pe 25 decembrie (zi a solstiţiului de iarnă după calendarul iulian, cînd în vechime se sărbătorea, în cadrul cultului lui Mithra, naşterea Soarelui*– „Natalis Solis Invicti”). După noua dată (aleasă, desigur, şi pentru a contracara cultul mithraic sau Saturnaliile păgîne), Naşterea Domnului a fost celebrată pentru prima oară la Roma în 354, iar la Constantinopol în 375. Ea a fost ţinută multă vreme (la Vatican pînă în secolul al XIII-lea) şi ca început al anului bisericesc, indentificat cu Anul Nou (ceea ce explică faptul că la noi Anul Nou actual – 1 ianuarie – mai este încă numit pe alocuri şi „Crăciunul cel mic”).

La români, sărbătoarea poartă de timpuriu şi numele nebisericesc de Crăciun, predilect în toate mediile populare. Originea cuvîntului Crăciun este una foarte controversată. S-au propus fel de fel de ipoteze etimologice (din latină, din tracă/geto-dacă**, din greacă***, din slavă****). Cea mai credibilă – deşi nu lipsită de dificultăţi – pare explicarea cuvîntului prin latina populară (Alexandru Rosetti), anume prin „creationem”, care înseamnă „creaţie”, „naştere”, dar şi „copil”, „prunc”. Alexandru Ciorănescu susţine această etimologie (căreia îi explică mulţumitor şi evoluţia fonetică), dar avertizează că trebuie pornit de la sensul de „copil” (Crăciunul ar fi fost o veche denumire a Pruncului Iisus), iar nu de la cel de „creaţie” (care ar contrazice flagrant dogma creştină: „născut, nu făcut”). Scrupulul teologic e lăudabil, numai că, dincolo de echivalenţa universală dintre naştere şi facere în limbajul curent („chinurile facerii”, „a face copii”, „mama care l-a făcut” etc.), „creationem” (care nu-i termen bisericesc, ci popular), chiar în sensul de „creaţie”, se poate referi nu neapărat la Pruncul în sine, cît la înnoirea Lumii/Creaţiei divine prin Întrupare (în consonanţă, de altfel, cu credinţele ciclicei renaşteri a firii din aşa-numitele „religii cosmice”). Poporul îşi va fi tălmăcit noua religie în termenii celor vechi, de unde şi ceea ce s-a numit „creştinismul cosmic” (a cărui arie chiar se acoperă în mare – şi probabil nu întîmplător – cu cea a circulaţiei cuvîntului Crăciun). Dar şi teologic se vorbeşte de Întrupare ca de o nouă creaţie a lumii, în sensul unei „restauratio” (cf. D. Stăniloae, „Iisus Hristos sau restaurarea omului”), a unei înnoiri a toate întru Hristos – Cuvîntul (Logos-ul) creator al lui Dumnezeu.

Moş Crăciunul

Oricum ar fi fost, sensul etimologic s-a pierdut mai tîrziu, iar sărbătoarea a fost repersonificată folcloric în „Moş Crăciun” – personaj comparabil în unele privinţe cu tradiţia spaniolă a Regilor Magi (după Al. Ciorănescu), dar în şi mai mare măsură cu tradiţia neaoşă a „moşilor” (strămoşi mitici, arhetipali). Fantezia populară a făcut din Crăciun proprietarul staulului în care a născut Fecioara, atribuindu-i şi o soţie, Crăciuneasa (Crăciuna, Crăciunoaia), socotită în unele părţi patroana moaşelor (ca una ce a moşit-o pe Maica Domnului), desigur fără nici o legătură cu „Crăciuniţele” nurlii de astăzi, croite după modelul majoretelor americane. Crăciun ar fi fost ostil oaspeţilor nepoftiţi şi soţiei sale, pe care ar fi pedepsit-o cu tăierea mîinilor pentru ajutorul dat străinilor fără aprobarea sa. Femeia s-ar fi vindecat însă vîrîndu-şi cioatele în scalda Pruncului, ba chiar, într-o variantă, Maica Domnului i-ar fi dăruit mîini de aur. În faţa acestei minuni, Crăciun s-ar fi spăşit şi ar fi venit la credinţă. În unele colinde populare este chiar numărat cu sfinţii, şezînd „lîngă Bunul Dumnezeu”. Nu-i exclus ca sub întruchipările lui Crăciun şi a Crăciunesei să se ascundă două străvechi divinităţi locale, reinterpretate popular în noua perspectivă creştină. În alte colinde populare, îşi dispută întîietatea, în jurul unei mese întinse în rai şi cu sfinţii mai mici de jur-împrejur, „Bunul Dumnezeu” (în ipostaza Fiului), „Bătrînul Crăciun” şi „Sfînt Sfîntul Ion” (Botezătorul, desigur), ultimii doi lăudîndu-se a fi „mai vechi de zile” decît Hristos, de vreme ce unul I-a vegheat naşterea, iar altul L-a botezat!

Între Moş Gerilă şi Santa Claus

„Moş Crăciunul” reprezentat astăzi în sanie trasă de reni, costumat în roşu coca-cola şi cu sacul doldora de dulciuri şi jucării, nu ţine deloc de vechile tradiţii româneşti, ci reprezintă, ca şi pomul (bradul) de Crăciun, un împrumut tîrziu din lumea apuseană, neatestat la noi înainte de sfîrşitul secolului al XIX-lea, cu unele reminiscenţe laicizate din atributele Sfîntului Nicolae (marele dăruitor, numit şi el în folclor „Moş Niculae”) – de unde şi denumirea de Santa Claus (Nic[o]laus)*****. Comuniştii noştri îl rebotezaseră Moş Gerilă (după „Ded’ Moroz”, „Moş Gerul” slav, uzînd însă şi de analogia cu un personaj fantastic din basmele populare, variantă locală mai pitorească a lui Jack Frost), pentru a estompa pe cît cu putinţă fondul religios al sărbătorii (cum se încearcă şi astăzi în Occident, prin substituirea lui „Christmas” cu „X-mas” – tendinţă totuși departe încă de generalizare).
Descreştinarea lumii contemporane se reflectă întristător şi în desacralizarea Crăciunului: omul de azi e mai preocupat de brad şi de darurile „Moşului” decît de scenariul Nativităţii, pe care aproape că-l ignoră. Numele paralel de Crăciun dat la noi sărbătorii Naşterii Domnului va fi contribuit şi el la această „uitare” treptată a temeiului evanghelic. În Occident, bunăoară, numele curent al sărbătorii rămîne grăitor prin el însuşi („Christmas”, „Christfest”, „Nativité”, „Navidad”, „Natale” etc.)******, fără altă concurenţă, ca să nu mai vorbim de puternicul caracter mnemotehnic al ieslelor reprezentate figurativ în spaţiul public (obicei preluat în ultima vreme, încă timid, și în aria ortodoxă, dar din rațiuni mai degrabă decorative și comerciale).

Răzvan CODRESCU

* Lui Mithra i se spunea şi „Soarele Dreptăţii” – denumire trecută în Biserica răsăriteană pe seama lui Hristos, la paritate cu „Răsăritul cel de Sus”.
** În această ipoteză, sprijinită şi pe comparaţia cu limba albaneză (cf. „kërcu”), la origine ar sta un cuvînt ce ar fi desemnat un trunchi de copac – butuc, buturugă – destinat arderii rituale (obicei atestat la multe popoare indo-europene). Este adus în discuţie şi etimonul proto-indo-european „*(s)ker-”, cu sensul de „a îndoi, a încovoia”, respectiv „kerk-” (cerc), cu posibilă aluzie la „discul (cercul) solar”. Pentru un cercetător mai recent, dar controversat, Mihai Vinereanu, evoluţia ar fi următoarea: din proto-indo-europeanul „*ker-” ar fi ieşit proto-traco-dacul „*kerkion”, apoi traco-dacul „*Kerk’un” şi în cele din urmă românescul Crăciun (în aromână: Cărţun/Crăţun).
*** Teologul Dumitru Stăniloae a încercat să-l explice prin deformarea locală a sintagmei liturgice grecești „Geneseos tou Hristou” (formă populară contrasă: „Hristougenna”), „Nașterea lui Hristos”, ipoteză interesantă și ispititoare, dar mai puțin creditată de lingviști.
**** Este mai probabil că formele slave înrudite (v. rus. „koročun”, ucr. „kračiun”, bg. „kračon”, sb. „kračun”, ceh. „cračun”), variate semantic, se datorează contactului timpuriu cu străromânii (M. Vinereanu).
***** Ca şi „Halloween” sau „Valentine’s Day”, pseudomorfoza mitico-religioasă „Santa Claus” pare să fi ajuns în America din ţările nordice ale Europei, probabil încă din secolele XVI-XVII, dar profilul actual şi l-a statornicit spre sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, contribuţiile decisive fiind cele ale graficianului Thomas Nast (1862), de la „Harper’s Illustrated Weekly” (New York), şi ale reclamelor Coca-Cola (începînd din 1931, prin evreul Haddon Sundblom). Un rol major l-a avut şi pastorul american Clement Clarke Moore (1779-1863), care s-a amuzat să scrie un poem pentru copii despre un moş aducător de daruri într-o sanie trasă de reni zburători.
****** La fel şi la slavii de răsărit: „Roždeštvo” (Naşterea).